vineri, 14 noiembrie 2008

„Să sperăm că politicienii şi oamenii bisericii vor ţine de acum încolo mai mult la imaginea pozitivă a României în afara graniţelor”

Dieter Topp conduce o agenţie de presă din Germania, focusată pe subiecte culturale şi sociale şi este preşedintele KulturForum Europa, instituţie înfiinţată în 1992 de către Ministrul Afacerilor de Externe de atunci, Hans Dietrich Genscher. De curând, a fost invitat la Man.In.Fest după ce, cu o săptămână înainte, făcuse parte din juriu la Festivalul Dramaturgiei Româneşti de la Timişoara. La prima vedere, din Dieter Topp transpar autoritate, prestanţă şi eleganţă austeră. Dar, când începe să vorbească, iese la iveală vechiul absolvent de Studii Muzicale: pasiune, sensibilitate în alertă şi o discretă, deloc ostentată generozitate.

Cristina Rusiecki: Care este principalul obiectiv al organizaţiei pe care o conduceţi, KulturForum Europa?

Dieter Topp: Să apropiem oamenii care trăiesc în Europa, în Est, cu cei din Vest, pe cei din Nord cu cei din Sud prin intermediul ideilor vehiculate în cultură. Cu alte cuvinte, să facem, în ţări diferite, un fel de P.R. pentru ideile europene.

C.R.: Au ideile europene nevoie de P.R.?

D.T.: Multor oameni le e frică de Europa. Nu-şi doresc o Europă unică, o singură cultură şi o singură gestiune. Ei cred că dacă banii vin doar dintr-o sursă asta înseamnă o cultură unică, unde diferitele ţări nu mai pot avea nici o influenţă. Complet greşit. Nu aceasta este Europa. Specialitatea Europei e să fie un puzzle minunat de ţări diferite, în care fiecare are culoarea sa proprie şi limba culturii sale. Toate la un loc înseamnă Europa. Trebuie să învăţăm unii de la alţii. Să facem România mai transparentă pentru oamenii, să zicem, din Franţa sau din Anglia. Sau cel mai bine din Italia, pentru că acolo sunt probleme acum. Europa este, în primul rând, o construcţie pe un fundament economic. Dar înseamnă şi construcţia faptului de a fi împreună, la nivel cultural şi uman. De aceea nu vorbesc despre extinderea europeană, ci despre reunirea Europei: să fim împreună din nou într-o Europă unită. Scopul lui KulturForum Europa este ca aceste idei să câştige teren în interiorul şi în zonele rurale ale diferitelor ţări. În capitale se rulează destul de mulţi bani şi sunt multe evenimente, aşa că nu mai e nevoie să facem propagandă pentru ideile europene. Majoritatea populaţiei, însă, nu trăieşte în capitale. Tocmai în aceste zone trebuie făcut P.R. pentru Europa şi demonstrat oamenilor că Europa reprezintă şansa coexistenţei în pace. Și că trebuie să ne luptăm pentru această şansă a Europei unite.

C.R.: Aţi putea să-mi daţi un exemplu mai aplicat?

D.T.: Adesea vorbim despre integrare. În Germania, de integrarea turcilor. Nu are loc nici o integrare. Dar aici, în România, în Timişoara, există o veritabilă viaţă multiculturală care funcţionează de patru sute de ani încoace. Un motiv excelent pentru a face P.R. pentru România. Să arătăm Europei că România stă bine la nivelul multiculturalismului. Există atât de multe imagini negative ale europenilor despre români şi despre România! Scopul meu personal e să modific această percepţie. De aceea vin aici destul de des şi totdeauna duc cu mine înapoi în Vest, idei, lucruri şi energii pozitive, ca acelea despre zona Timşoarei.

C.R.: Ce alte argumente mai folosiţi ca să schimbaţi imaginea României?

D.T.: România este ţara atât de multor intelectuali. Mulţi dintre ei trăiesc în afara ei. Trebuie să se întoarcă pentru că această ţară minunată are nevoie de ei să-i arate cum să meargă înainte. Din punct de vedere al turismului cultural, România e o ţară demnă de explorat. Turismul cultural aduce bani, aşa că sunt multe de făcut în România, unde nu există nici un birou oficial de turism. Uitaţi-vă la Cluj sau la Sibiu, capitala culturală de anul trecut, la Braşov sau la Baia Mare, la Satu Mare. Există munţi spectaculoşi pe care un turist îi poate descoperi. Aveţi şi natură, şi multiculturalism. Și un teatru minunat, după cum mi s-a revelat în ultimele săptămâni: un teatru nou, cu mulţi dramaturgi contemporani. Din ce în ce mai mulţi sunt transportaţi către vest. Oamenii de acolo încep să-şi dea seama ce lucruri de calitate sosesc din România.

C.R.: Ce tip de activităţi organizează KulturForum Europa în Germania?

D.T.: Vă dau un exemplu de activitate îndreptată, cum spuneam, spre zonele care nu reprezintă capitale. Am organizat recent expoziţia unui tânăr fotograf turc de 19 ani care, cu acest prilej, şi-a făcut cunoscută orientarea homosexuală. Nu ştiu dacă înţelegeţi ce înseamnă să fii turc musulman şi să recunoşti că eşti homosexual. Prin comunicarea on-line, pe Internet, băiatul a ajutat mulţi alţi tineri şi de aceea a primit un premiu alături de precedentul nostru vice-cancelar. De aici ideea de a face o expoziţie cu fotografiile lui în zone rurale. La ea au participat sute de oameni, multe mame şi taţi, cu fiii şi fiicele lor gay despre care nici măcar cei mai apropiaţi nu aflaseră că sunt homosexuali. Vernisajul a fost exact ca la o expoziţie normală. Publicul a extras informaţia din fotografiile expuse şi a petrecut câteva ore împreună. Un bărbat a venit la mine şi mi-a spus: „Dl. Topp, mă cunoaşteţi?”. L-am recunoscut, era directorul adjunct al şcolii. „Unul dintre băieţii care apar în fotografii este fiul meu. E homosexual. Sunt tatăl şi nu am nimic împotrivă”, mi-a spus. Acesta e un mod de abordare a subiectului. În Germania e nevoie să tratăm cu aceste probleme ale diversităţii.

C.R.: Aţi putea să-mi daţi şi alte câteva repere de la KulturForum Europa nu din Germania sau România, ci din celelalte ţări europene?

D.T.: Premiul pentru realizări culturale europene. L-am oferit primarului din Napoli, pentru modul cum a tratat în problemele cu mafia. În Ungaria am dat premiul Festivalului de Muzică pentru cei 25 de ani de colaborare între Est şi Vest. Am dat premiul şi Euroviziunii, nu concursului de muzică, ci televiziunii European Broadcasting Union pentru cum a reuşit să facă punţi cu oamenii de dincolo de cortina de fier şi cum a adus Turcia mai aproape de Europa. Am premiat Fundaţia pentru Cultură şi Arte din Istanbul pentru eforturile făcute, fără nici un sprijin de la stat, de a strânge legăturile între europeni şi turci. În acest moment lucrăm pentru capitalele culturale europene din 2010: Istanbul din Turcia şi Essen din Germania. Încercăm şi să înfiinţăm o Academie pentru tinerii din Turcia, Ungaria şi Germania care vin din familii foarte sărace şi vor să studieze Teatru sau, dar nu au bani să-şi suporte studiile. Proiectul va debuta în Istanbul în 2010.

C.R.: De curând aţi făcut parte din juriu la Festivalul Dramaturgiei Româneşti de la Timişoara. V-a atras atenţia vreo producţie?

D.T.: Mi-am dat seama că există multă varietate. Am un singur amendament: ar fi trebuit prezentate mai multe producţii din off, din underground, importante pentru că iau pulsul celor ce vin de acolo. În opinia mea, dramaturgia contemporană s-a ridicat la un nivel foarte sus pentru că prezintă toate realităţile. Nu am multă experienţă în ceea ce priveşte noua dramaturgie românească, dar spectacolul „Spovedanie la Tanacu” mi s-a părut minunat prin modul în care Andrei Șerban a lucrat pe faptul acesta problematic, real, şocant, ce a răspândit o imagine atât de negativă asupra României. Apoi, am văzut două producţii ale lui Radu Afrim, „Mansardă la Paris cu vedere spre moarte” de Matei Vişniec, prezentat de Kulturfabrik Luxemburg şi „Boala familiei M”, producţia Teatrului Naţional din Timişoara, care va fi curând reprezentată la faimosul Teatru Odeon din Paris. Radu Afrim a conceput un spectacol atât de fantastic, de iluminat, încât directoarea de la Odeonul din Paris a hotărât să prezinte în faţa publicului francez o montare în limba română. Felicitări Teatrului Naţional din Timişoara pentru acest spectacol. Sunt sigur că va câştiga o mulţime de aplauze şi de cronici pozitive, mai ales că totdeauna spectacolele lui Radu Afrim tratează problemele sociale ale minorităţilor.

C.R.: Nu e singurul spectacol al său care va pleca în Franţa. În curând Teatrul Odeon din Bucureşti va prezenta „E doar sfârşitul lumii” de Jean-Luc Lagarce în Festivalul „Mettre en scene” de la Rennes. Dar sunt politicieni în România care nu împărtăşesc încântarea dv. faţă de spectacolele lui Radu Afrim.

D.T.: Sunt uluit să aflu că un consilier din Brăila a încercat să cenzureze „Omul-pernă”, producţie a Teatrului „Maria Filotti”. Probabil s-a folosit de spectacol ca să se promoveze în campania electorală. Astfel de gesturi nu fac decât să trimită o imagine proastă a României în afara ţării, în noua ei casă europeană. Ceea ce i s-a întâmplat acum lui Afrim la Brăila aduce cu cenzura de pe vremea lui Ceauşescu. Nu îl înţeleg şi nici nu vreau să înţeleg lucrul acesta, mai ales când Radu Afrim tocmai e nominalizat la Premiul pentru realizări culturale europene, împreună cu Teatrul Naţional din Timişoara, pentru reprezentarea temelor sociale şi tratarea pozitivă a problemelor minorităţilor, foarte importantă, pentru că biserica română transmite atât de multe mesaje negative referitoare la minorităţi, mai ales la cea a homosexualilor. Ceea ce, iar, e de neînţeles. Suntem în 2008, ne apropiem de 2009 iar dictatura îndreptată împotriva artei şi culturii e mai degrabă de factură medievală. Acum România e în Europa, aşa că drepturile din Europa trebuie să se regăsească şi în România. „Omul-pernă” va fi prezentat în Bucureşti (pe 15 noiembrie, la Teatrul Odeon, n.n.). Sper că atunci îl vor vedea mulţi şi îşi vor face propria impresie despre spectacol, chiar dacă nu le va plăcea implicarea în problemele minorităţilor. Radu Afrim arată cum diferitele minorităţi - homosexuali, oameni cu handicap etc. -, sunt tratate cu violenţă de cei lângă care trăiesc: violenţă verbală, fizică, în relaţii. Abordarea unui asemenea subiect face parte din teatrul contemporan.

C.R.: Nu e prima dată când Radu Afrim tratează problema agresivităţii în spectacol, nici măcar prima dată când aceasta se întâmplă la Brăila: în „Adam Geist” de Dea Loher vorbea despre aceeaşi problemă a lipsei de toleranţă faţă de cei nevoiaşi, de la marginea societăţii.

D.T.: Da, sunt probleme pe care le găsim cum ieşim din casă, pe stradă, dacă suntem dispuşi să ne întoarcem capul la dreapta şi la stânga. Radu Afrim aduce aceste probleme pe scenă, cu propria sa voce, culoare şi mod de a trata ideile, dar nu e niciodată distructiv. Exact cum face Paolo Passolini în film. Am scris şi eu câteva articole despre Radu Afrim, dintre care unul, cel despre personalitatea sa şi despre „Boala Familiei M” se găseşte pe site-ul Teatrului Naţional din Timişoara.

C.R.: Vă înţeleg entuziasmul. Și eu am scris despre aproape toate spectacolele sale, încă de când era student şi rejectat de marea parte a criticii. Căci a fost o întreagă rezistenţă împotriva lui.

D.T.: Oamenii aruncau cu pietre în el. Ca preşedinte KulturForum Europa e de datoria mea să transmit un apel intelectualilor să facă o carapace intelectuală prin care să-l adăpostească. Radu Afrim e ca un diamant teatral scânteind dinspre România înspre Europa. Nu este doar un artist român. Duce dramaturgia şi regia din România în străinătate. E un fel de ambasador cultural pentru Europa. De aceea trebuie să protejăm această fragilă plantă românească. Anul trecut am văzut în Festivalul Naţional de Teatru un spectacol al său excelent, foarte tragic, după un autor din prima jumătate a secolului trecut, un scriitor evreu care trăia într-un sanatoriu din Elveţia.

C.R.: Vă referiţi la „Inimi cicatrizate”, o dramatizare după Max Blecher.

D.T.: Mă întreb de ce comunitatea evreiască nu aduce din nou acest mare autor pe scenă. Radu Afrim are modul său propriu de a lua un dramaturg şi a-l transforma într-o nouă creaţie. Îţi place sau nu. E dreptul fiecăruia să nu-i placă. Dar în spectacole transpare de fiecare dată personalitatea lui Afrim ca şi când ar lustrui un diamant neprelucrat, uneori plin de praf, care începe să pâlpâie. Teatrul său este unul al inimii: intelect şi artă deopotrivă.
Din lucrurile cele mai urâte distilează răul pentru a scoate la lumină latura pozitivă. Să sperăm că politicienii şi oamenii bisericii vor ţine mai mult de acum încolo la imaginea pozitivă României în afara graniţelor. Dar aceasta nu trebuie doar simulată, ci trebuie să vină din interior.

C.R.: Ce gen de reflectare au minorităţile în teatrul german?

D.T.: Nu a existat nici o tentativă de discriminare în teatru. Mulţi dramaturgi şi regizori abordează problema minorităţilor. Francezii au probleme cu cea arabă, noi avem probleme cu cea turcă. Face parte dintre deficienţele societăţii germane. Dar şi turcii sunt homofobi. Între biserica noastră şi cea islamică sunt mii de ani distanţă. Nici Biserica Catolică de aici nu stă prea bine. Și Biserica Catolică, şi cea Ortodoxă au o groază de probleme de rezolvat. În Germania teatrul şi artele vizuale contribuie foarte mult la luminarea acestor teme. Am venit aici ca un fel de scut pentru a cincea ediţie a Festivalului de Film Gay de la Cluj. Am adus filmul german „Ce e anormal?”, o poveste cu happy end, un film de amator făcut de un băiat de liceu din Germania şi jucat de elevi. Filmul a fost creat după ce un băiat homosexual s-a sinucis chiar dacă părinţii ştiau şi erau de acord. Dar a făcut-o pentru că nu mai suporta hărţuiala colegilor şi pentru că cel mai bun prieten al său nu a vrut să-i accepte homosexualitatea. E un bun exemplu pentru cum Germania tratează acest subiect încercând să-l aducă la nivelul educaţiei. Trebuie să obişnuim, din şcoală, elevii cu ideea că există minorităţi, printre care şi cea a homosexualilor. Exact cum trebuie să atragem atenţia şi asupra mutilării genitale a femeilor în Africa. Sunt foarte mândru de darul pe care l-am făcut comunităţii gay de aici, filmul prezentat ca fapt educativ, pe Televiziunea Internet pentru homosexualii din România, pe care au şi vrut să o închidă. Am auzit de o discuţie la televizor de cinci ore unde invitaţii gay au apărut ca în faţa unui tribunal. Din nou Biserica şi politicienii au încercat să facă represalii asupra comunităţii gay din Cluj, să închidă un canal de Internet, ceea ce e imposibil. Propunerea mea ar fi să închidă şi canalele porno. Stăteam la hotel în Sibiu şi exista un canal nonstop cu filme porno care includeau orice detaliu. Aceasta nu e informaţie, ci afacere murdară. De aceea trebuie să informăm societatea, să lămurim ce înseamnă aşa-zisa normalitate.

C.R.: De unde ar trebui să pornim?

D.T.: Problemele au rădăcini adânci în mentalitatea societăţii româneşti. Toate se asociază cu Biserica Ortodoxă care ia Biblia, plus o mulţime de informaţii din Statele Unite, afirmaţii ridicole, ca faptul că homosexualitatea poate fi corijată dacă te străduieşti. Tot contextul acesta induce ideea că homosexualitatea e ceva spectaculos. Nu există o percepţie corectă asupra lucrurilor, nu sunt informaţii exacte. Lumea crede că homosexualitatea înseamnă doar defilarea aceea colorată de la Parada Gay. E doar o infimă parte din realitate. Societatea românească are mulţi homosexuali şi bisexuali, mai ales bărbaţi, care simt nevoia să se ascundă. Ca şi în Turcia, le e teamă de familie, de vecini, dacă trăiesc în sătuce mici. Aşa că informaţia şi educaţia pe această temă sunt foarte necesare.

C.R.: În România, în mediul artistic, am auzit de multe ori ideea următoare „Sunt homosexuali, e dreptul lor, nimeni nu-i blamează, dar de ce e nevoie să facă atâta propagandă?”

D.T.: Un om vrea să se angajeze. Cei din firmă află că e homosexual. Nu va primi slujba. Aş putea să vă dau vreo două sute de exemple de acest gen întâmplate în România. Sau, dacă oamenii fac treabă bună la serviciu, dar se fac restructurări, homosexualii sunt primii care pleacă. Mulţi au scris la KulturForum Europa pentru că ştiu că ne ocupăm de problemele acestea din România. V-aş putea pune la dispoziţie mai mult de o sută de scrisori şi emailuri de la bărbaţi şi femei care au trecut prin această experienţă. Angajatorii amestecă viaţa sexuală privată a angajaţilor cu calitatea muncii lor. Nu au nimic de-a face una cu alta. Eu nu vă întreb pe dv despre viaţa dv sexuală, ci despre calitatea articolelor şi cronicilor pe care le scrieţi. Ar trebui să se preocupe de felul în care îşi fac treaba, nu de viaţa sexuală. Homosexualii şi-au câştigat drepturi în Europa. Fiecare se poate expune cum şi cât de colorat vrea. Dar angajatorul trebuie să judece cum îşi face treaba, nu dacă e sau nu homosexual. Și în cazul artiştilor homosexuali la fel: trebuie analizat cum lucrează, cum regizează etc.

C.R.: În teatrul, în muzica, în dansul românesc sunt destui artişti gay. Oamenii din interior ştiu asta. Publicul îi iubeşte, îi admiră, îi apreciază. Dar ei sunt foarte discreţi în privinţa homosexualităţii. Consideraţi că ar fi de ajutor ca ei să iasă în public, să devină mai activi, să le explice oamenilor care sunt problemele aestei minorităţi?

D.T.: Da, ar fi de folos dacă ar ieşi şi ar spune: sunt ceea ce sunt, dar şi un actor foarte bun. Ar ajuta la eliminarea presiunilor psihologice cu care se confruntă destui tineri. Știu de la psihologii din Germania că printre adolescenţi există multe sinucideri. E util dacă cei mai mari, care au depăşit vârsta de 17-19, au ajuns la 26, 27, 28, 29 de ani, vin şi spun „OK, suntem gay şi nu e nimic anormal în asta”.

C.R.: Care consideraţi că ar fi următorii paşi de făcut pentru România pentru a-şi spori capitalul de imagine în Europa?

D.T.: România se află pe o direcţie foarte bună. Aş avea o propunere: să se concentreze pe turismul cultural. Turiştii culturali ar petrece o groază de vreme în România şi i-ar aduce o mulţime de bani. Dar ar trebui să existe un oficiu de turism, deopotrivă proprietate de stat cu proprietate particulară, în scopul de a atrage persoane şi de a organiza circuite. Pentru că România e plină de locuri minunate, muzee frumoase, peisaje extraordinare. Dar trebuie ca ele să devină cunoscute. Și nu există nici o adresă sau un link pe care să le poţi accesa din străinătate. Aveţi Festivalul ”Enescu”. Aţi putea aduce oameni interesaţi din Germania, Franţa, Olanda. Cum? Chemând orchestre şi muzicieni de acolo. Ei invită oameni, fac evenimentul cunoscut. Mi-ar face plăcere să dau consultanţă pentru cum se organizează asemenea evenimente. În Budapesta există astfel de oficii foarte performante: unul este pentru oraş, altul pentru restul ţării. Când sunt evenimente în Budapesta, invită jurnalişti, fac turism educaţional, pentru a informa despre ce se întâmplă în Budapesta şi în toată ţara. Și în România au loc atât de multe lucruri: festivaluri, expoziţii, concerte, nu numai în Bucureşti, ci şi în celelalte oraşe. Unde sunt turiştii culturali? Trebuie atraşi şi lucrurile se vor schimba, nu de azi pe mâine, ci încet-încet. Românii trebuie să le arate celorlalţi ce ţară frumoasă au şi cât de mult merită să fie vizitată. România chiar face parte din Europa.

Preluat din revista Cultura

Niciun comentariu: