joi, 22 decembrie 2011

Bucurii pentru copii X 7 (II). Ba pentru adulți!

Am făcut deja o trecere în revistă a paletei largi de evenimente din cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de Animație „Bucurii pentru copii. Spectacole de colecție”, organizat de Țăndărică. Dacă săptămâna trecută încheiam cu cea mai recentă „bucurie pentru copii”, premiera „Alice în Țara Minunilor”, de data aceasta mă voi opri la două dintre spectacolele care i-au delectat pe cei mari. La fel ca în fiecare an, și la ediția aceasta, un număr important dintre spectacolele invitate în festival s-au adresat adulților. Cele mai multe au propus un tip de entertainment realizat prin mijloacele animației. A existat însă și un exemplu în care limbajul cu pricina a slujit coborârii într-o zonă mult mai consistentă a reflecției: „Bruno Schulz – Istoria imaginației păcătoase”.

Play Shakespeare

Un spectacol care a mixat inventivitatea ludică cu numeroase referințe culturale a fost producția Teatrului Țăndărică, „Play Shakespeare” în regia lui Cristian Pepino și scenografia Cristinei Pepino.

Orice tehnică sau limbaj pasibile de resursele unui comic savuros s-au dovedit de bun augur pentru regizorul Cristian Pepino. Pe locul întâi, cel puțin în ordinea aparițiilor, s-a numărat tehnologia de azi pe care regizorul, alături de scenografa Cristina Pepino, pare să o surprindă cu un ochi buclucaș. Jocul cu trimiterile culturale plus informațiile care ajută povestea să curgă înainte se retrag preponderent în video. Aici, unde genericul curge ca la film, se găsește un mix de elemente narative, text explicativ, plus detalii despre cadru, atunci când din timp în timp se zărește castelul. Dacă video nu e, umbre cu siguranță veți găsi, căci colțurile ecranului sunt decupate când într-o parte, când în alta pentru a lăsa publicul să vadă groaznice dueluri. Mai târziu, când păpușile se vor lupta cu săbiile, o vor face deja „în carne și oase” căci bătălia se va da corp la corp.

Nuanța ironică se subînțelege. Creatorul spectacolului construiește umorul cu mijloace fine, ca de exemplu vesela acoladă peste timpul lui Shakespeare, în care Romeo și Julieta erau jucați de actori de același sex. Asemenea obicei azi nu poate decât să se umple de conotații simpatice, mai ales că ambele personaje, artiști la vedere, poartă peruci blonde de irezistibile dive. Păpușele mici și mari, corpuri de actori în mărime naturală și câte un mixtum compositum din interpret plus păpușă sporesc infinit comicul. Trupuri mici de păpușici lipite de actori, de sub cap până la brâu, biciuiesc percepțiile normale și stârnesc râsul. Nu e singurul caz de inversare a regulilor fizice și a terfelirii comice a dimensiunilor. Un alt actor ține în mână o piesă de arhitectură, la fel de celebră ca și eroii, balconul din „Romeo și Julieta”, peste care tronează capul Julietei-bărbat în mărime naturală.

Poezia shakespeareană din replicile celor doi amorezi deveniți prototip în istoria literaturii e înlocuită integral de triluri păsărești ba înfocate, ba dezamăgite, ba supărate, ba efervescente. O întreagă suită de afecte, rizibile datorită limbajului primar, strălucește în dialogul îndrăgostiților. Mai ales că regizorul plusează situațiile din acest filigran comic. „Ținătorul” de balcon e la rândul său îndrăgostit pe mutește de Julieta și gelos – se vede de la o poștă, din grimase -, pe Romeo. Lucrurile evoluează de un comic nebun cu ajutorul actorilor Mihai Dumitrescu, Cristian Mitescu, Marin Fagu, Geo Dinescu, Roxana Vișan. Intimitățile de după perdea între Romeo și Julieta devin subiectul unei noi situații comice. Plin de poante, spectacolul se joacă neîntrerupt cu referințele culturale pentru a se termina nici mai mult, nici mai puțin cu baletul de lebădă patetică al celor două fete în tutu alb dansând învolburat pe muzica lui Prokofiev.

Nu știu dacă tehnica teatrului în teatru sau a filmului în film are ca echivalent în cazul de față pe cea a laptopului în laptop. Fapt e că în partea a doua a spectacolului, în „Hamlet”, fantoma îl va pune la curent pe prințul Danemarcei tot cu ajutorul suportului video. Acesta se dovedește fundalul perfect care reia – cu linii îngroșate -, asasinarea regelui. Pretext foarte potrivit pentru un comic noir care țâșnește din spatele recuzitei cu armament greu, pușcoace și mitraliere și din parodia la adresa filme cu poc-poc. Dar, să recunoaștem, noir-ul se referă mai ales la construcția păpușilor. Hamlet e un puști trecut bine prin look-ul și machiajul lui Marylin Manson. Nici Claudius și frumoasa lui Gertrude nu o duc mai bine, căci noul rege e o matahală agresivă iar aleasa sa o păpușă boccie, balcâză și bețivă. Și, nu v-ați fi așteptat, culmea ingenuității din istoria teatrului, Ofelia, arată urâtă ca o cotoroanță. Scena cu nebunia ei e irezistibilă. Fata dansează hard-rock ca o apucată, dă de pământ cu rochia somptuoasă, apoi îi trage un dans strașnic din buric spre stupoarea reginei și bleojdirea ochilor la proaspătul rege.

Așa înțelege regizorul să răstoarne orizontul de așteptare shakespearean. Praful și pulberea se aleg de toate rețetele, chiar și de cele cu morga și prestanța poetică a marelui Will. Dramaticul e bine tăvălit în sos comic, cum se întâmplă în secvența video în care Ofelia își dă duhul în apă. Sau în scena de la cimitir, aceea celebră, cu „Sărmanul Yorick”, care aici beneficiază de acorduri de film de groază și suspans. Râsul personajelor e draconic, iar muzica din „Thriller” nu poate stârni decât pași de moonwalk spre hohotele spectatorilor. În felul acesta, cu poante proaspete, regizorul Cristian Pepino își împrospătează instrumentarul artistic la fiecare scenă. Evident, un loc de cinste îl vor ocupa obiectele comice de felul clondirului cu cap de mort din care Claudius toarnă otrava pentru Hamlet. Cupa letală va fi rezervată prințului printr-o plăcuță pe care stă scris numele lui, ca la summit-urile politice.

„Bruno Schulz, Istoria imaginației păcătoase”

Dintr-un gen cu totul diferit, pe care numai limbajul animației îl alătură precedentului spectacol, face parte „Bruno Schulz, Istoria imaginației păcătoase” de la Teatrul Pinokio din Lodz, Polonia. Spectacolul este semnat de Konrad Dworakowski iar scenografia de Andrzej Dworakowski.

În mijlocul scenei, o stivă mare de cărți strâns legate pe care actorii le vor muta de colo-colo, pare să adăpostească învățătura lumii. În spate, picioare din ghips și mulaje de fețe. De pe fața unui bărbat cade masca. Mâini vii se plimbă pe chipul personajelor aproape să le vrăjească. Pânza de pe fruntea unuia dintre personaje devine un minuscul ecran video. Pe o pagină dintr-o carte imensă, un om proiectat urcă de zor, în patru labe. Mai încolo, un ochi se cațără până ajunge într-un triunghi. Clipește și aruncă priviri în diferite părți. La final, ochiul de deasupra tuturor se va transforma într-unul de păpușă pentru ca apoi să se închidă. Spectacolul polonez pune în alertă atenția vehiculând cu simboluri ușor recognoscibile care dau greutate și substanță. Fără a fi doar decorativ, cum se întâmplă adesea, mixul de imagini video capătă susbstanță.

Doi bărbați se așază la mașina de scris, bat la două mâini, apoi scot foaia și o mototolesc. Joc cu memoria sau consemnarea istoriei și, implicit, a deformărilor sale? Prizăm ghemoatoace de cultură, ghemotoace de istorie, ghemoatoace de religie. Aerul bizar-enigmatic al spectacolului nu se diluează nici o clipă, sporit de simboluri ale înțelepciunii și inițierii, precum mătușa oarbă care citește cu mâinile. Frământarea personajelor, vria cărților mutate încolo și încoace alternează cu scene de mișcare firavă. La răstimpuri, din off, se aude un text poetic-criptic, despre un tată/demiurg. Sau despre Materia B care pulsează de posibilități nesfârșite. Tema Dumnezeului care se îndepărtează tot mai mult de oameni, a unui Deus absconditus sau a unui tată pe care fiul și-l amintește „divizat în mii de părți” sudează cuvântul peste imaginile din spectacol.

„Istoria imaginației păcătoase” reface metaforic parcursul luciferic. De data aceasta Dumnezeu are chef să creeze omul după chipul și asemănarea manechinului, îndrăgostit mai puțin de conținut și mai mult de forme. Imperativul se pliază perfect peste epoca noastră, așa că personajele pot începe jocul cu părțile corpului (mulaje, evident) puse cap la cap fără nici o deferență pentru ordinea firească a trupului. Limbajul animației oferă multiple niveluri de expresie, ca jocul cu alternanța dintre părțile corpului viu al interpretului și mulajele amintite sau paralelismul, în anumite scene, dintre capul actorului și cel al păpușii.

Un bărbat socotește din greu cu abacul. Atenția îi e atrasă din ce în ce mai mult de trupul soției care întinde rufele la uscat. Din această istorie cu arome metafizice nu lipsesc nici scenele cu iz erotic când cu tușe frust-arhaice, când moderne. Un alt bărbat își va dezmembra literalmente partenera-păpușă până ce din ea nu va mai rămâne decât fața. Poate pentru că memoria subiectivă reține doar elementele esențiale?

Indubitabil, în montările pentru adulți, limbajul animației bulversează orizontul de așteptare al publicului obișnuit cu paradigma teatrului clasic. „Bruno Schulz, Istoria imaginației păcătoase” rămâne în cea mai mare parte un spectacol straniu la care spectatorul – curios și incitat -, simte nevoia să-și pună sensibilitatea și mintea la contribuție, să-l pipăie și să-l înțeleagă.

Preluat din revista Cultura

Bucurii pentru copii X 7 (I). E ora încântării

Ca în fiecare an, și acest sfârșit de noiembrie a adus o nouă ediție (a șaptea) a Festivalului Internațional de Animație „Bucurii pentru copii. Spectacole de colecție”, organizat de Teatrul Țăndărică și coordonat de directorul Călin Octavian Mocanu. Timp de unsprezece zile (încet-încet devine un festival cu durată impresionantă), iubitorii teatrului de animație, mici sau mari, au avut prilejul să se delecteze cu câte două-trei spectacole pe zi. Cei mici au privit cu ochi lacomi năzbâtiile din montările dedicate lor, aduse din toată România, ca și de peste mări și țări (Israel, Spania, Bulgaria, Polonia, Ungaria, Italia). Nu ați mai trecut de mult pe la Țăndărică? În cazul acesta, merită să mergeți măcar o dată ca să savurați privirile nedezlipite de păpuși, ochii mari care uită să mai clipească, fețele înmărmurite ale celor mici. Apoi, ca să vă aduceți aminte de savoarea sfaturilor și dialogurilor dintre public și personaje. O adevărată bucurie pentru cei de toate vârstele. Cei mari s-au distrat cu spectacole pentru adulți ca „Play Shakespeare”, în regia lui Cristian Pepino sau au căzut pe gânduri, bine adânciți în reflecție, cum s-a întâmplat la sfârșitul reprezentației cu „Istoria imaginației păcătoase” după Bruno Schulz, de la Teatrul Pinokio din Lodz, Polonia. Că festivalul alege montări pe sprânceană o dovedește cea prezentată la finalul ediției de anul trecut, „Respirații”, în regia lui Gavril Cadariu (Teatrul Ariel în colaborare cu UAT Tg. Mureș), care anul acesta a obținut Marele Premiu de Regie la festivalul organizat de moscoviți la Sochi, la concurență cu valoroase montări din Rusia, Ucraina, Belarus, Turcia, Bulgaria etc.

Ne întoarcem la București, unde copii și adulți au zâmbit, s-au încântat și fermecat de păpușile vesele, de puișori, șerpișori, domnițe, cavaleri și feți frumoși, ca și de luna cu reflecții magice, chiar de cum au pus piciorul în foyer - gazdă a expoziției de păpuși create de scenografa Daniela Drăgulescu. De altfel, spiritualii prezentatori ai ultimelor ediții, Petronela Purima Tănase și Vlad Tănase, debordând de vitalitate plus farmec și scoțând de fiecare dată din mânecă un sketch sau o poantă de bun-gust ca prefață la spectacol, au apărut înaintea publicului în costume elegante semnate tot de Daniela Drăgulescu.

Ca în fiecare an, specialiștii au avut ocazia să-și aducă aminte de montările istorice cu ajutorul proiecțiilor video sau să facă cunoștință cu descoperirile colegilor lor și să împărtășească din propria experiență în diferitele workshop-uri (teatru de umbre, educație interculturală, Origami etc.), ca acelea ținute de Carmen Mărgineanu, Georgeta Lozincă și Valentin Lozincă Mandric (pantomimă), Adrian Lefter (păpuși din baloane), Grațiela Ene („Marionete... din șosete”). Cei ce au vrut și mai mult, cei interesați de pragurile teoretice, s-au putut îmbogăți asistând la conferințele ținute de Victor Ioan Frunză („Teatrul și Cetatea”), Mihai Sandu Gruia („Tehnica clovnului”), croatul Ivica Simic („Rețele și asociații internaționale de teatru”) și polonezul Marek Waszkiel („Teatrul european de animație pentru adulți).

Ca să priceapă o dată pentru totdeauna și bieții manageri de teatru ce înțeleg criticii printr-un spectacol bun, festivalul a prilejuit o întâlnire între cele două tabere, nu o dată pe poziții inamice. Iar ca să ne luminăm cu toții și să mai învățăm câte ceva, în cele zece zile s-au lansat și volumele „Silviu Purcărete sau privirea care înfățișează” de Oltița Cîntec, „101 poeme” de Vasile Groza, „Lumea NON-E” de Elena Gaspar Ion, „Cum și-a petrecut iepurele Audedestuldebine sărbătorile de iarnă” de Alina Nelega, „Atlasul de smarald” de John Stephens. Mai mult, specialiștii și-au putut cufunda nasurile, printre picături, într-o carte recent apărută, „Ipostaze ale teatrului tradițional. De la rit la divertisment” de Daniel Stanciu, axată pe atenta investigare a tradițiilor și teatrului popular românesc privit în oglindă cu corespondentul său asiatic.

Cum era de așteptat, Teatrul Țăndărică s-a etalat cu producțiile sale noi și valoroase. Printre acestea se numără și „Alice în Țara Minunilor”, în regia lui Alice Barb, cu o scenografie (Marian Sandu, Alice Barb, Gabriel Apostol) care ia literalmente ochii prin culori, forme și mărimi. Pădurea gigantă, ciupercuțele, papura, ceainicul cu brațe de caracatiță, broasca țestoasă cu ghiozdănel în spate (mai pe scurt, carapacea), grațioasa lebădă devenită și mai grațioasă în mâinile experte ale actorului Ioan Brancu și câte și mai câte păpușele asamblează pe loc un univers captivant prin tușe și culori magice. Scena cu fluturii care zboară în întuneric, feerie decupată dintre minunile lui Wonderland, ca și jocul cu dimensiunile, de la Alice devenită pitică la capul imens al pisicii plimbat dintr-o parte în alta a scenei, au fost cireașa de pe tortul acestui minunat spectacol vizual. Frumusețea fascinantă a lumii de pe scenă s-a completat prin fracul Iepurelui de Martie (același Gabriel Apostol cu talent și vervă pe fiecare centimetru pătrat din impunătoarea sa statură), prin interminabilul joben roșu al Pălărierului sau prin costumele haioase ale Ducelui și Ducesei de Cupă. Feeria cromatică e accentuată de pelerinele flu-flu de la început, de un alb blând, serafic, terminate cu berete de pictori, care abolesc în mod fericit vechea convenție a costumelor negre, de serviciu, ale actorilor păpușari. O povestitoare (Ioana Chelaru) animă sala fără încetare. În mijlocul tuturor, blonda și cârlionțata Alice, în rochiță roz-mov, mirată de atâtea peripeții, candidă și diafană, e interpretată de Alina Teianu care cucerește pe loc publicul.

Cine ar fi putut prevedea, pe vremea „Cartofilor prăjiți cu orice” de la Teatrul Odeon, spiritul dulce-ludic al regizoarei Alice Barb ieșit la lumină odată cu omida care vrea să zboare - doar că fumează cam mult din pipă -, cu dansul grațios și dramatic al broscuței care plânge mânuită de cei trei actori-păpușari perfect sincronizați sau cu scena cricket-ului? Unde regele și regina folosesc gigantele păsări flamingo în chip de crosă și un biet arici, din ce în ce mai hărțuit, în chip de minge. La sfârșitul unei producții străine din primele zile ale festivalului m-am nimerit lângă un băiețel de doi ani al cărui tătic mi-a spus: stai să vezi „Alice în Țara Minunilor” ca să te încânți cu adevărat. Peste câteva zile nu puteam decât să-i dau dreptate.

Preluat din revista Cultura