Electra hardrock şi Clitemnestra Marilyn Monroe

Pe marginea băii de pe scena Teatrului “Tomcsa Sandor” din Odorheiu secuiesc, părul blond al Clitemnestrei fuge senzual, în bătaia foenului, în toate direcţiile. Poalele superbei rochii roşii flutură şi i se înfoaie. Cu faţa şi corpul vopsite în alb, Agamemnon se scufundă în baie. Clitemnestra dă drumul la foen şi îşi electrocutează soţul. Imaginea e şocantă din capul locului. Dintr-o parte a scenei, inundată de lumini şi aburi verzi, se revarsă nişte zei-doctori. Îmbrăcaţi în costume verzi, neutre, aseptice, încearcă să-l trateze pe Agamemnon. Îl ating. Se scurtcircuitează la rândul lor. Corpurile le intră, grotesc, în trepidaţii. Se trag unii pe alţii în baie, se răstoarnă, corpurile le intră de-a valma în spasme. Reluată de trei ori pe parcursul spectacolului, scena este printre cele mai ofertante vizual.
De fapt, acestea două sunt registrele în care regizorul Sorin Militaru şi-a gândit “Electra”: grotesc şi ofertant vizual. Din respectiva combinaţie nu poate ieşi decât ceva provocator.

Provocare-bulversare-incitare e do-re-mi-ul pe care pare să-l fi vizat Sorin Militaru în montarea de faţă. De la prima scenă, cu o Clitemnestra de o senzualitate extrem de updatată şi de subliniată în ambele apariţii. Spre final, femeia fatală, Clitemnestra-Marilyn Monroe revine într-o superbă ţinută tot roşie de la pantofi până la pălărie (costume: Csiki Csaba), silfidă, cu sexualitate în flăcări. În faţa Electrei, la o întâlnire “diplomatică” îşi aruncă în joc ultimele cărţi ale sensibilizării şi manipulării afective. Grotescul abundent se păstrează: frumoasă, fatală, Clitemnestra îmbăiază şi scapă copilul-păpuşă din plastic, de cea mai comună speţă. În ceea ce pare o referire la condiâia teatrului la butaforia-convenţie, copilul e înlocuit şi asupra lui se revarsă, chipurile, tandreţea, şi a Electrei şi a Clitemnestrei. Păpuşa se dezmembrează. Obiectul teatral e prezentat vădit ca fantoşă şi, ca atare, tratat ambivalent şi de personaje şi de public.


Actualizarea e de la bun început asumată. Tunsă chilug, în rochie mini, verde, de vară şi bocanci - aşa arată Electra. În jurul ei mişună, pe parcursul întregului spectacol, un cor de bărbaţi şi femei, plus o Corifee, toţi îmbrăcaţi în costume civile: pantaloni şi sacouri negre. Corifeea, una care-i disciplinează bine, poartă o perucăăă… tapată val-vârtej. Şi nu e singura surpriză: corul nu scandează/ceartă/încurajează/sfătuieşte personajele, ci… dansează. Cu mult umor. De altfel, Corifeea rămâne una dintre imaginile cele mai şocante ale piesei: îmbrăcată într-un costum office, conduce corul, respectiv îl expediază cu un deget, manevrându-l cu gesturi energice. Sub controlul său, Corul se transformă, ofertant scenic, din cor vorbitor în cor dansator în interpretarea Ansamblului de Dans “Udvarhely Neptancmuhely”. De prisos să menţionăm plusul de expresivitate corporală adus de Ansamblu. Toate dansurile sale (coregrafia Bodor Johanna) se circumscriu unitar, în nota aleasă de regizor, fiind primele care induc semnele grotescului. În “Electra”, comentariul Corului la acţiunile personajelor, ironic, ostentativ, foarte dinamic, se emit prin dans. Pretextul asumat penru toate scenele de petrecere ţine de transformarea Corului din nuntaşi ( matricidul are loc în chiar ziua în care era hotărâtă nunta Electrei cu Plugarul) în participanţi la actele justiţiarei Electra.

Cu identităţi reduse de către regizor la câteva elemente esenţiale, actorii aleg, ca prim instrument de expresivitate, limbajul corporal. Aici excelează. Departe de Electra hardrock, în interpretarea debutantei Jakab Orsolya, intenţia de a-şi ascunde sau interioriza tragedia. Dimpotrivă, mai degrabă nevropată, şi-o exprimă prin multe strigăte. De altfel, majoritatea trupei de actori îşi manifestă înclinaţia către ţipăt.
Excepţia notabilă o constituie Plugarul, personajul cu cele mai multe nuanţe (unul dintre cele mai izbutite şi într-o montare precedentă a regizorului Sorin Militaru, pe scena aceluiaşi teatru, “Pescăruşul”). Interpretat de Szabo Jeno, Plugarul e construit ca personaj gogolian, cu o preacomună micime sufletească, subliniată în contrast cu demnitatea şi nobleţea celorlalţi. Scena în care, învolburat de apariţia Clitemnestrei, la ospăţul de nuntă, se subînţelege, îi invită pe toţi să ia portocale din punga lui, este remarcabilă.

De altfel, personajele sunt puternic semnificate vizual. Da, e vorba de aceeaşi “Electra”, tragedia lui Euripide. Din care, e adevărat, regizorul Sorin Militaru a păstrat doar câteva pagini. Da, se păstrează acelaşi conflict. Da, cheia spectacolului este o puternică actualizare. Foarte incitantă vizual. Da, “Electra” de la Teatrul “Tomcsa Sandor” din Odorheiu Secuiesc îşi încheagă coerenţa preeminent vizual. Cel puţin pentru spectatorul care nu înţelege limba, cel mai mare câştig al montării ţine de expresivitatea corporală. În textul esenţializat şi, evident, actualizat, semnele impregnate de regie se coagulează, în primul şi în primul rând datorită corului, într-un grotesc abundent.

Preluat din revista Cultura