joi, 6 noiembrie 2008

Magie și vinovăție

Se confirmă: nimeni nu știe ca Andrei Șerban să creeze senzația de instantaneu, de situație care se încheagă acum, chiar în acest moment, sub ochiul publicului. „Spovedanie la Tanacu” o re-dovedește. În spectacolul organizat de Academia Itinerantă, născut în urma unui workshop, Andrei Șerban recrutează actori veniți din diverse teatre din țară (Cluj, Sibiu, Oradea, Tg. Mureș, Târgoviște, Timișoara și București), care au studiat și experimentat întâi la Plopi, în Munții Apuseni, apoi la New York, la La MaMa, teatrul care l-a făcut pe regizor celebru în lume. Acolo, la New York, Andrei Șerban citise romanul jurnalistic al Tatianei Niculescu Bran și decisese pe loc că vrea să facă film. Iată un gen pe care nu-l făcuse niciodată , dar care fusese alocat deja unor pretendenți mai specializați. Lui Andrei Șerban i-a rămas, deci, să trateze subiectul într-un limbaj cunoscut: teatrul.

Și totuși... o doză de noutate există. După cum mărturisește, regizorul era novice în specia teatrului documentar, început odată cu „Spovedanie la Tanacu”. Rezultatul? Dacă teatru documentar înseamnă un spectacol pluridimensional, cu realități asamblate din unghiuri multiple, cu puncte de vedere diferite, cu situații diverse și nenumărate perspective în jurul cazului, atunci i-a reușit pe deplin. Iar cazul în sine de la care pornește romanul Tatianei Niculescu Bran, mană cerească pentru orice creator de artă, umple structura acestui teatru documentar cu sălbăticie și forță arhetipală. Exorcizări, crucificare, moarte - toate preluate din cazul petrecut pe viu, în frumoasa Românie, acum câțiva ani.

Într-una din discuțiile cu publicul care au succedat, seară de seară, reprezentațiile de la Teatrul Odeon, Robert Turcescu opina că a văzut un spectacol despre România. Contrariat, regizorul i-a atras atenția că spectacolul său e despre oameni, despre adevărurile lor mici și particulare. Dacă din aceste miniadevăruri individuale se naște imaginea de ansamblu, generalizată a României, cu atât mai bine. Creatorul, însă, nu are voie să sacrifice elementul uman, individual de dragul privirii pe deasupra, care să furnizeze concluzii gata fabricate.

Consecvent cu propria doctrină, Andrei Șerban face un teatru ale căror rădăcini se păstrează intacte în viu, nu în scheme mentale preasamblate, uzând de schimbări multe de perspectivă și de situație, dar și de actori pentru diversele roluri. Nu de puține ori, regizorul se folosește de distribuții duble sau triple. Iar providența se dovedește de fiecare dată generoasă cu actorii predispuși, sub îndrumarea lui, să atingă străluciri nici măcar bănuite până atunci.
În „Spovedanie la Tanacu” procedeul e pe deplin acoperit de dublul schizoid, patologic al fetei crucificate. Ramona Dumitrean și Tokai Andrea se schimbă în rol „la vedere”. Masculinitatea, violența, aerul de retard sunt comune ambelor interpretări. Sora Irina, ca și prietena ei de la orfelinat, își face rațiune de existență și titlu de glorie din a performa și îndura agresiunea. Realitatea proteică imaginată de Andrei Șerban devoalează doar în treacăt, prin scene mici, posibilele motivații ale marcajelor psihice: sărăcie, lipsă de educație etc. Cele două fete, dintre care una proaspăt întoarsă de la muncă din Germania, rememorează în gesturi rudimentare, esențiale, violul institutorului din copilărie, complet mușamalizat de directoare. În interpretarea Ramonei Dumitrean, apetitul pentru karate traduce explicit bărbăția Irinei și încercarea de a se apăra post-factum. Începutul, cu aerul de jivină, de aurolac retardat, va fi contrabalansat de apariția elegantă de final, în rochie roșie, cu o Irină pe veci mireasă a remușcării călugărului. Cea care dă personajului forță stihială este Tokai Andrea, în timpul crizelor, când, sub semnul haosului mental, toate viscerele îi par atinse de dezordine. Performanța actriței este zguduitoare și spulberă orice efect de distanță intenționat de spectatorul pedant intelectual. De la delir erotic la delir mistic, Irina își reia, inevitabil și constant, traseul de autoculpabilizare, porniri schizoide, vulgaritate. În Tanacu reasamblat de Andrei Șerban, înțelegerea vieții e adânc vulgară: sex, bani, supraviețuirea prin și în fața violenței. Sunt singurele coordonate. Chiar și afecțiunea Irinei pentru prietena din copilărie se exprimă strict erotic. În interpretarea Florentinei Țilea, ea șovăie între ludic, plăcerea de a juca vechile jocuri ale adolescenței și cucernicia de acum. Cumințenia sa e ipocrită, bine dresată în timpul petrecut la mănăstire. Actrița aruncă toate atuurile în joc, voce pițigăiată când vorbește cu polițistul care anchetează cazul, sfială față cu maica superioară, zburdălnicie în prezența vechii colege.

Dincolo de relațiile ce umanizează și personalizează, regizorul recompune imaginea României prin multiple detalii revelatoare, printre care setea isterică și tălâmbă după senzațional. Femeile simt nevoia să-și etaleze sus și tare nurii și să trivializeze instrumentarul libidinal. Discuțiile de la cârciumă, înfocate și stropite din belșug cu bere și manele, sunt particică ruptă din civilizația noastră. În teatrul său documentar, regizorul ține sub observație toate aspectele: comunitatea rurală, apoi televiziunile și ziarele românești și străine care de abia așteaptă să le pice în mână pleașca jurnalistică de la Tanacu.
Perspectiva multiformă a lui Andrei Șerban se traduce mai ales prin diversitatea punctelor de vedere din interiorul bisericii. Un conflict prea omenesc se ascunde între călugărul de la Tanacu și unul dintre capii episcopiei, școlit, cu ușurință în a face presiuni la poliție și a manipula pârghiile mediatice, medicale pentru eliminarea unui competitor pe tărâmul harului. Din nou, nimic nu stă sub semnul verdictului. Ușoara infatuare a teologului care a citit, s-a gândit - foarte bine interpretat de Richard Balint -, e de înțeles până la un punct (de altfel, acest „până la un punct” guvernează toată piesa, căci nu există concluzii, ci doar situații și explicații posibile). Pentru teologul inteligent călugărul de la Tanacu nu poate fi decât un țăran cu putere de convingere asupra altor țărani în a căror minte știința nu a săpat îndoiala. Între teologul școlit și harul primitiv, cuprins în charismă, ritualuri protocreștine și exorcizări care au de-a face mai mult cu puterea sălbatică a credinței neprelucrate, nefundamentate în conserve mentale, nu poate exista compatibilitate. La rândul său, călugărul (paradoxal, Cristian Grosu e cel mai șters personaj) se vede pluridimensional între imaginea din fața enoriașilor, banii cu care ar putea finaliza biserica, exorcizarea și canoanele prin care îi ține în frâu pe cei fără minte. Ca fratele tălâmb, dar cuminte, al Irinei, cu o foame istorică, acumulată în întreaga sa biografie, expresiv în interpretarea lui Ionuț Caras. De partea cealaltă a Bisericii, patriarhul se va dovedi înțelegător, dar va furniza un canon peste puteri: rugăciunea permanentă pentru Irina, chiar și în clipa morții.

Andrei Șerban umple fiecare moment de situații și contexte. Poliția încearcă să-și facă treaba. Dar, amenințată cu televiziunea, cade imediat victimă presiunilor. Directoarea spitalului o acoperă pe doctorița de pe ambulanță pentru doza greșită de adrenalină injectată în fată. Mizeria și sărăcia din spitalul de boli nervoase, unde bolnavii stau fără mâncare, fără echipamente și tratamente iar personalul se grăbește să o dea pe schizofrenă înapoi la mănăstire, în ciuda scrupulelor tardive ale doctorului, „joacă” și ele în câteva scene ale teatrului documentar polifonic.
Dar Andrei Șerban introduce un element de surprinzătoare onestitate, relevant pentru distincția realitate-articulațiile artefactului: pe fundal, în video, își fac tot timpul apariția personajele reale, prilej pentru a constata din nou că viața bate cu mult filmul/teatrul/literatura. Așezate în consecuție, toate aceste detalii ale „Spovedaniei...” reconstruiesc, prin lupă polimorfă, un Tanacu cărnos și rotund, de sub forța căruia spectatorului îi va fi imposibil să se sustragă.

Preluat din revista Cultura

Niciun comentariu: