La Moscova! Și la galop!

Cu tăcerile lui molcome, cu dilemele care se cer analizate a la long, cu tușele ideologice care au nevoie de dezbateri vreme de o vecie și ceva, cât mai rezonează marele Cehov cu hinghereala de început de secol XXI? Personajele sale meditative, adeseori prolixe, înclinate să discute cât pentru două vieți au resurse energetice pentru viteza și clocotul de azi?

Ei, bine, DA. Dacă replica „La Moscova, la Moscova!” a descris, pentru zeci de generații, grade de sinonimie perfectă cu idealul intangibil, îndepărtat și cu dulcea tânjire (nu tocmai lipsită de tânjeală), inevitabil conotată de el, în spectacolul „Trei surori” (regia Ada Lupu, Teatrul Național Timișoara), Moscova glisează către marota secolului nostru: aici și acum. Ritmurile cehoviene s-au schimbat zdrobitor. Personajele trăiesc într-un iureș de intrări și ieșiri. Inefabilul cehovian e amprentat de mult mai contemporanul „what you see is what you get”. Registrul feminității a alunecat vertiginos. Surorile poartă materiale vaporoase, diafan-cehoviene, dar peste pantaloni sexi mulați (scenografia, Velica Panduru). Străvechea tehnică teatrală se mixează în spectacolul Adei Lupu cu actuala tehnică cinematografică. Fetele, cu priviri albastre, halucinante, calde și limpezi, accentuate de lumina reflectoarelor, îngheață pentru câteva secunde în poză. Adâncimile melancolice din ochii lor s-au păstrat, acum adăugite, însă, cu resursele energetice de la prim-planul eroinelor americane moderne. Sunt trei surori care au apucat să vadă cel puțin „Pe aripile vântului”. Coarda melodramei, apetența pentru disperare s-au prefăcut la ele în potențial pentru acțiune și împlinire. Fetele s-au transformat în supraviețuitoare. Nici o poartă nu se mai închide definitiv, cu șapte peceți, în viața lor. Magma feminității s-a deplasat de la tânjire și înțepenire în durere la texturi psihice elastice și susceptibile de refacere.

Cea mai lovită dintre surori, Irina, după moartea lui Tuzenbach (tulburătoare Claudia Ieremia), e și cea care imprimă dinamismul. Strigătul și mișcarea ei sacadată, „La Moscova, la Moscova!”, e furnalul de energie al spectacolului. Vechile profunzimi nedeslușite din sufletul celor trei surori s-au transformat, se vede clar, în germeni de acțiune. Paula Maria Frunzetti, expresivă, îi conferă Olgăi vitalitate stoarsă și feminitate pe cale de a se gârbovi; Alina Reus o concepe pe Mașa plină de febrilitate și atât de umană în scena în care se pregătește să-l însoțească pe Verșinin. Chiar optimismul și veselia servitoarei Anfisa seamănă mult cu gândirea pozitivă de azi (Mihaela Murgu într-un personaj rotund și plin de dulceață). Un singur personaj rămâne veșnic neschimbat: Natașa. Ea se pliază perfect pe realitatea noastră de azi. Mitocănia, egoismul și mahalaua au rădăcini bine înfipte în cotidianul românesc. Cu atât mai ușor recognoscibil va fi personajul creat de Ana Maria Cojocaru.

Ada Lupu avansează o propunere deopotrivă coerentă și convingătoare. Ce se întâmplă, în acest caz, cu lentoarea cehoviană? SPUL-BE-RA-TĂ. Și totuși... unde e de găsit, în spectacolul de la Timișoara, Cehov, unul dintre cei doi cei mai jucați dramaturgi ai lumii? În nemuritoarele tipologii. Regizoarea nu face decât să le aplice o resuscitare prin terapii de contemporaneitate. Fetele își conservă enigmaticul, dar și-l livrează în tempi mult mai susținuți decât cei tradițional cehovieni. Celor trei surori cu semnul melancoliei schimbat le corespund trei personaje masculine. Paradoxal, temperamentele masculine vor încăpea și mai bine în plușurile cehoviene modernizate. Două tipuri au ieșit excelent în spectacolul Adei Lupu: Andrei Prozorov și Tuzenbah, naturi enigmatice, cu doza conținută de noblețe și nesiguranță, care par să fi asimilat între timp și stinghereala și nehotărârea personajelor lui Tennessee Williams. Victor Manovici face un Andrei Prozorov indecis, gata să-și accepte blazarea, chinuit de pulsațiile puternice de revenire la o viață plină, care se va scufunda din ce în ce în sleiala ratării (foarte bun dozajul în diferitele grade ale decompensării din scena cu Ferapont, în interpretarea atât de curată a lui Vladimir Jurăscu).

Cu o ingenuitate greu de asortat masculinului din zilele noastre, rar lipsită de riscul ridicolului, Ioan Strugari, în Tuzenbah, e actorul hipnotic (nu neapărat cu dicție perfectă), alături de care publicului îi vine ușor să alunece în poveste. Iar Verșinin (interpretat de Ion Rizea), pe vremuri seducătorul care-și plângea de milă spre atotcompătimirea tuturor doamnelor, e acum ultraenergetic, pasional, îmbrăcat în costum de piele.
Ne apropiem de sfârșitul lui 2008. Ada Lupu concepe niște surori pasibile pentru XXI. S-a zis cu tăcerile întrebătoare, cu lentoarea gesturilor, cu propensiunea spre un nicăieri bine disimulat sau cu somnolarea metafizică. Vedeți „Trei surori” și vă delectați!

Preluat din revista Cultura