duminică, 27 noiembrie 2011

FNT 2011 (III) Înapoi la rădăcini

Ultimul dintre articolele dedicate Festivalului Național de Teatru 2011 se va opri asupra a două dintre spectacolele modulului Dans în teatru, „Crazy Stories in the City” și „Yerma”, al căror impact și forță dramatică au mers drept la inima publicului. Ambele își trag energia din filonul generos al tradițiilor, cele românești în cazul primei montări, cele hispanice în cazul al doilea.

Crazy Stories in the City

Sincer vorbind, dacă aș fi producător de evenimente ori de spectacole TV sau dacă m-aș ocupa cu orice tip de entertainment, văzând „Crazy Stories in the City” de la Teatrul Mic, n-aș sta să mă gândesc de două ori. L-aș recruta pe loc pe coregraful Arcadie Rusu pentru tot soiul de proiecte. În primul rând, pentru marele său talent de a face o producție sută la sută agreabilă, deopotrivă dramatică și dinamică, fluidă și ușor de receptat prin inserțiile narative. Apoi, pentru îndemânarea sa de a mixa actori și dansatori, speculând la maximum atuurile ambelor tabere, în care predomină, cu un procent, zdrobitor, actorii. Arcadie Rusu știe să se folosească în aceeași măsură de mimica îndelung lucrată a interpreților de teatru (cum se întâmplă în cazul lui Radu Zetu și Vitalie Bantaș), ca și de plasticitatea corpului, a mișcării intens expresive care captează ochiul (cazul frumoasei și agilei dansatoare Ioana Marchidan). Apoi, pentru că Arcadie Rusu se pricepe să creeze umor, să injecteze vitalitate, să ofere plăcere, plus necesara doză de relaxare, într-un spectacol construit exclusiv prin mijloacele dansului.

Cum anume? Printr-o compilație de povești și tradiții. Coregraful jonglează cu personaje de fabulă, cu Vulpea (una plină de nuri și grație, în persoana Galinei Bobeicu) din „Ursul păcălit de vulpe”, sau cu Prâslea și Cosânzeana (Ruxandra Enescu cu alonja unei feminități râvnite de tot ce respiră în scenă) din „Prâslea cel voinic și merele de aur”. Conținutul folcloric ușor de recunoscut, măștile și muzica populară, care spre final se dizolvă în ritmuri de etno-jazz, oferă multiple grade de accesibilitate acestei zoodiscoteci, cu fete vulpițe și băieți feți frumoși. În rest, universul de pe scenă vehiculează cu un set de reprezentări vechi de când lumea și pământul, populat de personaje îmbrăcate în negru. Exact ca niște păpușari ce își manipulează păpușile (sau simbolurile), într-un entertainment de bună calitate, reușind să unifice hora din sat cu zbânțuiala de discotecă. A tachina fetele, a câștiga mâna prințesei sau a obține mărul de aur după o luptă înverșunată în care „râul, ramul” îi sunt dușmane lui Prâslea, plesnindu-l peste cap, într-o scenă de tot hazul și dinamismul, toate devin piese de rezistență ale acestui divertisment atent gândit. Jocurile, expresivitatea interpreților, micile situații, ba conflictuale, ba erotice, ajutate de multele elemente narative, iar, spre sfârșit, acrobațiile fac deliciile spectacolului. Din care o parte însemnată o reprezintă evoluția actorului Ștefan Lupu, cu corp agil și flexibil și performanțe acrobatice de toată stima. Momentul în care acesta dansează și sare pe catalige elastice încântă și magnetizează publicul.

„Crazy Stories in the City” nu are adâncimi ascunse, dar câștigă prin excelenta fluiditate și prin îndemânarea coregrafului Arcadie Rusu de a-și destinde spectatorii cu tehnici simple, în aceeași măsură agreabile și spectaculoase.

Yerma

Al doilea spectacol, „Yerma”, de la Teatrul Tineretului Piatra Neamț, își datorează seducția unor surse infailibile, ambele de un dramatism feroce: mai întâi, ritmurile de flamenco; apoi, piesa lui Federico García Lorca, în care visceralul, cruzimea și obtuzitatea Spaniei rurale generează neîncetat tragic, frustrări și tensiuni. De data aceasta e meritul talentatului și experimentatului coregraf András Lóránt să construiască prin dans poveste deopotrivă cu psihologie. De fapt, o adevărată lume, cu reguli restrictive și resentimente inepuizabile, traduse de dansul care nu își propune să reproducă întocmai mișcările, lamento-ul și accentele dramatice de flamenco, de influență maură și gitană, ci doar să-i păstreze parfumul aspru, împrumutându-i tehnicile și ritmul. Momentele de mișcare sunt anturate, dezvoltate și explicate de scene de teatru, cu dialoguri între personaje (poate uneori cam lungi și cam redundante), în regia lui Béres László. Dar performanța trupei de la Teatrul Tineretului Piatra Neamț de a deprinde, sub ghidajul lui András Lóránt, un fel de a dansa care în țara lui de baștină se învață în Academia de flamenco, unde cursanții sunt aleși pe sprânceană, merită tot respectul. Ritmul, sincronizarea, armonizarea mâinilor – toate presupun efort, dedicație și muncă îndelungată din partea actorilor. Jos pălăria!

Energiile sălbatice din piesa lui Lorca se consumă într-un univers închis, mărginit și deformat în jocul de oglinzi (scenografia Dobre Kóthay Judit) sub care curge implacabil acțiunea oamenilor mărunți de pe scenă. Zbaterile și pulsiunile lor se reflectă misterios în oglinda circulară de deasupra și în cea mare din spatele scenei, colorată, în momentele de mare intensitate, în roșu. Între aceste două limite când clare, când înșelătoare, se zăresc deopotrivă umbrele actorilor și ale publicului, fântână și flori, material și imaterial, exterior și interior. În mjloc, un pat mare circumscrie căminul cuplului cu veșnice certuri și gesturi de atracție-respingere, unde predomină masiv cea de-a doua. Spre final, acest pat-centru va deveni sanctuarul taurului la care vin să se roage femeile sterpe. De jur împrejur, multe scaune pentru oamenii din sat. Femei de toate vârstele, bătrâne, tinere, gravide, cu evantaie sau fără, bărbați care adastă în scenă când și când, un infirm în scaun cu rotile, toți în negru, își duc viața în ritmuri de flamenco. Sunt eroi aspri dintr-o saga spaniolă construită în jurul unei femei care, neputând avea copii, nu-și găsește sensul. De aici până la adevărata obsesie crescută în jurul infertilității (toate femeile par să vorbească numai despre copii) iar mai apoi până la ostracizarea sa de către societate, drumul curge inexorabil. Expusă tensiunilor pe care le generează în mare măsură, femeia se perpelește și se înrăiește în acorduri și pocnete de flamenco alături de un soț (Horia Suru în chip de macho inflexibil) obsedat de muncă, la care dorința de a strânge bani întrece cu mult instinctul patern. Personalitatea puternică și trăsăturile dramatice naturale ale actriței Isabela Neamțu se pliază perfect peste sfâșierea personajului al cărui pântec sterp radiază în întreaga ființă. Din drama sa nu lipsesc nici cele două scorpii–cerbere, surorile soțului, care o păzesc pe Yerma, nici bătrâna vrăjitoare care, trăgând din țigara cu șpiț lung, o asigură că va avea copii (Lucreția Mandric, expresivă, își aruncă în joc toate atuurile interpretative), folosindu-se de întreaga recuzită taumaturgică: descântece, ritualuri de fertilizare, femei care bat sălbatic patul. În jurul familiei, femeile cu coșulețe de copil în brațe, cântă și dansează dramatic, oscilând între îngăduință și dispreț.

Mijloacele sunt simple și esențializate, statutul și relațiile sunt sugerate prin câte un obiect, lumina îi decupează pe cei în jurul cărora se petrece acțiunea. Trupa construiește, când în surdină, când sonor, inconfundabilele ritmuri de flamenco pocnindu-și palmele și tocurile. Totul culminează cu momentul în care actorul Cezar Antal va cânta cu voce percutantă sau când același actor va ține spectaculos ritmul plesnindu-se peste față. În dansuri fie individuale, fie în grup, fie în perechi mixte sau de același gen, coregrafia lui András Lóránt imprimă relații de un dramatism puternic, cu multe elemente narative. Dar scena care face excelența acestui spectacol, de o tandrețe răvășitoare, este cea în care Yerma evoluează alături de prietenul său infirm. Același Cezar Antal dansează flamenco în scaunul cu rotile, își trage picioarele neputincioase cu mâna, cade la pământ pentru ca femeia să îl ia în brațe, apoi dansul continuă cu ridicări și prăbușiri de un dramatism devastator. Aplauze... aplauze... aplauze, căci publicul a gustat din plin acest spectacol.

Preluat din revista Cultura, noiembrie 2011

joi, 24 noiembrie 2011

FNT 2011 (II) Ieri Cehov, azi vertij. Ieri spleen, azi adrenalină

Am arătat că ediția FNT 2011 a pus accentul pe spectacole cu o estetică mai degrabă clasică, de ținută artistică indiscutabilă. Încheiam spunând că mă voi axa în articolele viitoare pe montările care au contrazis tocmai această predilecție pentru rigoare și infailibilă organizare clasică.

„Mountainbikerii” de Volker Schmidt, regia Radu Alexandru Nica, TGST


Melancolia cehoviană din teatrul dramaturgului rus care a dat tema Festivalului Național de Teatru 2011, Cehoviziuni, ba chiar un fel de spleen a cărui cauză nimeni nu o poate elucida, nici măcar personajele însele, oferă linia principală și în alte spectacole, cum ar fi „Mountainbikerii” de la Teatrul German de Stat Timișoara. Același rău de sfârșit de veac macină personajele, dar unul care, din secolul al XIX-lea până în secolul XXI, a suferit un inevitabil upgrade. Dictat de iureșul permanent și de goana nebună în care trăim. Sau, mai bine zis, de faptul că existenţa noastră se încheagă strict din vârtejuri. Vorbim despre cei al căror tonus afectiv, pasibil de stres și căderi energetice, se zdrobește în tot momentul din te miri ce. Cu fiecare nouă zi, slalomul printre treburi îl face pe omul de acum să se simtă ca acrobatul pe sârmă. O clipă să se uite în jos, că frânghia îi alunecă de sub picioare; o clipă să se uite mai adânc în sine, că hăul emoțional dinăuntrul lui e gata să se caște. Este omul care are o infinitate de lucruri, profesionale și materiale, față de anii precedenți. Și totuși senzația de neîmplinire picură continuu în propriile caverne interioare iar stropii săi acizi necrozează încet-încet zone afective întinse.


Faptele sunt cunoscute și îndelung analizate de sociologii și psihologii vremii. Mai interesant e cum face regizorul să se plieze artistic pe o epocă ultrarapidă, care provoacă un terci de senzații, fără să recurgă la multimedia, cu alte cuvinte să redea lucrurile mai sus menționate în teatru, artă în care convențiile au fost bine înfipte în conștiința publicului cu vreo 2500 de ani în urmă. Un răspuns extrem de viabil îl dă Radu Alexandru Nica, regizorul spectacolului „Mountainbikerii” de Volker Schmidt, dramaturg german contemporan. Montarea sa nu trenează nici o secundă, iar ritmul e cu adevărat amețitor. Iureșul de pe scenă halucinează spectatorii, absorbindu-i înăuntru printr-o veritabilă forță centripetă. Scenele se încrucișează rapid, discuțiile între personajele actuale, pline de autocontrol și de răceală, cultivă un aer glacial. O derapare (de fapt nu una, ci zeci!) pe pante de bikeri sau căderea litteralmente din picioare a actorilor, ca loviți de trăsnet, în vertijuri energetice specifice epocii, delimitează scenele și planurile. Acțiunea pare să se deruleze pe repede înainte. O întreagă poveste se contrage la douăzeci de secunde de coregrafie imaginată ingenios și temperamental de Florin Fieroiu pe muzica lui Vlaicu Golcea. Întâlnirile de dragoste se petrec într-o suită de șase-șapte poziții ale corpului, ca între Franziska și Albert. Sau într-o alunecare vertiginoasă pe bicicletă, ca între cei doi adolescenți, Lina și Thomas. Accelerările produse de extratext injectează adrenalină în ritmul spectacolului. Ca și trecerile de la o scenă la alta care se fac cu o bruschețe stupefiantă, într-un spaţiu altfel infim pentru câte povești are de găzduit.
Este un spaţiu-instalație gândit de Dragoș Buhagiar în pante abrupte pe care actorii le coboară în fugă, ca acelea pe care își arată skaterii îndemânarea prin parcuri. Un spaţiu dispus la derapaje vertiginoase care toarnă în forme concrete prăbușirea personajelor în propriile abisuri interioare. Într-un asemenea loc strâmt, trupurile cad pe podea grele, cu bufnituri zdravene, pentru a rămâne inerte în fața (la nici un metru) și spre stupoarea spectatorilor. Efectul e din cale afară de percutant iar pregătirea fizică a actorilor de la TGST merită toate elogiile. Scurgerile de energie, scurtcircuitarea creierului și a emoțiilor par să trăsnească personajele direct în moalele capului în plină activitate cotidiană. În cei câțiva metri ai scenei, cu spectatorii așezați pe două laturi, Dragoș Buhagiar reușește să deseneze cel puțin cinci spaţii diferite: casele celor două familii, cabinetul medical, parcarea, grădina și pădurea. Cu obiecte hibride ca manechinul așezat pe o sferă, cu biciclete suspendate, cu o masă de ginecologie devenită baie pe nesimțite și cu un perete prin care scena se termină ca într-o presimțire de interior, spaţiul e mai degrabă unul conceptual sau progresiv, căci fiecare scenă se petrece în alt loc înghesuit, circumscris de fiecare dintre elementele amintite.

Spaţiul se transformă de la un centimetru la altul, conturat de actori ce aleargă înnebuniți pe margine, în ritmul tipic epocii care despoaie subiecții de ultimele fărâmițe de confort psihic. Și care, în loc de stabilitate și sens, le oferă o porție zdravănă de degringoladă. În primul rând afectivă, dată de legăturile conjugal/erotice laxe. Un tată de familie (Rareș Hontzu, actor care știe să capteze inteligent atenția), medic ginecolog, cultivă de cinci ani o legătură cu o scenografă divorțată (Daniela Török, într-un personaj vital, spectaculos diferită de la ipostaza de femeie stăpână pe capacitatea sa de seducție la cea a mamei îngrijorate). Mama, care se ocupă cu designul interior, refuză deja al treilea proiect, plictisită de stupiditatea clienților. Bizară (Etelka Magyari cu adâncimi și sufocări interioare), stoarsă afectiv de un întreg univers al alienării și de acuta pierdere a sensului vieții - altfel curat cehoviană -, femeia e dispusă să facă orice numai să simtă ceva. Chiar să-și doneze mașina amantei soțului. Derutată de moartea fiului său, oferă - cu o posibilă investiție romantică din partea ei -, primii pași în inițierea sexuală a băiatului rivalei. Investiție respinsă pe loc de generația tânără de acum! Căci, oricât de inhibată și de stranie - dacă luăm în considerație hobby-ul băiatului de a fotografia morți -, aceasta nu-și pierde pragmatismul. Mamă și fiică (Olga Török, proaspătă, puberală, cu inocența ușor perimată a tinerilor de acum) sunt atrase de același băiat de șaptesprezece ani stingher, dar hotărât, în interpretarea lui Horia Săvescu.

Exact ca azi, în etica noastră permisivă și înțelegătoare, lucrurile se complică într-o rețea tulbure, în care fiecare se cuplează cu fiecare, cu dulceață și perversiune, în mica vecinătate. Ca în conglomeratele afective ale prezentului, aberația comportamentală și sexuală îmbracă aerul banalității. Doar că în plasa aceasta dramatică de vodevil sau telenovelă, regizorul Radu Alexandru Nica găsește nuanța justă ca să facă relațiile credibile. Contează ce se întâmplă între doi oameni, mai cu seamă că problemele personajelor nu sunt rezolvabile. Curat cehovian! Însă în acest curat cehovian epoca noastră se insinuează prin morala alambicată cu boli sexuale care îi descoperă pe cei doi buni prieteni, tatăl și actorul, macho de o virilitate fără ocolișuri (căruia Radu Vulpe îi împrumută o boare caricaturală) atașați de aceeași femeie. Încrucișare de corpuri fără noimă într-o viermuială de vieți care, ați ghicit, oferă exact tabloul existenței noastre de azi, într-un spectacol care merită văzut. Măcar și pentru faptul că nu pierde nici o clipă atenția spectatorilor.

Preluat din revista Cultura, noiembrie 2011

duminică, 20 noiembrie 2011

FNT 2011 (I)

S-a încheiat ediția XXI a Festivalului Național de Teatru. Zece zile de alergat cu sufletul la gură din spectacol în spectacol și, pentru cine a mai avut nervi, timp și picioare, din lansare de carte în conferință, din conferință în dezbatere și tot așa. Ca la orice festival de anvergură! Cu har și prezență de scenă, Alice Georgescu, noua directoare artistică și unică selecționeră, a ținut un discurs inaugural deopotrivă inteligent și plăcut, printre cele mai pertinente auzite vreodată. După cum a fost și textul-argument din catalogul festivalului. Slavă domnului că FNT s-a întors la un catalog serios, abandonând broșuricile meschine din anii precedenți!

Indiscutabil, ecuația Cehov – Andrei Șerban din secțiunea principală, Cehoviziuni, pe care a mizat noua directoare artistică, a asigurat consistență, valoare și, culmea!, diversitate. Deși m-am numărat printre nefericiții care, la montările acestui regizor, nu au primit bilete decât la „Trei surori”, ar fi imposibil să nu observ că Andrei Șerban, prezent în festival cu patru propuneri, „Unchiul Vanea”, „Strigăte și șoapte” (ambele de la Teatrul Maghiar de Stat Cluj), „Trei surori” (Teatrul Național Budapesta) și „Ivanov” (Teatrul „Bulandra”), în patru registre complet diferite, a probat încă o dată faptul că rămâne cel mai versatil regizor al momentului, dispus să-și schimbe cu dezinvoltură limbajul cu fiecare nou spectacol. Drept e că „Unchiul Vanea” și „Strigăte și șoapte”, veterane în festival, nu au respectat criteriul ultimei stagiuni, aflându-se la a doua și chiar a treia participare în FNT, dar s-o recunoaștem cinstit, reluarea lor a fost spre bucuria tuturor (sau măcar a celor care au putut să intre!). O decizie fericită a selecționerului, câtă vreme spectacolele amintite se numără printre incontestabilii poli de valoare ai teatrului nostru în momentul actual. Lor li s-au adăugat producții de clasă și reală ținută estetică, așa cum au fost „Mai întâi te naști”, regia Radu Afrim, Teatrul „Andrei Mureșanu” Sf. Gheorghe, „Absolut!”, regia Alexandru Dabija, Teatrul ACT, „Îngropați-mă pe după plintă”, regia Yuri Kordonsky, „Însemnările unui necunoscut”, regia Alexandru Darie (ambele de la Teatrul „Bulandra”), „Caligula”, Teatrul Național Craiova și „Neguțătorul din Veneția”, Teatrul „Tamási Áron” Sf. Gheorghe (amândouă în regia lui Bocsárdi László) sau „Cântăreața cheală” și „Lecția”, în regia lui Victor Ioan Frunză, Teatrul de Comedie.

Sigur că rămâne o întrebare deschisă: ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat montările lui Andrei Șerban care să joace rolul de cheie de boltă a festivalului? Cum ar fi arătat FNT fără piesele sale de greutate? Probabil, ceva mai ponosit. Dar, având datele respective, selecția pare inatacabilă. Cu alte cuvinte, nu prezintă riscuri majore. Însă, în artă, cine nu riscă e pasibil să rămână la un nivel previzibil. Iar FNT 2011 pare să fi eliminat orice bătaie de cap. Fără propuneri contrariante, fără spectacole care să genereze controverse, fără să zgâlțâie cât de cât orizontul de așteptare, lucrurile s-au menținut într-un orizont oarecum comod estetic. În fond, cu toții știm cam la ce să ne așteptăm de la marii noștri regizori, mari personalități, a căror stilistică se desfășoară în parametri deja cunoscuți. Prea puțin suflu nou în acest FNT, prea puține sau deloc genuri proaspete. Excepții ca „Mountainbikers”, în regia lui Radu Alexandru Nica, de la Teatrul German de Stat Timișoara, sau „9 grade la Paris”, un spectacol de Peter Kerek, propuneri cu adevărat noi și incitante, au părut, în ansamblu, parașutate de pe altă planetă teatrală.

Câteva regrete

Din rațiuni financiare, ediția din 2011 a fost păgubită de participarea străină, în bună măsură răspunzătoare de aerul neconvențional al anilor trecuți. Fără Thomas Ostermeier, fără experimentele care aduseseră suflul proaspăt în edițiile precedente, festivalul, rămas aproape eminamente autohton, nu a produs necesarele cutremure provocate de întâlnirile cu produsul cultural din spaţii teatrale inaccesibile celor mai mulți dintre noi. Cu o floare portugheză, chiar dacă aceasta a dovedit energie și calități excepționale, ca actrița Carla Galvao din „Povești călătoare – Capul Verde”, nu se face primăvară la București! În plus, locul marilor teoreticieni sau practicieni de la dezbaterile cu invitați străini din edițiile anterioare, ca Aleks Sierz sau Richard Schechner, le-au luat nume precum Cristopher Wynn, director de dezvoltare și parteneriate la Edinburgh.




O altă mare absență a FNT 2011 a constituit-o o triadă pasibilă în teatrul românesc de unitate stilistică și, caz singular, de adevărat grup estetic. Cu o singură excepție, „Metoda”, regia Theodor Cristian Popescu, Teatrul „Nottara”, selecționerul a eradicat complet (și nu tocmai spre câștigul festivalului!) generația Vlad Massaci, Cristi Juncu, Andreea Vulpe. Deși cea din urmă a montat un „Pescărușul” la Teatrul „Toma Caragiu” Ploiești care servea perfect temei, îndeplinind rigorile valorice cuvenite unui festival național mai mult decât – să zicem -, „Macbeth”! Dar, sigur, Macbeth de la Teatrul Național e jucat de actorul și revoluționarul Ion Caramitru, director la TNB (unde funcționează și selecționerul festivalului), și președinte UNITER, principalul co-organizator al FNT-ului. Și „din dilema aceasta” pare că nu vom mai ieși vreodată, căci nici un selecționer din teatrul românesc (domeniu cu răzbunări perfide și pe termen lung) nu va tăia pisica în două. Activând în sistem, depinzând de banii și grațiile acestuia, nici unuia nu-i va fi permisă selectarea exclusivă a spectacolelor valoroase din momentul respectiv. Fiecare e condamnat la compromisuri mai mici sau mai mari și la un slalom strategic, pe de o parte, între teatrele ce jonglează cu mecanismele financiare și de putere ale sistemului, adică cele ce au pretenția să iasă la numărătoare măcar cu un spectacol, pe de altă parte, între regizorii trecuți pe lista greilor sau a favoriților. Iar dacă starurile se nimeresc în teatrele care trebuie neapărat băgate în seamă, gen Purcărete - teatrul din Sibiu, Dabija - teatrul din Brașov, atunci selecționerul poate respira ușurat, căci s-a luat de o grijă, bifând liniștit și teatrele, și vedetele. Paradoxal, nu totdeauna astfel de determinări au consecințe negative. Exemplul stă în puternica tușă maghiară din ediția aceasta, datorată pesemne „obligațiilor” față de Ministerul Culturii, principalul finanțator, condus de Kelemen Hunor. Rezultatul e pozitiv întrucât producțiile semnate de artiștii maghiari au în nenumărate cazuri greutate estetică. Mai frumos și poate mai puțin oportunist ar fi fost ca producțiile maghiarilor să fi stârnit același interes printre selecționeri și în anii precedenți.

O secțiune văduvită și ea anul acesta a fost cea a dansului. Oricât de bune au fost cele patru spectacole mari și late, unele indiscutabil apreciate de public, modulul nu a avut nici pe departe savoarea anilor trecuți când, organizat împreună cu CNDB, a găzduit producții străine dintre care unele de-a dreptul de neuitat.

Cea mai mare hibă

Marea, imensa hibă a festivalului rămâne, ca și la edițiile precedente, problema accesului publicului la spectacolele care se joacă pe gradene. Și aproape toate spectacolele valoroase se joacă pe gradene, adică cu un public de șaptezeci – o sută de spectatori! Nu e în intenția mea să reiau simulacrul de dezbatere din anii trecuți care a populat cu o frecvență înduioșătoare paginile cotidianelor: dacă FNT se adresează cu precădere publicului avizat (semnatara acestor rânduri și alții din aceeași „tagmă” nu au primit loc la aproape nici unul dintre aceste spectacole, dar poate nu s-au avizat destul) sau publicului larg. Or, în coatele și ghionturile vehemente, cu nasturii rupți și pantofii scofâlciți de tocurile partenerelor de spectacol, cu zbateri demne de o epopee pentru a pătrunde în strâmtele culoare prin care se intra, nici iubitorii de teatru nu s-au simțit prea răsfățați.

Dacă există spectacole-vedetă la care lumea vrea să intre cu orice preț, dacă ele reprezintă cazul fericit care întrunește elogiile criticilor și foamea de capodoperă a publicului, pentru ce nu sunt asumate ca atare și programate în fiecare zi pe toată durata festivalului? Acesta ar fi un pur act de responsabilitate estetică. Dacă „Unchiul Vanea”, „Strigăte și șoapte”, „Mai întâi te naști”, „Absolut!”, „Neguțătorul din Veneția”, „9 grade la Paris” se joacă cu o sală de șaptezeci de locuri, când la o reprezentație normală intră câteva sute de spectatori, cei care ar participa la primele cinci-șase reprezentații cu gradene de abia ar acoperi o sală normală. Asta în condițiile în care spectacolele jucate în registru normal se bucură de câte două reprezentații! Pentru cei ce se înghiontesc pe la uși, iar unii – mulți, din păcate! -, rămân pe dinafară, festivalul riscă să se transforme din bucurie estetică în linguriță amară de umilință și de încălcare a demnității (nu gravă, dar în tot cazul memorabilă și neplăcută!). O prietenă actriță mi-a mărturisit că încercând să intre la „Unchiul Vanea” a fost bruftuluită în ultimul hal de bodyguarzii de la intrare și că ar fi înțeles și s-ar fi retras din această aventură dacă refuzul ar fi fost exprimat într-o manieră cât de cât civilizată! O actriță de mare valoare a Teatrului Odeon, unde se juca spectacolul, spera să se strecoare înăuntru la pauză. Visul nu i s-a împlinit. Iar exemplele continuă într-o listă infinită.

Despre limbă și stil

Și acum o scurtă observație lingvistică. Dacă în mandatul precedent, cel de trei ani, al Cristinei Modreanu, FNT dădea semne că a uitat să mai vorbească pre limba românească, ținând-o numai cu module ca Romanian Showcase, fără nici un echivalent în graiul matern, anul acesta, cel puțin în terminologia avansată de festival, pare că ne-am întors cu vreo sută de ani în urmă. O să spuneți că dacă lucrurile prezentate sunt de valoare, cine ce grijă are sub ce umbrelă lingvistică circulă evenimentele. Da și nu, câtă vreme știm bine cu toții că formele de expresie sunt organisme a căror treabă nu e alta decât să traducă forma mentis. Cu alte cuvinte, să dea seamă de mentalul vremii, al organizatorilor, al celor care au puterea (cu ghilimelele și referința culturală de rigoare) să dea nume lucrurilor. Nu că m-am trezit eu că „voi progres (lingvistic) cu orice preț”, dar în lumea globalizării de azi, când toată lumea vorbește pe limba Internetului, cu două cuvinte în românește și unul în englezește, dacă o întreagă serie grupează evenimente sub numele de „Divanele FNT. La sfat cu artiștii”, expresia poate fi suspectată de un iz arhaic înțepător. Divan, cuvânt care intră în identitatea noastră literară în 1698, odată cu „Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea” de Dimitrie Cantemir, funcționa ca un termen de mare glorie și forță de expresie prin epoca „Ciocoilor vechi și noi”, adică a primului roman românesc scris cap-coadă. Nu, zău, în era auditorilor, a consilierilor și a consultanților (chiar și cuvântul „sfătuitor” pare să aibă azi o circulație mai restrânsă”), ați mai auzit pe cineva folosind locuțiunea „la sfat cu”? Or, așa cum se vede din rândurile de mai sus, numele modulului se asortează bine cu atmosfera generală. Despre spectacolele care au contrazis-o voi mai vorbi.


Preluat din revista Cultura, noiembrie 2011