luni, 16 noiembrie 2009

Cristian Buricea-Mlinarcic, verdele incandescent al ironiei

În criza morală atotînconjurătoare a societății comuniste și postcomuniste generația mea a avut infim de puține modele. Școala și Unversitatea au fost generoase mai degrabă cu antimodele. Impostura, isteria, servilismul, corupția, nepotismul, relațiile clientelare, promovarea pe orice alte criterii în afară de meritocrație surpau pe nesimțite încrederea oricărui student. Dacă pentru profesorii noștri de la U.N.A.T.C., deloc curioși să cerceteze informațiile noi din domeniu (puținele și constantele excepții fericite chiar că au confirmat regula!), teatrul se oprise undeva pe la Brecht, zece dintre studenții sau jurnaliștii din 1994 au (am) avut șansa să întâlnească influența cu adevărat modelatoare a unor minți cu anvergură și cuprindere teatrală: Miruna Runcan, Cristian Buricea-Mlinarcic, Victor Scoradeț și Marian Popescu. Timp de un an (din nefericire, doar unul singur), ei au ținut la UNITER cursul UNIPROF destinat profesionalizării actului critic.

Nu știu care mai e situația acum cu studiile teoretice de la U.N.A.T.C. Am semnale că, din păcate, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Cu atât mai mult îmi pare rău pentru toate generațiile care nu au avut șansa noastră, a celor zece, să simtă influența acestor minți modelatoare în relația profesor-student. Tot ce știm noi, cei zece (și probabil studenții de la Cluj ai Mirunei și ai lui Cristi despre teatrul ultimilor cincizeci de ani) de la ei a pornit. Privirea lor dezinhibată asupra domeniului cercetat, solidaritatea și noblețea latente cu care își învăluiau discret studenții pentru ca mintea lor să se dezvolte, informațiile solide, entuziasmul cu care ne învățau au făcut din cei patru cei mai buni profesori pe care i-am întâlnit. Fiecare cu personalitatea și tipul său de umor. Pentru mulți dintre studenții lor, statutul și anvergura intelectuală le sunt inviolabile. M-am întrebat adesea cum de profesorii noștri de atunci nu sunt recunoscuți ca numele cele mai de vază din tagma criticilor și a teoreticienilor de teatru din România. Dar breasla pare să aibă veșnic aplecare spre impostură.

Din anul acela de UNIPROF îmi aduc aminte de efervescența intelectuală de grup și de cascadele de râs. Hohote peste hohote. De multe ori provocate de limba acidă a lui Cristian Buricea-Mlinarcic, vecină cu ironia teribilistă. De îndrăzneala lui de a dărâma din temelii edificiile prostiei cu pretenții, cu o sinceritate de copil, de accentele sarcastice din spatele privirii verzi mirate. Cum grupul nostru părea singura oază (cel puțin cunoscută mie) unde se respecta demnitatea celuilalt, în care scârbavnica lingușeală balcanică era exclusă - o adevărată gură de aer neviciat moral -, nu mi-ar fi trecut niciodată prin gând să fac publice asemenea lucruri. Dacă în timpul Festivalului Național de Teatru n-ar fi survenit dispariția de neînțeles a lui Cristian Buricea-Mlinarcic, cavalerul sincerității și al îndrăznelii de a spune - cu atâta umor -, lucrurilor pe nume. Mediul teatral și cel studențesc de la Cluj va fi mult mai sărac în umor de calitate și în zâmbete neprefăcute.

Îmi aduc aminte cum de fiecare dată când mă vedea izbucnea câte un cald-ironic „Pupina”. Oximoronul părea să facă parte din substanța de bază a tuturor reacțiilor sale. Îmi va fi tare dor de tine, Cristian Buricea-Mlinarcic. Păstrez un zâmbet ferecat special pentru momentul când ne vom reîntâlni. Și un munte de căldură și solidaritate din care mi-aș dori, deși știu că e imposibil, să încheg un scut cât de mic împotriva durerii și să-l întind Mirunei și lui Vladimir. Și tuturor acelora care l-au iubit sau i-au păstrat recunoștință lui Cristian. Cum e și cazul meu.

Preluat din revista Cultura

Pledez (din nou) pentru tine(ri)

Dacă Festivalul de Teatru „Pledez pentru tine(ri)” de la Piatra Neamț are ceva personal acest ceva e, cum arată și numele, tinerețea. Și prospețimea. Regulamentul impune fie ca regizorul producției să nu aibă peste 35 de ani, fie ca media de vârstă a echipei să nu depășească 35 de ani. Și se vede! La acești ani teatrul se face pe viață și pe moarte. Nu suma de pe contract și nici strategiile bine meșteșugite de a acumula capital de imagine primează pentru creatori, ci ceea ce au de spus și experimentul cu limbajul teatral. Ușor de imaginat, în spectacolele selecționate de Oltița Cîntec (Profesioniști) și Mihaela Mihailov (Școli de teatru) intensitatea căutărilor a aparținut celei de-a doua secțiuni.

Au tinerii de acum ceva diferit de spus?

Nu neapărat diferit cât mult mai bine articulat semantic și valid estetic. Senzația celor patru zile (din zece) la care am participat a fost că tendințele unei generații se coagulează într-un aer general. Dacă spectacolele se pot reduce la un punct comun înseamnă că impulsul de a generaliza are acoperire în realitate. S-ar zice că de abia acum, după douăzeci de ani, încep să se decanteze artistic și să câștige veritabilă forță scenică teroarea dictaturii, răul produs de comunism, îndobitocirea programatică, monștrii antirațiunii și lipsei de civilizație, abrutizarea, omniprezenta și omnipotenta înrăire, mocirla morală scoasă la suprafață și lăsată liberă de orice strânsori mentale. Căci despre bunul-simț, acel common sense la care indivizii responsabili apelează pentru a judeca sau filtra hotărârile și atitudinile, nici nu poate fi vorba. Or, până acum majoritatea unor asemenea abordări scenice eșua în stricta ilustrare a tezei.

„Teroarea și mizeriile celui de-al treilea Reich”, de Bertolt Brecht, în regia lui Răzvan Marinescu (Premiul de regie), începe ca teatru de umbre, din care se distinge un joc cu baloane, când grațios, când ludic, când violent. Prima parte arată ca un spectacol de mișcare (având veșnica problemă a tinerilor regizori, sudura dintre scenele terminate toate în heblu), care face un excurs printre diferite forme ale nazismului: schingiuiri, îndoctrinarea copiilor de mici etc. Scenele de grup narative care fac schelăria spectacolului aduc în prim plan opresiunea, teroare, delațiunea, folosindu-se de leitmotivul copilului îndoctrinat continuu. Timid la început, micuțul va ajunge să preia conducerea și să-și terorizeze părinții. Pe acest crescendo al fricii (de la inițialele îngrijorări mirate până la spaima veritabilă), se diferențiază încet-încet o familie, protagonista ultimei scene, cu părinții care își trimit copilul să-și cumpere bomboane și, nemaigăsindu-l în casă, devin din ce în ce mai obsedați că s-a dus să-i toarne. Spectacolul câștigă valoare artistică prin excepționala apariție a tinerei actrițe Anea Mădălina, cu forță expresivă, plasticitate aparte și performanța unor gesturi unice. Tot corpul său respiră frică bine reprimată, răbufnind scurt în anxietăți necontrolate și trădând disperarea în fața urâțeniei unei lumi în care propriul soț (Alex Vlad, cu mimică unsuroasă în intelectualul ce îmbină sinceritatea cu ipocrizia, subtilitatea cu brutalitatea) se duce să-și toarne vecinul că ascultă posturi străine pentru a nu fi bănuit el însuși că o face.

Stârpește binele din om!

Cel mai reprezentativ exemplu pentru degradarea umană generată de comunism a fost producția „20 minute cu îngerul” de Alexandr Vampilov, în regia și scenografia lui Vlad Cristache (Premiul de regie). Montarea a obținut Premiul pentru cel mai bun spectacol. Aici, forma esențială a umanității, omenia, dispare până în cele mai ascunse straturi. Solidaritatea, înțelegerea pentru celălalt devin manifestări nongrata. Ce rămâne în urma lor e o etică mocirloasă care exclude iremediabil posiblitatea faptelor născute din pură generozitate, fără profit sau interes pervers. În urma spălării pe creier și pe conștiință, indivizii care populează specia în timpul oricărei dictaturi ajung să se îndoiască de dorința oricărui om de a-și ajuta aproapele. Noua specie reduce orice act de compasiune la noroiul recognoscibil, rezonând mult mai ușor la slăbiciuni decât la virtuți. Delațiune, cruzime, abrutizare, îndobitocire generalizată - iată cum arată „oglinda vremii” în urma comunismului în ochii dilatați artistic ai tinerilor creatori. Care par în sfârșit să fi găsit soluția de a decanta ororile despărțindu-se de teză. Căci în „20 minute cu îngerul” semnificația decurge din elaborarea teatrală, din structura atent articulată și din jocul cu cele câteva elemente de decor care creează diferitele contexte (procesul ad-hoc, rugăciunea la Dumnezeu etc). Și, nu în ultimul rând, din interpretarea de brute primitive, dar cu atâta farmec, a lui Ionuț Vișan (Premiul special al juriului) și Vasile Flutur (Pemiul pentru cel mai bun actor), din cea a lui Cosmin Natanticu (îngerul ingenu), a Sabrinei Iașchevici (tânăra sensibilă) - Premiul pentru cea mai bună actriță pentru rolul din „Chinezi” de Michael Frayn -, sau a lui Sergiu Flesner (un mic Napoleon nesuferit, dar cu aplomb).

Aceeași îngustare a minții, aceleași prejudecăți și lăcomie făcute lege de comuniști se citesc și în „Meres sans chatte” de Nicoleta Esinencu, care a semnat și regia, de la Mobile European Trailer Theatre din Chișinău. Doriana Talmazan își rostește aproape nemișcată monologul, cu o voce plată, voit inexpresivă. Spectacolul câștigă și din sfârșitul exemplar pentru manipularea și sforăriile politicienilor. Actrița se dezbrăcă și face genuflexiuni în timp ce la radio se aude discursul primului ministru al Republicii Moldova în perioada revoltelor împotriva lui Voronin care, cu îngrijorare demagogică, atrage atenția părinților că dacă își lasă copiii la manifestații vor fi împușcați.

Păcatul inadecvării

Din păcate, spectacolul care a distonat cu totul față de cele amintite a fost „281” (regia Filip Odangiu și Diana Aldea), pe un text bine coagulat de tema comună a detenției, din extrase din Paul Goma și poezii de Radu Gyr. Efortul admirabil de a aduce în atenția noii generații ororile comunismului (păcat că nu s-a amintit și de rușinea că nici unul dintre torționari nu a fost pedepsit - nici măcar simbolic -, până în ziua de azi) s-a pierdut din cauza interpretării lui Radu Lărgeanu. De fapt, nu a interpretării, ci a opțiunii pentru tipul de actorie 1970: realism trăirist și patetic. Personal, cunosc destui deținuți politici chiar din lotul de studenți din 1956 (despre care e vorba în spectacol) și nici unul dintre ei nu manifestă vreo urmă de patetism în discurs. Nici unul nu exprimă și nu se plânge de ororile îndurate în detenție. Dimpotrivă, atitudinea lor e un mixtum de umor și fermitate. Or, ca student, abordarea unui asemenea subiect grav trebuie însoțită de documentare. În cazul în care „subiecții” trăiesc, aceasta nu se face numai din cărți, ci și direct, la sursă. În plus, dacă actorul s-a decis să uzeze de convenția realistă, corpul său mai degrabă dolofan nu poate fi credibil într-un personaj lihnit, care de ani întregi mănâncă numai terci. Când umilința, agresiunea și teroarea sunt sugerate prin flotări („Drepți-Culcat-Pe burtă-Drepți!” etc.) iar principalul instrument al actorului, corpul, nu e suficient de expresiv, sugestia și efectul scontate riscă să se transforme în ridicol. Și atunci toată munca (absolut evidentă) și bunele intenții se pierd.

E multă vreme de când teatrul românesc, altădată generos în spectacole-eveniment, a ajuns un fel de pastă indistinctă în care puține accente diferă. Spectacolele amintite aduc speranța că cenușiul generalizat s-ar putea în sfârșit sparge. Prin capitalul de gândire teatrală tânără, serioasă și inovatoare, Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț se numără printre cele mai interesante din țară. Felicitări!

Preluat din revista Cultura

FNT 2009

S-a încheiat și a XIX-a ediție a Festivalului Național de Teatru. În lipsa spectacolelor internaționale ale ultimilor doi ani, dispărute prin reducerea bugetului, și a modulului de dans care aducea totdeauna un plus de valoare, seducția festivalului, cel puțin pentru unii, s-a înjumătățit. Dar ediția desfășurată sub direcția Cristinei Modreanu, a câștigat puncte prin actele recuperatorii menite să astupe mult din ceea ce specialiștilor și studenților de la Teatru le lipsea fundamental. Dacă FNT 2009 merită să rămână în memoria acestora este în primul rând prin cărțile lansate (printre care unul dintre studiile de referință ale ultimelor decenii, „Teatrul postdramatic”, de Hans Thies Lehmann, în traducerea lui Victor Scoradeț) și prin conferințele găzduite.

Mult diferită de bălăceala cu pretenții critice și etalarea veșnicelor conflicte din întâlnirile „teoretice” ale specialiștilor noștri, conferința „Noua dramaturgie în teatrul britanic contemporan”, susținută de Aleks Sierz, cu apetența sa anglo-saxonă pentru ordonarea în clase, categorii și subcategorii a făcut auditoriul ca într-o oră și jumătate să câștige o perspectivă limpede și impecabil organizată a fenomenului discutat. Temele expuse și personalitatea celui ce a inventat conceptul de teatru „In-Yer-Face” vor fi mai clare cititorilor revistei „Cultura” cu ajutorul unui interviu pe care îl vom publica într-un număr viitor. Au urmat trei zile de conferințe ale lui Richard Schechner, acum, la 75 de ani, o legendă pe două picioare din teatrul lumii, consubstanțială cu istoria performance-lui. Expunerea celui ce a înființat Departamentul de Artele Spectacolului la New York University, interesantă mai ales pentru cei ce prizează exemplele practice, a cuprins cinci minute de teorie urmate de aproximativ zece ore de discuții pe marginea producțiilor sale ilustrate generos prin proiecții video. Cei doi conferențiari au umplut lacunele din informația specialiștilor completându-le captivant eforturile de documentare.

Piesele lui Schechner nu au fost singurul caz de proiecție video. Indiscutabil, teatrul filmat, chiar cel al regizorilor celebri, sinonimi cu istoria teatrului din ultimii cincizeci de ani, nu are aceeași savoare ca spectacolul live. Dar cum până acum nici un buget de FNT nu a fost în stare să aducă montări de Pina Bausch, Ariane Mnouchkine etc., proiecțiile de la Institutul Francez suplinesc și ele goluri de decenii din cultura noastră teatrală.

Acestea sunt plusuri incontestabile ale actualei ediții FNT. Lor li se adaugă și câteva dintre spectacolele selecționate. În nici un caz toate. În măsura în care selecția, mai ales într-un an de criză, echivalează inevitabil cu invitarea unor spectacole în dauna altora, ajungi uneori să te întrebi care sunt principiile pe care se întemeiază alegerea. Când de la Teatrul Național din Timișoara FNT invită atât de redundantul și plictisitorul „Cum traversează Barbie criza mondială”, când la același teatru existau producții valoroase ca „Piața Roosevelt” sau „Remember”, se nasc, inevitabil, semne de întrebare. Când în an de criză, festivalul are o secțiune ca „Premieră în FNT”, adică „Prințesa Turandot”, un nou spectacol cu miză estetică slăbuță și redundanță sufocantă al lui Andriy Zholdak, stai și te întrebi: de ce să girezi un regizor, când orice maestru mai are și scăpări (iar creatorul preferat de teatrul sibian pare s-o țină din scăpare în scăpare), riscând ca publicul să vadă un spectacol plictisitor când în locul lui ar fi putut veni unul mai incitant?

Mai mult, când bugetul a fost drastic redus, modulul de dans, artă legată inextricabil de teatru în ultimii ani, a fost retezat, ce rost are să aloci banii unei întregi secțiuni „Opera Revival”? Măcar dacă și regizorii acestor montări ar fi citit înainte termenul „Revival” și s-ar fi gândit mai meticulos cum se poate face. Dar cum în tot răul e și un bine, măcar am scăpat de spectacolele cântate cu aplomb și eforturi demne de milă de actori cu voci neprofesioniste. Așa, oricât ar fi de neinspirată regia, publicului nu i-a mai venit să-și bage degetele în urechi.

E paradoxal că în cadrul acestui modul, singurul spectacol de o frumusețe tulburătoare a fost produs nu pe scena de operă, ci pe cea a Teatrului Bulandra: „Orfeu și Euridice”. Regizorul Alexandru Darie a dublat cântăreții profesioniști cu actori care, mai ales în partea a doua, au adus o expresivitate eterică. Talentul multifațetat al acestui regizor s-a văzut în gesturi de superb dramatism, smuls parcă de la originea tragediei, în dubletul Euridice și în superba plasticitate a corpurilor (adesea în pericol să se accidenteze din cauza scenografiei atât de „accidentate”). De la dramatismul primei părți la serenitatea ultimei, Alexandru Darie a construit unul dintre cele mai frumoase spectacole ale scenei românești din ultimul timp.

Un alt modul din festival, „Debut în FNT”, s-a dovedit mai degrabă dezamăgitor. Cu o singură excepție, „România! Te pup”, spectacol care demonstrează că dacă dramaturgul (Bogdan Georgescu) și regizorul (David Schwarz) sunt doldora de talent, chiar și în 2009 teatrul găsește resurse să se înnoiască și să comunice cu toate simțurile spectatorului.

Printre surprizele plăcute ale festivalului s-au numărat și montările de o desăvârșită iscusință regizorală ale lui Tompa Gabor, „Trei surori”, spectacol conceput de un maestru, și „Cântăreața cheală”, un remake după capodopera sa de acum cincisprezece ani.

By the way, ca să fim în spiritul FNT, s-o fi născut „Cântăreața cheală” din replici luate de la lecția de engleză, însă cu toate acestea, nu e ridicol ca într-un festivalul național unele moduluri, ca „Romanian Showcase”, „Ionesco Event”, „Opera Revival”, să poarte numai nume englezești?

Dar, cum e mult mai ușor să critici și mult mai greu să faci, vă propun să reținem doar plusurile.

Preluat din revista Cultura