vineri, 19 februarie 2010

O tură de shopping

Muzicalul e un spectacol fastuos, cu povești de dragoste sau picante (sau și mai bine un amestec din cele două), pene, paiete, costume luxoase și unduiri lascive de balerine. Mult glamour și neapărat... happyend. Genul revendică spaţii generoase, eventual cu trepte care să ajute coregrafia. Din capul locului, e incompatibil cu o miniproducție jucată în haine de adolescenți, culori nelucioase, dar vesele și acțiune terminată în coadă de pește. Așa sună împărțirea clasică, nu?

Ei, bine, spectacolul „Supermarket” bulversează definițiile de gen. Muzicalul lui Theo Herghelegiu, maestră a mixajului de convenții (amintiți-vă numai de „Top Dogs” din același spaţiu, podul din La Scena), abundă în libertate, distracție, plus o bună bucată de meditație asupra modului nostru de a fi în lume azi. Dacă teatrele de stat se târăsc în încercări făcute după rețetă, cu succes facil, iată că independenții („Supermarket” e coproducție Teatrul Inexistent și Teatrul Arca) le dau din nou peste nas, culmea, chiar într-un gen care, de regulă, presupune costuri, nu glumă. S-ar putea ca într-un top al muzicalurilor noastre de acum, „Supermarket” să fie îndreptățit la primul loc. De menționat că Theo Herghelegiu nu e la prima tenativă de acest fel și că de fiecare dată când a ales formula respectivă a făcut-o cu rezultate surprinzătoare. Ce păstrează dintr-un muzical „Supermarketul” său, care bulucește complet accepția tradițională? Detonatorul de energie și, în aparență, lipsa de complicații. Doar în aparență. Căci, de fapt, textul gândit milimetric de Theo Herghelegiu lipește pe supermarket - decorul reprezentativ al lumii noastre -, eticheta junglei de zi cu zi. Orice poate fi considerată această producție-entertainment, numai improvizație ușurică, nu. Dimpotrivă, profesionalism cu carul. Genul light adăpostește problemele acute ale zilei: reclama care generează dependenți de produse, tăind unul câte unul gradele de profunzime ale vieții interioare, tipurile de manipulare specifice consumismului, obsesia achiziției, devenite forma curentă de terapie pentru neîmplinire, oboseală, depresie. Nimic explicit, însă. Problema societății ahtiate după mărfuri și shopping e tratată discret, cu ironie, fără obișnuita ploaie de incriminări sau arătarea tezistă cu degetul. Cum? Etalând mai ales tipurile specifice de consumator, lucrurile, culorile și formele obișnuite de manipulare în lumea în care totul e colorat și de vânzare. Reclamele, muzica, anunțul „Să vină cineva de la raionul... la casa 525” fac corpul sonor al spectacolului, alături de muzica live a lui Tiberiu Chirănuș.


Spaţiul e mic, dar desfășurarea de personaje e mare. Muzicalul lui Theo Herghelegiu (autoarea textului și a regiei) defilează, curat brechtian, cu toate convențiile dramatice la vedere, punând într-un display amuzant o întreagă panoplie de genuri, scheme narative și rețete dramatice din epocile teatrului. Cum altfel s-ar putea explica prologul, apoi, atenție, medilogul și epilogul? Sau infiltrarea, într-un muzical, a personajului „Mașa din Cehov”? Autoarea textului se și ne distrează cu pauze brechtiene de dez-identificare între actant-personaj sau de spulberare voită a iluziei scenice. Toate rețetele pare să le știe Theo Herghelegiu și mai ales pe aceea de a nu duce publicul de nas cu ficțiunea. Realitatea de joc se confecționează declarat, spectatorilor li se vântură prin față convențiile, iar ei intră repede în distracția generală. Să nu uităm interactivitatea, nu? Actorii ba mai recrutează câte un privitor la dans, ba mai dialoghează cu altul. Imposibil ca dintr-un asemenea cocktail ficțional să lipsească tocmai Corul, cu toate atributele specifice: comentator, piesă importantă în înaintarea acțiunii, instrument de dans-antren. Un Cor nu tocmai clasic, însă, de vreme ce fiecare dintre cei patru coreuți (Cristina Moldoveanu, Oleg Apostol, Ioana Ciorâţă, Nicolae Predica) devin tipuri distincte: office-lady, tânărul nonșalant al zilelor noastre, adolescenta plină de fundițe și ciorapi colorați, bărbatul de vârstă-medie. Paradoxal, fiecare își face partitura foarte bine iar împreună reușesc un Cor de nota zece.

Cunoscătorii – cărora rețetele le sună familiar, ca și jocul cu ele -, se bucură iar publicul se distrează. Așa încât, cu un mix inspirat de teme, fără drame grave sau construcții stufoase, Theo Herghelegiu reușește o compoziție destul de sofisticată chiar și în specia light a muzicalului. Problemele din sfera contemporanului se insinuează ușor iar personajele au - culmea! -, substanță, ca individul izolat în societatea de consum, căruia îi e imposibil să se regăsescă într-o lume asediată de stimuli. Între doi marginali ai supermarketului se naște rapid o poveste de dragoste. Nicidecum una romantică, de vreme ce protagoniștii sunt recrutați din rândul excepțiilor de la sfântul consumism. El e un hamal cu dileme existenţiale și scintilații de profunzime, în așteptarea unei transformări. Ea – fetița-fluturaș, fără vreo tangență cu normele și complicațiile lumii în care se învârte. Fata deprimată, însă deloc deprimantă, ține în spectacol discursul omenescului și al nevoii de comunicare și sens. Actrița e adorabilă: lipicioasă-foc, voce bună, corp din cale afară de expresiv, registru divers și treceri ușoare, Mihaela Popa absoarbe atenția spectatorilor în orice secundă. Ionuț Burlan e delicios în hamalul onest, cu autoironie implicită și voce excepțională, pe care și-ar dori-o oricare dintre starurile noastre pop. Prizele de profunzime, recognoscibile, etern-umane sunt bine camuflate în tonul glumeț, nedogmatic al celor doi protagoniști. Nici vorbă ca povestea clasică de dragoste, cu happyend, să facă parte dintre preferințele unei autoare pline de șmecherii ludice ca Theo Herghelegiu. Cu scopul explicit de a împiedica manipularea afectivă a finalurilor fericite, îl transformă pe Tutu în salam. Adaptându-se continuu la mediu, oamenii ajung, inevitabil, mărfuri. Fiecare își ocupă locul ca produs pe raft. În cazul lui Tutu, ca salam care „va hrăni tot neamul”.

Să recunoaștem, construcția celor trei personaje principale, care adaugă spectacolului sare și piper cu duiumul, sunt inedite în peisajul românesc. Lor li se adaugă bufonii și bufoanele grupate în perechi comice. Țoapele superegoiste (Andreea Duță, cu joc fin și apariție magnetică, Adriana Drăguț, în tușe prea explicite), cu bani, și-au făcut un modus vivendi din cumpărături. Mall-ul e centrul vieții, măsura de a-și etala vanitățile și puterea, de a toca timpul și banii. Oricum, leitmotivul corului le însoțește permanent: „Cumpărați, cumpărați, cumpărați”. De partea cealaltă, se află cuplul de metrosexuali, băieți sensibili, fini, fragili, fricoși și abulici. Sunt savuroși Eduard Jighirgiu (autorul și al muzicii) și Karl Baker. Ambii aruncă în joc doze și nuanțe personale de ironie completându-se excelent.

Ca un făcut, în lumea dependentă de shopping, aterizează intertextual „Mașa din Cehov”: Dana Voicu, eterată și vulnerabilă, actriță de forță emoțională și sigură pe mijloacele cehoviene. Coliziunea dintre cele două lumi, una a consumismului și cealaltă a reperelor culturale clasice, va pune lupa comică pe lipsa de sens, înstrăinare, goliciune interioară, dezumanizare, superficialitate, egoism și perpetuul nostru trafic de imagine. Fără timp și compasiune, oamenii văzuți de Mașa nu mai discută nici măcar pentru plăcerea de a comunica, nicidecum în vederea unei concluzii sau idei. Monologul despre cercul vicios între nostalgia rusă care atrage vodca care, la rândul ei, atrage nostalgia e demențial. Paradoxal, un asemenea breviar al temelor grave, dar cu permanentă doză de ironie, va face contrapunctul bine dozat într-un spectacol menit să împrăștie energie și bună dispoziție.

Greu de imaginat tot acest colaj de personaje, idei și chei din cabaret, operetă, telenovelă, plus poveste de dragoste, într-un singur spectacol, care nu stagnează nici o clipă. Mai mult, într-un muzical care împachetează o doză considerabilă de substanță în folia divertismentului jucat cu chef. Căci actorii nu se cruță, cântă și dansează tot timpul (coregrafa Silvia Călin face minuni într-un spaţiu atât de mic). Plăcerea e de partea spectatorului!

Preluat din revista Cultura

vineri, 12 februarie 2010

Sare și piper

Tragic și comic, aceasta e marja în care balansează spectacolele de valoare de când lumea, fără a se mula cert pe unul dintre genuri. „Elling” de la Teatrul de Comedie e o comedie excelentă? Un desen realist al relațiilor interumane din zilele noastre? O dramă care-ți face stomacul ghem de compasiune? Mergeți și vedeți această montare, căci nu trebuie ratată.

Recenta premieră în regia lui Vlad Massaci pleacă de la romanul „Frați de sânge” de Ingvar Amborsen, dramatizat de Axel Hellstenius și Petter Naess. Piesa a avut premiera mondială în 1999 la Oslo iar succesul repurtat a determinat producerea în 2001 a filmului omonim, nominalizat la Oscar pentru cea mai bună producție străină. Filmul a câștigat alte treisprezece premii, plus trei nominalizări la festivaluri internaționale.

Ceea ce-l face ușor de prizat e aspectul de poveste, cu toate ingredientele reușitei: inițierea, formarea și adaptarea la cotidian. Doar că personajele nu sunt copii, ci oameni adulți iar întâmplările sunt din viața de zi cu zi. Cei doi protagoniști, Elling și Kjell Bjarne, încearcă să-și depășească lent limitele, deschizându-se încetișor către prietenie, ajutor mutual, respect pentru viață. De aici căldura implicită a spectacolului.

Povestea e ingenios creată: celor doi prieteni sedimentați de sejurul comun la un azil psihiatric, societatea le oferă șansa integrării acordându-le o locuință modestă (amuzant identică cu cea de la ospiciu, cum se vede în primul flashback video), bani, plus asistent social care să-i îndrume. Bărbații se află la limita de jos a evoluției sociale și afective. Autiști și introvertiți în grade diferite, mustesc de groază în fața lumii exterioare și interioare. Ambii au un anumit soi de retard care le amplifică trăirile fundamentale, spaima de necunoscut, de a nu fi răniți, și, în cazul lui Elling, nevoia de a-și ticlui o imagine încurajatoare despre sine. Solidaritatea lor crește din două frici înnodate și tacit recunoscute. Fiecare simte instinctiv efectele demolatoare ale turbulențelor celuilalt. Fiecare vrea să-și protejeze prietenul de accese de groază.


Să recunoaștem că inofensivii autiști sunt caligrafiați după imaginea relațiilor din lumea noastră. Terifiați de invaziunile care le pot dărâma fragila balanță interioară, de agresivitatea reală sau presupusă a semenilor (și încă nu trăiesc în România!), celor doi le e teamă să iasă din carapacea securizantă a casei. Interacțiunea, cât de firavă, cu Celălalt, ascunde riscuri grave. Singurul care garantează căldura și siguranța e partenerul de apartament. Fiecare Celălalt, prezență fizică de aproape sau departe (de la telefon, de exemplu), se constituie într-o permanentă sursă de distrugere a intimității și echilibrului greu câștigat și extrem de casant. Atingerea, chiar și de umbrele celorlalți, se dovedește destabilizatoare (cum subtil sugerează proiecțiile video ale lui Andu Dumitrescu). Vocile, zgomotele altora, atacul olfactiv, totul e pasibil să amenințe fortărețele îndelung muncite cu care Elling (sau oricare dintre noi, lăsat fără acoperire în lume) se baricadează pe interior. Sunetele străine îl bulversează, țârâitul telefonului țâșnește în creierul lui ca o trâmbiță apocaliptică.

Dar nu va speriați, nota spectacolului nu e deloc gravă. Nimic exagerat în mișcarea celor doi autiști. Lucrurile virează adesea înspre comic, tratate ironic și autoironic. Rezultatul? Sută la sută umor de calitate. S-ar putea spune că regizorul Vlad Massaci și-a găsit un text pe măsura subtilității și a fineței cu care știe să construiască, atât de delicat și natural, personaje și relații. Mesajele regiei stau sub semnul sugestiei și al detaliilor discrete. Un exemplu: bagajul lăsat de Elling pe pat, la intrarea în casă, rămâne până la sfârșit în aceeași poziție - probă a inadaptării unui musafir-interpret al realității ce nu reușește să se mixeze cu ea.

În rest, Vlad Massaci construiește o rețea continuă a umorului susținut prin situații și reacțiile exagerate ale celor doi care, deși adulți, n-au brumă de uzanță socială. Când Kjell se îndrăgostește de vecina de sus, gravidă avansată, nu se pricepe s-o invite la masă; când în sfârșit reușește și aceasta apare, nu face altceva decât să se holbeze. Când ea încearcă o conversație banală pe teme politice acuzându-i pe socialiști, Elling are un adevărat acces de furie. Ieșitul din casă pentru un șnițel cu cartofi prăjiți devine o întreagă odisee. Groaza de a răspunde la telefonul de control al asistentului social, împărțirea responsabilităților casnice se transformă pe loc în momente comice. Strașnic de amuzante sunt și primele încercări de apariție în public ale lui Elling, care își ascunde poeziile în produsele din supermarket. Autorul va debuta în presă când un cumpărător intrigat de biscuiții cu... poezie, îi trimite la ziar. Momentul e în aceeași măsură amuzant și emoționant, mai cu seamă că Elling va prefera să rămână incognito: poetul misterios.

Umorul vine și din mixajul bizar dintre două firi atât de diferite, tipuri umane esențiale: poet și meșteșugar. Punând fortărețe de panică între sine și lumea înconjurătoare, Elling trăiește în coconul lui de proiecții. Are oroare de conflicte, e diplomat, se ferește de ostilități deschise. Asistentul social îl terifiază. Singura legătură fără pericole, plină de căldură și siguranță, fusese cea cu mama care cultivase respect protector față de „ideologul” familiei compuse din ei doi. Îi înțelesese nevoia de izolare și încordarea în fața lumii. Dar ea moare și lui Elling îi e frică să sune după ajutor până când o descoperă vecinii. Nevoia băiatului de a-și seduce aproapele nu se oprește însă. În sanatoriu, moneda de schimb pentru a-și gestiona relația cu lumea, recte cu prietenul său, e ficțiunea inofensivă: nu ca să-l înșele, ci o dată ca să-și câștige statutul, apoi ca să-i facă plăcere, fabulând pe marginea propriei experienţe cu femeile. El se decompensează, prietenul devine dependent de poveste.

Elling e tipul intelectual, rațional, analitic, sensibil și vulnerabil în aceeași măsură. Kjell, de condiție intelectuală modestă, dar îndemânatic, e un retardat emoțional, crescut de o mamă veșnic beată. Va rămâne copilul care se exprimă din senin, fără legătură cu subiectul, sincer și necenzurat. Îi plac poveștile și se îndrăgostește pe dată. Puțin mai curajos decât Elling, va accepta mai ușor să iasă la cumpărături. Complementaritatea evidentă a celor doi marchează adesea începutul situațiilor comice: de exemplu, momentul în care pun nume celor doi peștișori (Sare și Piper). Pe când Kjell, spontan, alege imediat, în cazul lui Elling (cu dese aparteuri explicative, ca niște bule de benzi desenate), e nevoie de un întreg proces până să exteriorizeze o reacție. Dar când Kjell se îndrăgostește de vecina de sus, obișnuința poetului de a-și astupa reacțiile și posesivitatea se va dovedi de folos.

Să joci pe firul subțire dintre anxietate, tulburare mentală, și comic fără a cădea în păcatul derizoriului e extrem de greu. Pentru cine l-a urmărit pe Marius Florea Vizante de-a lungul carierei scenice, fermecătoarea sa evoluție din „Elling” nu va fi o surpriză. Actorul se menține la nivelul performanțelor din „Gândirea” (spectacol din studenție) sau „American Buffalo”. Extraordinara sa capacitate de a stabili complicitatea discretă, perfect neostentativă cu publicul, îl captează pe acesta, pe nesimțite, în autoironia personajului. Spectatorii îl adoptă pe actorul cu statură pirpirie, ochelari și aer solemn de savant introvertit, într-o clipită, căci Vizante e unul dintre puținii care reușesc să stârnească empatia dintr-o suflare.

Pe Sandu Pop îl veți vedea în probabil cel mai reușit rol al carierei sale scenice de până acum, la ani-distanță față de evoluțiile anterioare. Personajului său cu minte simplă actorul îi conferă o doză de tragic împrumutată parcă de la retardatul faulknerian din „Zgomotul și furia”. Libidoul îi încețoșează perspectiva și așa neclară asupra realității. Marea performanță a actorului constă în a infuza naturalețe în greutatea personajului de a depăși nivelul concret al existenţei și în încetineala cu care Kjell procesează fiecare informație venită din exterior. În asistentul social, Șerban Georgevici are o apariție echilibrată, la granița dintre protecție și autoritate față de cei doi lunatici iar Mihaela Măcelaru construiește o femeie slăbuță de minte, dar cu bun-simț.

Scenografia lui Andu Dumitrescu e, ca totdeauna, simplă și funcțională. Camera celor doi se rotește pentru a deveni fundal (ca și în „Shape of Things”) al proiecțiilor din lumea exterioară mustind de fast food. Aburul care iese video din tigaie are o tușă ironică, însă senzațiile proiectate pot deveni pregnante ori de câte ori atmosfera o cere, ca în umbrele de pe scări menite să întărească disconfortul celor doi autiști.

„Elling” se numără printre cele mai bune spectacole ale scenei bucureștene de la ora actuală. Merită văzut și revăzut.

Preluat din revista Cultura