joi, 22 ianuarie 2009

U.T.E. la cea mai grandioasă ediție

S-a încheiat de curând a XVII-a ediție a Festivalului UTE, cel mai mare eveniment organizat vreodată sub egida Uniunii Teatrelor din Europa, după cum precizează organizatorii. Coordonată de regizorul român Alexandru Darie, președintele Uniunii Teatrelor Europene, acest cel mai grandios festival UTE s-a desfășurat la București timp de peste două luni (11 octombrie – 21 decembrie).

Încă de la înfiinţarea sa în 1990, din inițiativa lui Giorgio Strehler, Uniunea Teatrelor din Europa a susținut anual un festival unde au fost invitate teatrele membre, dar şi unele din afara Uniunii, cu scopul de a prezenta publicului cele mai importante producţii europene. În fiecare an, festivalul este organizat de un teatru membru al Uniunii. În 2008, Festivalul UTE a revenit la Bucureşti după ce tot aici, în 1995, avusese loc cea de-a patra ediţie. De data aceasta, ediția a XVII-a a fost un maraton cu adevărat monumental: douăzeci și șase de producţii europene prezentate în cincizeci și cinci de reprezentaţii, de către douăzeci și una de companii din treisprezece ţări. Performanța este cu adevărat meritorie. Una drintre cele treisprezece țări, România a fost prezentă la potențialul său teatral maxim: două premiere programate în timpul festivalului, ale Teatrului „Bulandra”, gazda evenimentului: „Orfeu și Euridice”, o nouă versiune de Adrian Enescu cu variaţiuni pe teme de Gluck, în regia lui Alexandru Darie, şi „Lear”, montat de Andrei Șerban, cu distribuţie exclusiv feminină. De altfel, Festivalul a mai prilejuit întâlnirea cu alte două spectacole excepționale ale regizorului român, „Unchiul Vanea” de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, și „Spovedanie la Tanacu”, coproducție Teatrul Odeon și Academia Itinerantă „Andrei Șerban”. Cea din urmă montare românească prezentă în Festivalul UTE i-a aparținut Teatrului Maghiar de Stat din Cluj (unde festivalul s-a desfășurat în paralel, multe dintre spectacolele de la București fiind prezentate și la Cluj): „Richard III” în regia lui Tompa Gabor, cu Bogdan Zsolt în rolul principal.

Evenimentul a înregistrat nume reprezentative, ca Declan Donnellan, Lev Dodin sau Roger Planchon. Imposibil de văzut și cuprins cele douăzeci și șase de producţii, dar la o apreciere la scară macroscopică se observă lesne că mulți dintre marii regizori frecventați de UTE au optat pentru spectacole concepute în jurul perpetuei teme a puterii: „Lear” (Teatrul „Bulandra”, regia Andrei Șerban), „Minciuna” de Pippo Delbono, Fondazione del Teatro Stabile di Torino & Teatro di Roma (cu substrat politic, în măsura în care cineva poate stabili cu exactitate infailibilă vreun concept coerent care ghidează producțiile lui Pippo Delbono), „Boris Godunov” (Festivalul Internațional de Teatru „Cehov”, regia Declan Donnellan), „Viață și destin” după Vassili Grossman, Maly Teatr, Sankt Petersburg, regia Lev Dodin sau „Richard III”, Teatrul de Stat Maghiar din Cluj, regia Tompa Gabor).

Boris Godunov

În „Boris Godunov” de Alexandr Pușkin, o producţie a Festivalului Internaţional de Teatru „Cehov” din Moscova în asociere cu „Cheek by Jowl”, Londra, pot fi sesizate multe părți comune, de stilistică și concepție, cu „Troilus și Cresida”, produs mult mai recent de „Cheek by Jowl” și prezentat publicului bucureștean în Festivalul „Shakespeare” din primăvara anului trecut. Ambele spectacole propun o actualizare foarte discretă, deloc ofensivă: costume bărbătești negre, sobre, de staff politic, amestecate cu doar câteva de epocă, plus unele de camuflaj, posibile la soldații din orice război de acum (sceografia, Nick Ormerod); un decupaj pe textul lui Pușkin extrem de inteligent, logic și coerent; scena așezată pe mijloc, astfel încât publicul să o înconjoare pe toate laturile; o emisiune TV, unde starletele politice se prezintă după toate strategiile de imagine tipice zilelor noastre. În plus, spiritul rusesc (cel puțin așa cum îl percepem noi în teatru, cântece, chefuri și ritmurile dezlânate ale tradiționalei lentori) e cât se poate de estompat. Două excepții s-ar putea, totuși, nota: beția de la restaurant cu călugării lăudăroși răspopiți și momentul cu învățăcelul călugăr care ar fi urmat să preia știința, cu umilință pravoslavnică, de la ecleziastul cronicar. Doar că în curând, gonit din mănăstire, avea să se pretindă moștenitorul de drept al țarului, cu tot cu pretențiile armate aferente la tron.

Declan Donnellan remodelează piesa lui Pușkin într-un spectacol despre putere, gloată, intrigi și iluzie. Pretendentul la țarat e un preoțel dintr-un cătun care reușește să întruchipeze imaginea moștenitorului de drept al țarului, omorât de Boris Godunov. Impostor charismatic, va atrage de partea sa și polonezii, și rușii. Cu scena politică-piedestal în mijloc, poporul apare doar pe marginea ei, complet în afară, fragmentar, în episoade minimale. Evident, fără puterea de a interveni. O gloată care de abia așteaptă să i se pună pe masă mitosfera, oricât de fantastică, pe care să o îngurgiteze fără discernământ, cu basme în care să creadă și de la care să înceapă să fabuleze. Omul comun nu face nici un pas dincolo de marginile scenei. E perpetuu în afara Circului puterii, al alegerilor și libertăților. Va conta doar ca obiect al manipulării. Cert, adevărul nu ajunge niciodată în ochii poporului care o duce dintr-o rătăcire în alta. Alege ca țar ucigașul celui autentic. Apoi se declară nemulțumit de el, chiar dacă face fapte bune și ajută sinistrații. În locul său va visa un alt impostor.

Cât respect are conducătorul pentru gloata sa? - pare să fie întrebarea lansată de Declan Donnellan iar pertinența ei rămâne neschimbată până în zilele noastre. Și în „Troilus și Cresida”, și în „Boris Godunov”, concluzia e limpede: adevărul nu se va afla niciodată, totul se menține doar în limitele jocului de imagine. Spre deosebire de producția engleză (cu petrecerile de travestiți de pe front), „Boris Godunov” se derulează într-un ton sobru, sec, cu doar câteva minime inovații, cum ar fi piscina unde sfârșește scena de dragoste dintre țarul aventurier și recea, cruda și insensibila prințesă poloneză ce ține morțiș să-i afle secretul. Sau cum ar fi deja menționatele interviuri TV unde nu se schimbă nimic, totul e teatru ieftin și praf aruncat în ochii gloatei. Declan Donnellan optează pentru un anume tip de fragmentarism dramatic, cu scene tăiate scurt, fără a insista pe finisări. Ca întotdeauna, actoria este principalul atu al spectacolelor sale (mulți dintre actori sunt cei din „A douăsprăzecea noapte”, producție prezentată acum trei ani în Festivalul„Shakespeare”). Ca întotdeauna, spectacolele sale fac parte dintre punctele-reper ale oricărui festival. De data aceasta UTE de la București, în cea mai grandioasă ediție a sa.

Preluat din revista Cultura