marți, 16 noiembrie 2010

Tot pe loc, pe loc, pe loc

Citesc în broșurica Festivalului Național de Teatru de anul acesta discursul selecționerei, Cristina Modreanu, intitulat nici mai mult, nici mai puțin decât „FNT, cu un pas în viitorul teatrului”. Care viitor?, stau și mă întreb. Poate, viitorul trecutului, iertat să-mi fie oximoronul! În altă revistă, „ArtActMagazine”, același critic ne trage de urechi că teatrul ne-a luat-o înainte iar organul nostru critic nu e suficient de dezvoltat pentru a-l înțelege. Cititorii cu un ochi mai răuvoitor ar putea să o suspecteze pe selecționeră de o oarecare doză de aroganță. Șirul său de argumente imprimă o direcție – în fond, nu foarte departe de manipularea retorică -, ce încearcă să culpabilizeze receptorul inducând concluzia că publicul (civil și specialist) nu e suficient de destupat pentru a se desfăta estetic cu noutățile aduse în festival.

De fapt, ce a fost atât de nou în FNT 2010? Exercițiul de improvizație al Teatrului Național din Craiova, „Odysseia”, a cărui tehnică sau, mai pretențios spus, modalitate estetică, e lesne de găsit la studenții de anul întâi de la orice facultate de teatru? Doar că ei o fac cu mai multă prospețime și adesea cu mai multă inventivitate. Ce a mai fost atât de nou? Poate „Regele moare”, spectacolul lui Silviu Purcărete, invitat de la Paris, cu actori care spun cinstit textul, îmbrăcați în veșnicele halate albe, pe scena veșnic lipsită de culoare din montările acestui regizor. Ce mai era atât de nou? Formula lui Matthias Langhoff, datată de acum cincizeci de ani, care a făcut un Brecht ca la carte, numai că pe text de Shakespeare („Măsură pentru măsură”)? Regizorul străin și, împreună cu el, selecționera au reușit să coboare de pe soclu și Teatrul Maghiar de Stat Cluj, venit cu un spectacol cam de TNB, instituție care indică obișnuita măsură a normalității și placidității teatrale. Rezultatul? Actorii maghiari din Cluj, zeii noștri cei de toate FNT-urile, s-au văzut demitizați în urma acestei alegeri. Noroc că în zilele următoare 150 (!) de aleși (nu se știe bine pe ce criterii) au avut șansa să vadă „Strigăte și șoapte”, în regia lui Andrei Șerban, de la același teatru și să-și aducă astfel aminte de excelența lui.

Citesc de câțiva ani în presă că spectacolele din festival trebuie redate marelui public. La începutul acestei mișcări populist-teatrale o tânără ziaristă mi-a răstălmăcit declarația exact în favoarea tezei susținute de ea și de alți confrați de la cotidiane, care găsiseră în sfârșit un subiect pe care să bată monedă: că oamenii trebuie să găsească bilete la casă, că FNT-ul e al întregului oraș. Desigur: în cazul ideal, da! Dar stau și mă întreb: cei care fac teatru sau scriu toată ziua-bună ziua despre el zdrelindu-și oasele pe șinele rupte sau pe drumurile slab pavate ale țării nu au dreptul să meargă și aceștia la spectacole? Iată cum din respectiva strategie nefericită ajungem ca la producțiile străine, care prin definiție nu atrag publicul din cauza barierei lingvistice, să ne trezim cu scaune goale și în același timp cu mulți specialiști refuzați. Sau să ne trezim în fața piepturilor brutale ale jandarmilor care apără intrarea în teatru ca pe reduta din fața ultimelor tranșee. E chiar așa de complicat ca spectacolele cu public pe gradene (adică unde intră puțini spectatori, 75 la „Strigăte și șoapte”, de exemplu) ale regizorilor despre care organizatorii știu de ani și ani că fac săli pline și înghesuieli furibunde la intrare, cum e cazul lui Andrei Șerban sau al lui Radu Afrim sau, la această ediție, a lui Cristi Juncu cu „Hoții”, să fie programate de mai multe ori? De ce trebuie ca pasiunea oamenilor pentru teatru să se transforme în prilej de umilire? Mai e nevoie de o umilință în plus în societatea românească? Mai ales că mai multe reprezentații ale acestor producții de spaţiu mic, în care joacă puțini actori, nu ar încărca insuportabil bugetul festivalului.

Să continuăm. Ce a mai fost atât de nou? „Sfârșit de partidă”, un Beckett făcut de Alexandru Tocilescu ca la carte, cam ca în anii în care autorul câștiga teren. Așa încât senzația de deja vu, instalată după cinci minute de la începerea spectacolului a rămas constantă până la sfârșit. Cu adevărat nou, nimic de zis! Noroc cu interpretarea excepțională a lui Mihai Constantin. La fel de nou era și spectacolul „Funcționarii” după Cehov, montat la același Teatru Metropolis, de tânărul regizor Alexandru Mâzgăreanu, în care actorii interpretează cam ca la sketch-urile Tv din anii 70. Curată trufanda!

Ce a fost cu adevărat îmbucurător la festival? Faptul că a avut o propunere mult mai diversificată decât veșnicele spectacole ale celor cinci-șase regizori așezați pe socluri inexpugnabile, cărora orice selecționer FNT simte nevoia să le proslăvească reușitele și rateurile în aceeași măsură. Că spectacole produse de teatre mici, independente, ca de exemplu „Hoții”, regia Cristi Juncu, Teatrul 74 Tg. Mureș, sau „(Cu)Cuieînfrunte”, Teatrul LUNI de la Green Hours, sau „Capete înfierbântate...” au atins un nivel de performanță actoricească cu care nu multe montări din festival se pot lăuda. Că a existat un spectacol experimental, „Interzis accesul animalelor”, regia Rodrigo Garcia, Teatrul Național Timișoara, cu un grad surprinzător de directețe. Că CNDB a oferit publicului din festival un emoționant spectacol de teatru-dans, „Exil în pământul uitării”, coregrafia Andreea Tănăsescu. Last, but not least, că am avut ocazia să vedem o tânără trupă irlandeză, The Company, cu un spectacol („Who Is Fergus Kilpatrick”?) de un comic atât de inteligent și cu o manieră atât de surprinzătoare, cum nu prea se găsesc pe la noi. Genul acesta de noutate teatrală care vorbește despre ceva precis - manipularea prin toate mijloacele -, cu o structură captivantă, reușind să provoace cascade de râs, l-aș dori implantat cât mai repede în România.

Altceva de bine în festival? Reconfortanta revenire la un teatru în care accentul se pune pe arta actorului, și nu pe foiala unor grupuri de colo până colo în scenă sau pe exhibiționismul scenografic. Pesemne calitatea actoriei se datorează și faptului că în festival au fost prezenți doi dintre regizorii care manifestă considerație pentru arta interpretului: Vlad Massaci și Cristi Juncu. Chiar și spectacolul considerat de unii atipic pentru creația lui Radu Afrim, „Miriam W”, deplasează interesul preponderent pe partiturile actorilor.

Așadar, ce a fost nou în FNT 2010? Mai nimic, în afară de demersul absolut lăudabil de a invita în festival două mostre de teatru documentar, specie până acum inexistentă la noi, deși în Europa se practică de aproape un secol. Tânăra generație (autoarele celor două spectacole au în jur de treizeci de ani) a început să-și structureze mesajul și să găsească tehnici teatrale pertinente pentru a vorbi despre evenimentele de acum douăzeci de ani: izbucnirea conflictului interetnic de la Tg. Mureș, în martie 1990 („20/20” de Gianina Cărbunariu, Studioul Yorick) și Piața Universității, plus mineriada din 13-15 iunie 1990 („Capete înfierbântate. 13-15 iulie 1990”, Centrul de Introspecție Vizuală și Tanga Project).

Nu, doamnelor și domnilor, nu a fost mai nimic nou la acest festival, așa cum se bate selecționera cu pumnii în piept. Dar, din fericire, valoarea nu se asimilează neapărat noului. Există opere cu un grad scăzut de noutate, demne de tot respectul, care trăiesc bine merci și mai și plac pe deasupra. Cum, de fapt, a fost cazul celor mai multe dintre spectacolele FNT.

Preluat din revista Cultura