luni, 13 aprilie 2009

Making of Miro

Ultima premieră de la Teatrul „Tony Bulandra” din Târgoviște, „Miro: Aceasta este culoarea visurilor mele” prilejuiește întâlnirea cu marca inconfundabilă a lui Horațiu Mihaiu, cu paradigma sa unică în peisajul nostru teatral. Recte cu metoda lui de a face un spectacol a la maniere de... Miro, de această dată, căci pictorul catalan urmează într-o suită întreagă de suprarealiști (Piet Mondrian, Dali, Magritte, Brâncuși etc.) pe care regizorul i-a „ilustrat” teatral până acum. Stilul arhitectului-scenograf-regizor se confundă cu o incursiune în universul pictorului, de unde culoarea, imaginea, structura, modul de a compune volumele (evident mai ales în cazul lui Magritte) sunt aduse pe scenă fidel. Dar nu și exact. Spiritul artistului e cel căruia regizorul îi datorează fidelitate, nu lucrărilor copiate ad litteram. Mai mult, întregește lumea fiecărui pictor prin inserții din diferiți scriitori români consonanți cu substanța sa. Același spirit, alte limbaje, plus tușele de creativitate la care îl obligă pe Horațiu Mihaiu transplantarea artistului căruia i se decupează elementele esențiale în limbajul teatral al acțiunii scenice. Spectacolele sale sunt culte și totodată delicate, zbenguindu-se plastic, cu toată puterea de pătrundere, în tipul de ludic al suprarealistului ales. Or, la Miro se găsesc nămeți de ludic iar savoarea sa zglobie nu are nevoie de nici un fir dramatic.

De această dată, montarea se ridică în jurul imaginilor lui Miro descompuse în proiecția video, a câtorva versuri de Șerban Foarță recitate când de pictor, când de femeile-culori și a coregrafiei lui Andras Lorant, cu care regizorul nu este la prima colaborare. Coloana sonoră, în spiritul catalan de care Miro era atât de mândru (refuzând cu cerbicie să fie calificat ca spaniol), decupează frânturi de jazz cântate de trupa Kaulakau din Barcelona. În acest chip spectacolul își câștigă coerența și se adecvează universului explorat iar Horațiu Mihaiu recompune din elemente teatrale un alt fel de biografie a celebrului artist.

Aceeași atmosferă jucăușă se regăsește și în coregrafia când zvăpăiată, când voluptuoasă a lui Andras Lorant, și în costumele desenate în culori pure: roșu, verde, albastru, galben căci cele trei grații-culori care vin să înghiontească inspirația artistului poartă rochițe, bineînțeles, albastre, dar ciorapi de culori diferite. Una dintre ele va deșira chiar un dres neverosimil de lung și roșu. Ceea ce dă unitate spectacolului e în primul rând cromatismul. Care alta ar putea fi dominanta din „Miro: Aceasta este culoarea visurilor mele” decât albastrul? Ca să fie clară hărmălaia cromatică din creuzetul artistului, zeci de cutii de vopsele acoperă scena la început. Asta până în momentul când culorile fundamentale, personificate prin cele trei apariții de pe scenă, mătură tot din jur. Ca să rămână singure. Și așa regizorul pornește o incursiune năzdrăvană în atelierul artistului pe care îl află desfătându-se alături de culorile sale ispitită, culori-muză sau culori-amante, cu care se mai iubește din când în când pe patul de un roșu aprins. Universul lui Miro va fi ilustrat prin dansul jucăuș al celor trei fete-culori și prin tablourile sale proiectate curat, simplu și sugestiv. Ca într-un making of, publicul participă la actul de creație al pânzei desfășurate dinamic, cu elemente picturale adăugate sau deplasate (ca steluțele care clipocesc) în conceptul video al lui Cezar Enache și Horațiu Mihaiu. Evident, spectatorii intră în tablou ca să arunce o altă privire asupra artei catalanului. Diferitele personaje se așază pe scaune și acestea se rup căci în atelier realitatea nu are nici un drept în fața lucrărilor. Aici doar arta și ludicul sunt suverane. Fetele dansează și pânzele li se lipesc de pantof iar regizorul nu are decât să speculeze ușoara ambiguitate suprarealistă: suntem în tablou sau în atelier? Sau în visurile artistului, din moment ce albastrul e culoarea lor, cum anunță titlul, iar pe scenă totul se supune acestei preferințe: imagine, costume, versuri și chiar ecoul oricărei rostiri sau jocurile de cuvinte proiectate pe ecran: „albastru, alb-astru, astru alb”; „movuliu, uliu mov”; „grimasă, masă gri”; „marochin, chin maro”. În aceeași direcție a volumelor suprarealist ludice merge și metafora ferestrei cu dublu sens: spre lume (unde mai apare câte un cer) și dinspre lume (la care felurite capete se uită înăuntru și se miră).

Oricum, Realitatea, Tradiția, convențiile comune din pictură sau societate sunt stafii care nu au ce căuta în atelier, categorii întru totul inaderente la lumea pictorului, după cum lesne se citește în contrastul dintre universul său ludic (cu tot cu gâfâitul erotic din difuzoare al fetelor-culori) și apariția ocazională a părinților. Bineînțeles, aceștia nu vor pricepe deloc ce se întâmplă acolo, chit că obtuzitatea lor îmbracă nuanțe materne afective sau pe cele autoritare ale tatălui care ar vrea să mai țină câte un discurs din care nu se aude nimic, câtă vreme în universul artistului asemenea noțiuni nu au ce căuta. Nu au putere și nici măcar drept de existență.

„Miro: Aceasta este culoarea visurilor mele” (cu Radu Câmpean, Ramona Bărbulescu, Delia Lazăr, Antonia Micu ,Miruna Vaju și George Buică) rămâne unul dintre spectacolele delicate și frumoase, de imagine, ale lui Horațiu Mihaiu, fidel paradigmei suprarealiste. Pentru fanii lui Miro e un memento plăcut; pentru cei ce încă nu au apucat să-l cunoască e o degustare educativă și de ce nu, preambulul unei iubiri de o viață?

Preluat din revista Cultura