joi, 26 februarie 2009

Cum să fac să fiu migdală

Stați așa, liniștit, în casa dumneavoastra și deodată vă treziți transformat într-o migdală. Prietenii își dau seama imediat ce s-a petrecut. Fac ce fac și reușesc să restabilească egalitatea de regn. Adică vă metamorfozează din nou în forma umană. Sau devin cu toții migdale?

Simplă fabulație? Nici vorbă! Ingenuitate 100%. Alunecarea huța-huța, între praful empiric și sâmburii suprarealiști, cu arome subtile de absurd, e consecința directă a... melancoliei. Adică a libertății aduse de permeabilitatea ființei la tristețe. Sau de calitatea de a fi o idee diferit de imensa masă a celor fără nici o durere de cap la contactul cu realitatea.

Delicioasa pendulare se petrece în „Melancolie” de Sarah Ruhl, în regia Andreei Vulpe și scenografia lui Dan Titza, de la Teatrul Municipal pentru Copii și Tineret „Mihai Popescu” din Târgoviște. Înființată în 2007, instituția își propune să apropie copiii și tinerii de literatura română și universală contracarând evenimentele culturale îndoielnice apărute tot mai des în școli: circ itinerant, iluzionism, înghițitori de săbii și cuțite. Pentru aceasta, se folosește de o panoplie de forme artistice diverse, ca teatrul de păpuși (“Gulliver în Țara Lilliput” după Swift și „Mica sirenă” după Andersen, ambele în regia lui Gabriel Apostol,“Albă ca Zăpada” după Fraţii Grimm, în regia Oanei Leahu), spectacole-lectură, animație stradală, teatru dramatic („Crize sau Încă o poveste de dragoste” de Mihai Ignat, regia Mihai Vântu).

În „Melancolie”, producție jucată în sala miniaturală (de patruzeci de locuri) a teatrului, Andreea Vulpe dansează fin pe registrul sensibil al emoțiilor, tinerii săi actori alternând reacțiile în palete largi, de la curiozitate la încântare, de la admirație la bosumflări. Tilly e trimisă de banca la care lucrează la psiholog pentru că se abate de la normele din cultura financiară prin... melancolie. Lorenzo, psihologul, fost copil abandonat de părinții italieni în fața unei bombonerii dintr-o „țară europeană incertă”, acum tânăr în floarea vârstei, își stupefiază conaționalii prin surâsul său american-fericit. Frances și Frank, soră și frate, se întâlnesc după douăzeci de ani de la despărțirea din copilărie provocată de un naufragiu. Deși surioara i se înfățișează în noua sa formă de migdală, Frank o recunoaște instantaneu. Etc. Etc. Sarah Ruhl răstălmăcește ghiduș clișeele dramatice iar rezultatul e o farsă romantică de toată frumusețea. Cu astfel de piese se spune că scriitoarea americană de 34 de ani, fostă finalistă la Premiul Pulitzer în 2005, deținătoare deja a unei jumătăți de milion de dolari câștigați din scris (!!!), a deturnat gustul tinerilor americani de la piesele violente. Cum? Prin farmecul scriiturii dramatice: text agreabil, scris scânteietor, caractere pline și consecvente, plus replici de o poezie demnă de scenele secolului al XVII-lea (profesionist tradusă de Andreea Vulpe).

Imposibil ca „Melancolie” să nu placă doamnelor și domnișoarelor de toate vârstele. Spectacolul Andreei Vulpe e o etalare a feminității în sine, cu tot ce conotează ea: ingenuitate nealterată, zburdălnicie, incoerență delicioasă, ludic de la un cap la altul, mirări inocente, depășire nonșalantă și grațioasă a graniței real-ireal. Mai mult, chef nesfârșit de visare și de joacă. Toate își găsesc o interpretă excelentă în actrița Cristina Florea care reușește o Julietă de mileniu trei, ultrasensibilă fără a fi leșinată, ingenuă fără a fi stupidă, melancolică fără a fi lăcrimoasă. O tânără actriță cu talent, din care iradiază nămeți de farmec, candidă și sprințară, caldă și vitală, în doze perfect echilibrate. Regizoarea îi construiește un adevărat halou, astfel încât Tilly cade imediat cu tronc tuturor, publicului, dar și celorlalte personaje. În primul rând, psihologului, convins că după primele ședințe nu poate urma decât transferul afectiv. Dar, din nou clișeu spulberat: medicul e cel ce se va îndrăgosti până peste urechi de pacientă. Situațiile dramatice concepute de Sarah Ruhl cad mereu în plasa răstălmăcirii comice. Lorenzo, italianul plin de sine, care își striga inițial temperamentul amorf, se pierde cu totul în tânjirea după Tilly. Melancolia fetei atât de proaspăt-poetică, surprinzătoarele ei asociații între noțiuni, termeni și cuvinte nu fac decât 1. să confuzeze 2. să tulbure mintea celui ce o ascultă/consultă. Iar Silviu Debu creează un Lorenzo savuros. Un italiano verro, atât de sensibil, cu accent și fraze în italiană, cu prezență de scenă și umor de bună calitate, jucat de un actor tânăr cu voce care se aude! Din combinația aceasta pot rezulta doar personaje cu lipici la public. Rivalul său, Frank, reunță la contabilitate pentru a se face croitor. Felix Dumitrescu îl construiește cu ingenuitate masculină, dar și cu nuanțe de comedie, ca pe un Romeo la un singur pas distanță de junii lui Caragiale. De altfel, și textul îi oferă toate gradele de libertate: „M-a copleşit o dorinţă ciudată:
să-i adun lacrimile, pentru todeauna. Am stors batista
într-o sticluţă.
Şi am privit-o cum doarme, toată noaptea.”


Doar că la un moment dat, Tilly devine dintr-odată fericită. Capacitatea ei de a atrage tot ce respiră se prăbușește deși fericirea îi e la fel de plină și onestă și se exprimă la fel de poetic ca și melancolia. Dar în ochii celorlalți a devenit normală. Iubitul o părăsește: fata nu mai stârnește același tip de emoție. Până atunci, bulversând orizontul de așteptare al celor pe care îi întâlnea, Tilly le deșteptase mai întâi curiozitatea. Pe nesimțite, fiecare se lăsase subjugat de atributul ei de a fi altfel: poetică și plină de viață, în aceeași măsură. Frances, lesbiana care renunțase la meseria de fizician ca să se facă hair-stylist, o tunde și se încântă de apropierea ei. Dana Stîngă, fină în reacții, depășește momentul inițial de așteptare pentru a trece de la buimăceală la atașament necondiționat. Perechea sa lesbiană e interpretată de Anca Dumitra, asistentă medicală cu ochi expresivi, când severă, când geloasă. Scena dintre cele trei tinere, cu atracție în triunghi și reacții construite milimetric de regizoarea Andreea Vulpe, rămâne una dintre cele mai izbutite ale spectacolului. Gelozia ambelor femei din cuplu va fi stârnită de impactul intrusei asupra partenerei. Și amândouă sfârșesc prin a se (re)îndrăgosti de Tilly, oaza de culoare din viața rutinardă a fiecăruia.

Și cum să nu te îndrăgostești de un asemenea personaj și universul lui, în care răutatea nu s-a inventat iar oamenii se iubesc și se ating instantaneu! O lume nemânjită, în care nu există nici tensiune, nici conflict și care, cu toate acestea, reușește să nu fie deloc plictisitoare. Și cum să nu te lași cucerit de ploaia de energie pozitivă din această demonstrație de talent, tinerețe și frumusețe oferită de actorii din „Melancolie”? Răsfățați-vă cu o excursie la Teatrul Municipal pentru Copii și Tineret din Târgoviște.

Preluat din revista Cultura

miercuri, 18 februarie 2009

Pentru mitocani paradisul, pentru ne-mitocani încă o gură de infern

Veșnica problemă: ce faci în weekend dacă 1. nu pleci din București și 2. nu ești un maniac al televizorului? Dar ai vrea să mai păcălești sastiseala și gândurile negre. Eu m-am gândit să merg la film. Așa că sâmbătă seara mă înființez (în doi) la „Schimbul” cu Angelina Jolie, proaspăt nominalizată la Oscar. Cityplex, 21.45.

La mall la Eroii Revoluției, în holul de la parter, din pupitrul prevăzut cu DJ, năpădesc zeci de decibeli. Fete cu fustițe scurte trec pe acolo ca din întâmplare și-și iau un răgaz să se pozeze. Vrei să întrebi ceva pe orice vânzătoare de la magazinele din jur, trebuie să-i zbieri în ureche apropiindu-te de ea la limite indigeste. Nu că în ziua aceea ar fi fost vreun eveniment național. Dimpotrivă, o sâmbătă obișnuită de shopping. Dar în toate magazinele zici că ești la discotecă. Nicăieri nu scapi de zgomot. Îți explodează porii de gălăgie. Poate că la discotecă decibelii stimulează. La Mall... mai mult agresează. Cel puțin pe noi doi. Ne refugiem la etajul cel mai de sus, cât mai departe de quasi-efervescentul stand cu DJ, unde sunt cinematografele. „Două bilete, vă rog”. „28 RON”. Dăm 30, nici vorbă de rest. Nu-l revendicăm, nu contează. Am venit să ne relaxăm, nu să ne enervăm. N-am habar de la ce vârstă prevede Codul Muncii că se pot face angajări. Vânzătorii de bilete, plasatorii puberi, cu coafuri haioase cu creste, supraveghetorii, toți arată sub orice vârstă prevăzută de lege. La coadă, în fața noastră, un băiat blindat cu o tonă de carnete de student cumpără bilete pentru o gașcă întreagă. Curând, va deveni personaj principal al poveștii.

Sala - destul de goală. Începe filmul. Domnul din spate vorbește răsunător cu prietena de lângă el deși n-ai zice că fata e tare de urechi. Trece ceva timp. Mămica Angelina Jolie se luptă în 1928 cu poliția incompetentă. Suferă. În sală intră o întârziată. Gașca veselă o întâmpină cu ovații. Data trecută, la un alt mall, la Vitan, văzusem ultimul film al lui Robert Altman însoțit de cele mai stupide comentarii. Aici, băiatului care cumpărase bilete pentru toți îi sună mobilul. Evident, vorbește tare. După câteva minute iese tacticos. Revine. Își aprinde o țigară. E deja prea mult. Prietenului meu îi sare țandăra. Se răstește: „După ce că faci zgomot în timpul filmului și te fâțâi de colo-colo, mai și fumezi în sală. Stinge țigara aia!”. Băiatul pare însă să nu aibă nici un pic de înțelegere pentru răsuflații ăștia care s-au deranjat până la Cityplex doar ca să se uite la film. „Ce, nu pot să vin și eu la cinema să mă droghez în liniște?”. Încerc exerciții interioare de toleranță. Așa e. Fumezi în scara blocului, te prinde vreo babă nebună. Fumezi în gang, te mușcă vreun câine vagabond. Te duci și tu la film să fumezi fără bătăi de cap în nasul spectatorilor civilizați. Acolo măcar ai liniște. Dar prietenul meu și-a pus în gând să-i strice și bruma aia de tihnă și începe să-l amenințe cu Poliția. Fetele din fața noastră se oferă ca martore. Fumătorul face automat corelația între această nouă calitate asumată a lor și propriul organ genital. Oricum, a rămas singurul semn firav de atitudine într-o sală cu spectatori care veniseră să se uite la un film despre apărarea drepturilor. Prietenul meu cere să vorbească cu cineva din management despre coexistența, în același spaţiu, cu cei care beau bere în sală și fumează/se droghează. Șefa îl ascultă cu răbdare. Nu cheamă paza. Îi întreabă doar pe supraveghetorii puberi: „Ăștia au bilete?” Adică om fi fost noi singurii fraieri care-și puseseră în cap să meargă la film și să dea și bani pentru asta? Apoi, femeia intră în sală, încercând să-i indentifice în întuneric pe fumătorii care se distraseră din nou schimbându-și locurile. „Aveți bilet?” „Da, dar l-am aruncat.” Ieșim, evident, tremurând de furie că trăim în țara asta, paradis al mitocanilor și infern al tuturor celorlalți. Drept pedeapsă, ne recuperăm banii cu tot cu bacșiș.

Afară, foarte aproape, staționează o mașină de poliție pe care se citește (ați ghicit!) „Siguranță și încredere”. Înăuntru, doi băieți foarte tineri. Salutăm și cerem politicos scuze de deranj. Le povestim tărășenia din Cityplex, sala 3. Niște băieți fumează și fac scandal în cinematograf. Există și alți martori care s-au oferit să depună plângere. Răspunsul cade implacabil: „Cityplex are propria pază plătită. Dacă bodyguarzii nu pot face nimic, noi, polițiștii, cu atât mai puțin.” O clipă ne iluzionaserăm cu ideea că în România nu paza privată asigură plătitorului de impozite „siguranța și încrederea”, ci Poliția, după cum stătea scris chiar pe mașină. Apoi, puțin distrați, puțin mirați de insistența noastră, polițiștii răspund cu o jumătate de gură: „Da, o să trecem”. Nu știu dacă echipajul din MAI 25132 și-a părăsit mașinuța probabil bine încălzită ca să facă o verificare de rutină în sala 3 din Cityplex. Mizele lor sunt probabil mult mai mari. Nu-i opresc din drum/stat mizilicuri de-astea.

Totuși, am o perioadă grea și un film ar fi binevenit. A doua zi, duminică seara, mergem la „Crime justificate” cu De Niro și Pacino la Scala. „Au jucat în aceeași capodoperă, în Nașul, dar nu s-au întâlnit în nici o secvență. Apoi timp de zece minute au apărut împreună în Heat. Acum puteți să-i vedeți alături o întreagă sută de minute...” Bla-bla-bla-bla... La casa de bilete, o doamnă înfofolită până în dinți ne atenționează: „În sală e foarte frig. Dacă luați bilete, să le luați în cunoștință de cauză. „Cam cât de frig poate să fie? Tremură De Niro și Pacino pe pânză?” „Au ieșit oamenii. E mai frig ca afară. Sala nu a fost încălzită toată iarna”. Mă gândesc că poate România o avea emigranți eschimoși și Scala s-o fi îndreptat spre nișa asta de piață. Dar noi?Nu ne-am plictisit atât de tare peste săptămână ca să plătim să dea unii în weekend cu niște frig pe noi. Oare Oficiul pentru protecția consumatorilor o fi aflat că la Scala nu s-a dat căldură toată iarna? Ieșim. O doamnă îmbrobodită și cu multe sarsanale, cum vezi pe toate bulevardele din București, într-unul din nestăvilitele momente de elocință, provoacă cele două staruri de pe afiș să-i fure plasele. Apoi se face că îi împușcă.

Mai avem timp să prindem filmul de la Studio: „Întâlniri încrucișate”, în regia Ancăi Damian. „Aoleu, e românesc!”, recunosc cu rușine că a fost prima reacție. Surpriză! A rămas principala bucurie a weekendului. Să auzi un film în limba ta, chiar și inegal pe alocuri, vorbit de actori tineri, adică nu de monștri sacri în fața cărora simți impulsul să iei poziția de drepți, și să sune atât de bine! Nu violent, ci natural. Să vezi scene - ai zice live, atât de izbutite sunt, ca acelea din emisia de radio cu Mimi Brănescu, incredibil de bun, de parcă nu s-ar fi clintit vreodată nici cu un milimetru din atmosfera și de lângă pupitrul de unde se face transmisia. Și cu Tudor Smoleanu jucând fabulos un imbecil comun al zilelor noastre! Și, renunțând la snobăreala criticului de teatru, care privește spre arta filmului așa... mai din vârful nasului și spre performanțele actorului de film, așa... ca și când nici nu se compară cu rolurile din Shakespeare, recunosc că și Oxana Moravec, și Andi Vasluianu, și Doru Boguta, și Gabriel Spahiu, și Diana Cavaliotti, și Ana Maria Moldovan și Marius Chivu sunt bestiali.

Și știți care a fost cea mai tare replică:
„ - Ce părere aveți de faptul că piloții din avioanele care aterizează, în loc să audă turnul de control, interceptează posturile pirat de manele?
E bine, mai ascultă și ei muzică.”
Pentru că trăim în România, în paradisul mitocanilor și toți cei care nu sunt ca ei n-au decât să se sufoce.

Preluat din revista Cultura

luni, 2 februarie 2009

Străvechiul drum al cauzei-efect

Dacă toate de ce-urile dintr-un spectacol au un răspuns e primul indiciu că regizorul e inteligent. Cel puţin în cazul lui „Hamlet” de la Teatrul Metropolis, în regia lui Bocsardi Laszlo, lucrurile aşa stau. Producţia iese din paradigma catalogărilor apriori, depăşind generalităţile cunoscute ab initio de orice spectator: „dilema opţiunii”, „neputinţa trecerii la acţiune”, "amânare a faptului”, „reflecţie prea îndelungată” etc. Tot ce se întâmplă cu perechea Hamlet – Ofelia se fundamentează pe motive întemeiate. Felul lor de a acţiona, tipul de realităţi pe care le întâlnesc nu pot duce decât la un anume tip de reacţie. În „Hamlet” de la Metropolis, teatrul palpează sfântul concept al motivaţiei. Cât de odihnitor pentru mintea spectatorului e excursul în viziunea care generează asemenea construcţii!

Clar că pentru regizorul Bocsardi Laszlo lumea are sens, că direcţia teleologică nu i s-a pierdut, că orice fapt din exterior sau din interiorul cuiva se întâmplă din pricina unor cauze. O întoarcere la străvechiul drum al cauzei-efect, la logica inextricabilă a dinamicii scenice, iată ce ne propune, din umbră, Bocsardi Laszlo. Şi dintr-odată prin lume curg, iarăşi, adevăruri. Universul nu mai arată dezolant-plurifragmentat, schiţă artistică vag asamblată din materia emoţiilor fulgurante. Personajele au identitate, chiar dacă aceasta e întru totul re-interpretată la unele (Gertrude, de exemplu). Decuparea limpede a textului organizează lumea după criteriul coerenţei. Scenele-emblemă se păstrează iar sutura, perfect lucrată, se manifestă în structuri circulare.

Spectacolul începe şi sfârşeşte cu groparii (Coca Bloos, plină de energie ludică, inteligentă, năstruşnică, adânc umană). Când toate personajele au intrat singure în sertarele-cavou, un gropar cântă, altul mănâncă. Lumea se zăreşte invadată de „sărmanul Yorrick” în multiplicări nesfârşite. Groparii îşi plimbă craniile de la unul la altul: scot foştii chiriaşi ai mormintelor ca să-i bage pe următorii. Graniţa dintre joc şi macabru e subţire în universul închis, circular (conceput de Bartha Jozsef), construcţie masivă în miezul scenei, cu întorsături de barcă şi valenţe de templu, faţă de care micimea muritorului sare în ochi. Un perpetuum (i)mobile în culorile pământului, cu pereţi gri-şters şi paravanele trase. Toate personajele dispar în centrifuga timpului. Căci spaţiul nu se defineşte prin mutarea planurilor, ci doar prin mişcarea circulară a piesei centrale. La sfârşit, roata va continua să se învârtă cu cei doi gropari-luntraşi la cele două capete. Vârtejul suge toate personajele şi le cheamă în groapă. Recunosc, există şi pericolul ca metafora să fie citită prea repede, mai ales că scenografic nu intervine nici o schimbare. Aceeaşi maşinărie prea corpolentă pentru spaţiul de la Metropolis, rotită în exces, un univers sufocant, care trage la fund, deloc orientat spre public, devine cimitirul non-stop în ale cărui oglinzi (la propriu) privim toţi. Nu e vorba de „oglinda vremurilor noastre” (deşi decupajul textului şi fibra sensurilor se adecvează şi la lumea de azi), ci de oglinda fragilităţii fiinţei în care fantoma regelui iscodeşte de la început. Ori de câte ori paravanele sunt trase, spaţiul palid, şters al oglinzilor dintre cele două lumi, va reflecta toată sala. Holograma lumilor, cu tată şi fiu îmbrăcaţi la fel, într-o cămaşă prozaică, generează imagini corespondente, una din empiric, cealaltă din transrealitate. Bocsardi Laszlo pare să fi găsit proporţia de aur între actualizare şi tradiţionalele sensuri hamletiene. Tragicul obiect al crimei, în suculenta inovaţie a lui Florin Zamfirescu (cu o actorie impecabilă, ca întotdeauna, părinte teluric şi rege defunct, cam pişicher, dornic de răzbunare, dar duios faţă de soţie), se numără printre permanentele infiltraţii ale comicului. Apariţia fantomei va pregăti prima ştirbire a încrederii lui Hamlet în realitate şi în propria capacitate de a infera pe marginea faptelor. Căci, aşa cum am menţionat, fiecare reacţie a tânărului prinţ se produce datorită unui precedent.

A doua prăbuşire o va constitui relaţia cu duplicitarul Polonius, gata să întoarcă pe degete orice făptură omenească sau valoare. (Că Alexandru Repan e un mare actor ştie oricine îşi aminteşte nenumăratele sale roluri din vremuri de demult. Unul dintre miracolele acestui spectacol face ca Alexandru Repan să joace la amplitudinea şi excelenţa de atunci. Ce actor extraordinar! Cât de uşor îi vine, câtă dezinvoltură scoate la iveală, ce joacă zburdalnică pare textul shakespearean în interpretarea lui! Cum ştie să moduleze şi cum i se aud tonurile joase, spre deosebire de alţi interpreţi chiar din acest spectacol!) Al treilea pas în surparea încrederii în lume şi în propria logică va fi relaţia cu Rosencrantz şi Guildenstern, întruchipări ale minciunii şi manipulării. Iar Hamlet, creierul care nu vrea nici să greşească, nici să acuze pe nedrept, se vede prins într-o monstruoasă plasă a minciunii, ticăloşiei şi duplicităţilor de tot felul.

Autentica şcoală de teatru poate fi decelată în ecuaţia Bocsardi Laszlo – Marius Stănescu şi în construcţia personajului principal pe relaţie: Hamlet e viu şi interacţionează (rara avis în producţiile scenice româneşti de azi, majoritatea debordând de non-identităţi izolate!). Marius Stănescu creează un adolescent reflexiv, stabil, fără accese lăcrimoase sau isterice. Celebrul monolog şi-l adecvează ritmului alert de azi. (Surpriza, cu totul neplăcută însă, ţine de încercarea de resuscitare semantică a lui „a fi sau a nu fi” prin „să fii sau să nu fii”.) Altfel, regizorul şi protagonistul recontextualizează pompând injecţii de naturaleţe în replici ca „Vorbe, vorbe, vorbe!”, pe care celebritatea le-a stors bine de sens. Dacă mai rămâne ceva din substratul filosofic al personajului e obstinaţia de a urmări adevărul, de a nu se înşela, încleştarea în dreapta judecată, dezbaterea între adevăr şi paranoia, între realitate şi teoria conspiraţiei. Şi, bineînţeles, plutirea între două lumi. Refugiat în singurul adăpost al încrederii, iubirea pentru Ofelia (dacă îl exceptăm pe Horatio, redus ca pondere în discursul scenic), prăbuşirea definitivă a relaţiilor sale cu lumea se instituie odată cu distanţa impusă de fată, la îndemnul tatălui. Când Hamlet se îndepărtează, universul ei intră în colaps. Ofelia înnebuneşte. Din nou din neîncredere. Axiologia i s-a făcut zdrenţe. Pradă a sistemului, ca orice om de bună-credinţă, îmbrăcată ca o prostituată şleampătă, Ofelia (Ioana Anastasia Anton, cu o candoare de secol XXI) dansează sus, pe construcţia morţii, făcând echilibristică la marginea gropii. Adică a lumii.

Perechea sa în derivă va fi adevărata ingenuă a spectacolului, aici Gertrude, în interpretarea Dianei Cavallioti. Feminitate hipervulnerabilă, pierdută complet, Regina se agaţă, mai tot timpul cu ţigara în gură, de gâtul lui Claudiu (Sorin Leoveanu în obişnuita demonstraţie a tehnicilor vocale), ca ultimă salvare. Doar Hamlet pare să o deranjeze când şi când în încercarea înnebunită de a evada din realitate. În lumea aceasta, a manipulării şi ipocriziei fără breşă, ingenuitatea sfârşeşte doar în nebunie sau retragere din realitate. Cel puţin în cazul feminităţii. În cel al masculinităţii, buna-credinţă va conduce tot la colaps, cum se întâmplă, în plan filosofic, cu Horatio, iar în plan omenesc cu Laertes (Matray Laszlo, într-un tur de forţă actoricească, cu trăiri adânci şi o sensibilitate fină şi neobişnuit-profundă).

„Hamlet” de la Teatrul Metropolis arată că un spectacol construit pe motivaţie, sens şi relaţie mai poate accesa resorturile sublimului. Când mintea spectatorului găseşte ceva temeinic în care să-şi arunce ancora, bună parte din oboseala dezordonată a teatrului de azi se risipeşte.

Preluat din revista Cultura