luni, 16 noiembrie 2009

Cristian Buricea-Mlinarcic, verdele incandescent al ironiei

În criza morală atotînconjurătoare a societății comuniste și postcomuniste generația mea a avut infim de puține modele. Școala și Unversitatea au fost generoase mai degrabă cu antimodele. Impostura, isteria, servilismul, corupția, nepotismul, relațiile clientelare, promovarea pe orice alte criterii în afară de meritocrație surpau pe nesimțite încrederea oricărui student. Dacă pentru profesorii noștri de la U.N.A.T.C., deloc curioși să cerceteze informațiile noi din domeniu (puținele și constantele excepții fericite chiar că au confirmat regula!), teatrul se oprise undeva pe la Brecht, zece dintre studenții sau jurnaliștii din 1994 au (am) avut șansa să întâlnească influența cu adevărat modelatoare a unor minți cu anvergură și cuprindere teatrală: Miruna Runcan, Cristian Buricea-Mlinarcic, Victor Scoradeț și Marian Popescu. Timp de un an (din nefericire, doar unul singur), ei au ținut la UNITER cursul UNIPROF destinat profesionalizării actului critic.

Nu știu care mai e situația acum cu studiile teoretice de la U.N.A.T.C. Am semnale că, din păcate, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Cu atât mai mult îmi pare rău pentru toate generațiile care nu au avut șansa noastră, a celor zece, să simtă influența acestor minți modelatoare în relația profesor-student. Tot ce știm noi, cei zece (și probabil studenții de la Cluj ai Mirunei și ai lui Cristi despre teatrul ultimilor cincizeci de ani) de la ei a pornit. Privirea lor dezinhibată asupra domeniului cercetat, solidaritatea și noblețea latente cu care își învăluiau discret studenții pentru ca mintea lor să se dezvolte, informațiile solide, entuziasmul cu care ne învățau au făcut din cei patru cei mai buni profesori pe care i-am întâlnit. Fiecare cu personalitatea și tipul său de umor. Pentru mulți dintre studenții lor, statutul și anvergura intelectuală le sunt inviolabile. M-am întrebat adesea cum de profesorii noștri de atunci nu sunt recunoscuți ca numele cele mai de vază din tagma criticilor și a teoreticienilor de teatru din România. Dar breasla pare să aibă veșnic aplecare spre impostură.

Din anul acela de UNIPROF îmi aduc aminte de efervescența intelectuală de grup și de cascadele de râs. Hohote peste hohote. De multe ori provocate de limba acidă a lui Cristian Buricea-Mlinarcic, vecină cu ironia teribilistă. De îndrăzneala lui de a dărâma din temelii edificiile prostiei cu pretenții, cu o sinceritate de copil, de accentele sarcastice din spatele privirii verzi mirate. Cum grupul nostru părea singura oază (cel puțin cunoscută mie) unde se respecta demnitatea celuilalt, în care scârbavnica lingușeală balcanică era exclusă - o adevărată gură de aer neviciat moral -, nu mi-ar fi trecut niciodată prin gând să fac publice asemenea lucruri. Dacă în timpul Festivalului Național de Teatru n-ar fi survenit dispariția de neînțeles a lui Cristian Buricea-Mlinarcic, cavalerul sincerității și al îndrăznelii de a spune - cu atâta umor -, lucrurilor pe nume. Mediul teatral și cel studențesc de la Cluj va fi mult mai sărac în umor de calitate și în zâmbete neprefăcute.

Îmi aduc aminte cum de fiecare dată când mă vedea izbucnea câte un cald-ironic „Pupina”. Oximoronul părea să facă parte din substanța de bază a tuturor reacțiilor sale. Îmi va fi tare dor de tine, Cristian Buricea-Mlinarcic. Păstrez un zâmbet ferecat special pentru momentul când ne vom reîntâlni. Și un munte de căldură și solidaritate din care mi-aș dori, deși știu că e imposibil, să încheg un scut cât de mic împotriva durerii și să-l întind Mirunei și lui Vladimir. Și tuturor acelora care l-au iubit sau i-au păstrat recunoștință lui Cristian. Cum e și cazul meu.

Preluat din revista Cultura

Pledez (din nou) pentru tine(ri)

Dacă Festivalul de Teatru „Pledez pentru tine(ri)” de la Piatra Neamț are ceva personal acest ceva e, cum arată și numele, tinerețea. Și prospețimea. Regulamentul impune fie ca regizorul producției să nu aibă peste 35 de ani, fie ca media de vârstă a echipei să nu depășească 35 de ani. Și se vede! La acești ani teatrul se face pe viață și pe moarte. Nu suma de pe contract și nici strategiile bine meșteșugite de a acumula capital de imagine primează pentru creatori, ci ceea ce au de spus și experimentul cu limbajul teatral. Ușor de imaginat, în spectacolele selecționate de Oltița Cîntec (Profesioniști) și Mihaela Mihailov (Școli de teatru) intensitatea căutărilor a aparținut celei de-a doua secțiuni.

Au tinerii de acum ceva diferit de spus?

Nu neapărat diferit cât mult mai bine articulat semantic și valid estetic. Senzația celor patru zile (din zece) la care am participat a fost că tendințele unei generații se coagulează într-un aer general. Dacă spectacolele se pot reduce la un punct comun înseamnă că impulsul de a generaliza are acoperire în realitate. S-ar zice că de abia acum, după douăzeci de ani, încep să se decanteze artistic și să câștige veritabilă forță scenică teroarea dictaturii, răul produs de comunism, îndobitocirea programatică, monștrii antirațiunii și lipsei de civilizație, abrutizarea, omniprezenta și omnipotenta înrăire, mocirla morală scoasă la suprafață și lăsată liberă de orice strânsori mentale. Căci despre bunul-simț, acel common sense la care indivizii responsabili apelează pentru a judeca sau filtra hotărârile și atitudinile, nici nu poate fi vorba. Or, până acum majoritatea unor asemenea abordări scenice eșua în stricta ilustrare a tezei.

„Teroarea și mizeriile celui de-al treilea Reich”, de Bertolt Brecht, în regia lui Răzvan Marinescu (Premiul de regie), începe ca teatru de umbre, din care se distinge un joc cu baloane, când grațios, când ludic, când violent. Prima parte arată ca un spectacol de mișcare (având veșnica problemă a tinerilor regizori, sudura dintre scenele terminate toate în heblu), care face un excurs printre diferite forme ale nazismului: schingiuiri, îndoctrinarea copiilor de mici etc. Scenele de grup narative care fac schelăria spectacolului aduc în prim plan opresiunea, teroare, delațiunea, folosindu-se de leitmotivul copilului îndoctrinat continuu. Timid la început, micuțul va ajunge să preia conducerea și să-și terorizeze părinții. Pe acest crescendo al fricii (de la inițialele îngrijorări mirate până la spaima veritabilă), se diferențiază încet-încet o familie, protagonista ultimei scene, cu părinții care își trimit copilul să-și cumpere bomboane și, nemaigăsindu-l în casă, devin din ce în ce mai obsedați că s-a dus să-i toarne. Spectacolul câștigă valoare artistică prin excepționala apariție a tinerei actrițe Anea Mădălina, cu forță expresivă, plasticitate aparte și performanța unor gesturi unice. Tot corpul său respiră frică bine reprimată, răbufnind scurt în anxietăți necontrolate și trădând disperarea în fața urâțeniei unei lumi în care propriul soț (Alex Vlad, cu mimică unsuroasă în intelectualul ce îmbină sinceritatea cu ipocrizia, subtilitatea cu brutalitatea) se duce să-și toarne vecinul că ascultă posturi străine pentru a nu fi bănuit el însuși că o face.

Stârpește binele din om!

Cel mai reprezentativ exemplu pentru degradarea umană generată de comunism a fost producția „20 minute cu îngerul” de Alexandr Vampilov, în regia și scenografia lui Vlad Cristache (Premiul de regie). Montarea a obținut Premiul pentru cel mai bun spectacol. Aici, forma esențială a umanității, omenia, dispare până în cele mai ascunse straturi. Solidaritatea, înțelegerea pentru celălalt devin manifestări nongrata. Ce rămâne în urma lor e o etică mocirloasă care exclude iremediabil posiblitatea faptelor născute din pură generozitate, fără profit sau interes pervers. În urma spălării pe creier și pe conștiință, indivizii care populează specia în timpul oricărei dictaturi ajung să se îndoiască de dorința oricărui om de a-și ajuta aproapele. Noua specie reduce orice act de compasiune la noroiul recognoscibil, rezonând mult mai ușor la slăbiciuni decât la virtuți. Delațiune, cruzime, abrutizare, îndobitocire generalizată - iată cum arată „oglinda vremii” în urma comunismului în ochii dilatați artistic ai tinerilor creatori. Care par în sfârșit să fi găsit soluția de a decanta ororile despărțindu-se de teză. Căci în „20 minute cu îngerul” semnificația decurge din elaborarea teatrală, din structura atent articulată și din jocul cu cele câteva elemente de decor care creează diferitele contexte (procesul ad-hoc, rugăciunea la Dumnezeu etc). Și, nu în ultimul rând, din interpretarea de brute primitive, dar cu atâta farmec, a lui Ionuț Vișan (Premiul special al juriului) și Vasile Flutur (Pemiul pentru cel mai bun actor), din cea a lui Cosmin Natanticu (îngerul ingenu), a Sabrinei Iașchevici (tânăra sensibilă) - Premiul pentru cea mai bună actriță pentru rolul din „Chinezi” de Michael Frayn -, sau a lui Sergiu Flesner (un mic Napoleon nesuferit, dar cu aplomb).

Aceeași îngustare a minții, aceleași prejudecăți și lăcomie făcute lege de comuniști se citesc și în „Meres sans chatte” de Nicoleta Esinencu, care a semnat și regia, de la Mobile European Trailer Theatre din Chișinău. Doriana Talmazan își rostește aproape nemișcată monologul, cu o voce plată, voit inexpresivă. Spectacolul câștigă și din sfârșitul exemplar pentru manipularea și sforăriile politicienilor. Actrița se dezbrăcă și face genuflexiuni în timp ce la radio se aude discursul primului ministru al Republicii Moldova în perioada revoltelor împotriva lui Voronin care, cu îngrijorare demagogică, atrage atenția părinților că dacă își lasă copiii la manifestații vor fi împușcați.

Păcatul inadecvării

Din păcate, spectacolul care a distonat cu totul față de cele amintite a fost „281” (regia Filip Odangiu și Diana Aldea), pe un text bine coagulat de tema comună a detenției, din extrase din Paul Goma și poezii de Radu Gyr. Efortul admirabil de a aduce în atenția noii generații ororile comunismului (păcat că nu s-a amintit și de rușinea că nici unul dintre torționari nu a fost pedepsit - nici măcar simbolic -, până în ziua de azi) s-a pierdut din cauza interpretării lui Radu Lărgeanu. De fapt, nu a interpretării, ci a opțiunii pentru tipul de actorie 1970: realism trăirist și patetic. Personal, cunosc destui deținuți politici chiar din lotul de studenți din 1956 (despre care e vorba în spectacol) și nici unul dintre ei nu manifestă vreo urmă de patetism în discurs. Nici unul nu exprimă și nu se plânge de ororile îndurate în detenție. Dimpotrivă, atitudinea lor e un mixtum de umor și fermitate. Or, ca student, abordarea unui asemenea subiect grav trebuie însoțită de documentare. În cazul în care „subiecții” trăiesc, aceasta nu se face numai din cărți, ci și direct, la sursă. În plus, dacă actorul s-a decis să uzeze de convenția realistă, corpul său mai degrabă dolofan nu poate fi credibil într-un personaj lihnit, care de ani întregi mănâncă numai terci. Când umilința, agresiunea și teroarea sunt sugerate prin flotări („Drepți-Culcat-Pe burtă-Drepți!” etc.) iar principalul instrument al actorului, corpul, nu e suficient de expresiv, sugestia și efectul scontate riscă să se transforme în ridicol. Și atunci toată munca (absolut evidentă) și bunele intenții se pierd.

E multă vreme de când teatrul românesc, altădată generos în spectacole-eveniment, a ajuns un fel de pastă indistinctă în care puține accente diferă. Spectacolele amintite aduc speranța că cenușiul generalizat s-ar putea în sfârșit sparge. Prin capitalul de gândire teatrală tânără, serioasă și inovatoare, Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț se numără printre cele mai interesante din țară. Felicitări!

Preluat din revista Cultura

FNT 2009

S-a încheiat și a XIX-a ediție a Festivalului Național de Teatru. În lipsa spectacolelor internaționale ale ultimilor doi ani, dispărute prin reducerea bugetului, și a modulului de dans care aducea totdeauna un plus de valoare, seducția festivalului, cel puțin pentru unii, s-a înjumătățit. Dar ediția desfășurată sub direcția Cristinei Modreanu, a câștigat puncte prin actele recuperatorii menite să astupe mult din ceea ce specialiștilor și studenților de la Teatru le lipsea fundamental. Dacă FNT 2009 merită să rămână în memoria acestora este în primul rând prin cărțile lansate (printre care unul dintre studiile de referință ale ultimelor decenii, „Teatrul postdramatic”, de Hans Thies Lehmann, în traducerea lui Victor Scoradeț) și prin conferințele găzduite.

Mult diferită de bălăceala cu pretenții critice și etalarea veșnicelor conflicte din întâlnirile „teoretice” ale specialiștilor noștri, conferința „Noua dramaturgie în teatrul britanic contemporan”, susținută de Aleks Sierz, cu apetența sa anglo-saxonă pentru ordonarea în clase, categorii și subcategorii a făcut auditoriul ca într-o oră și jumătate să câștige o perspectivă limpede și impecabil organizată a fenomenului discutat. Temele expuse și personalitatea celui ce a inventat conceptul de teatru „In-Yer-Face” vor fi mai clare cititorilor revistei „Cultura” cu ajutorul unui interviu pe care îl vom publica într-un număr viitor. Au urmat trei zile de conferințe ale lui Richard Schechner, acum, la 75 de ani, o legendă pe două picioare din teatrul lumii, consubstanțială cu istoria performance-lui. Expunerea celui ce a înființat Departamentul de Artele Spectacolului la New York University, interesantă mai ales pentru cei ce prizează exemplele practice, a cuprins cinci minute de teorie urmate de aproximativ zece ore de discuții pe marginea producțiilor sale ilustrate generos prin proiecții video. Cei doi conferențiari au umplut lacunele din informația specialiștilor completându-le captivant eforturile de documentare.

Piesele lui Schechner nu au fost singurul caz de proiecție video. Indiscutabil, teatrul filmat, chiar cel al regizorilor celebri, sinonimi cu istoria teatrului din ultimii cincizeci de ani, nu are aceeași savoare ca spectacolul live. Dar cum până acum nici un buget de FNT nu a fost în stare să aducă montări de Pina Bausch, Ariane Mnouchkine etc., proiecțiile de la Institutul Francez suplinesc și ele goluri de decenii din cultura noastră teatrală.

Acestea sunt plusuri incontestabile ale actualei ediții FNT. Lor li se adaugă și câteva dintre spectacolele selecționate. În nici un caz toate. În măsura în care selecția, mai ales într-un an de criză, echivalează inevitabil cu invitarea unor spectacole în dauna altora, ajungi uneori să te întrebi care sunt principiile pe care se întemeiază alegerea. Când de la Teatrul Național din Timișoara FNT invită atât de redundantul și plictisitorul „Cum traversează Barbie criza mondială”, când la același teatru existau producții valoroase ca „Piața Roosevelt” sau „Remember”, se nasc, inevitabil, semne de întrebare. Când în an de criză, festivalul are o secțiune ca „Premieră în FNT”, adică „Prințesa Turandot”, un nou spectacol cu miză estetică slăbuță și redundanță sufocantă al lui Andriy Zholdak, stai și te întrebi: de ce să girezi un regizor, când orice maestru mai are și scăpări (iar creatorul preferat de teatrul sibian pare s-o țină din scăpare în scăpare), riscând ca publicul să vadă un spectacol plictisitor când în locul lui ar fi putut veni unul mai incitant?

Mai mult, când bugetul a fost drastic redus, modulul de dans, artă legată inextricabil de teatru în ultimii ani, a fost retezat, ce rost are să aloci banii unei întregi secțiuni „Opera Revival”? Măcar dacă și regizorii acestor montări ar fi citit înainte termenul „Revival” și s-ar fi gândit mai meticulos cum se poate face. Dar cum în tot răul e și un bine, măcar am scăpat de spectacolele cântate cu aplomb și eforturi demne de milă de actori cu voci neprofesioniste. Așa, oricât ar fi de neinspirată regia, publicului nu i-a mai venit să-și bage degetele în urechi.

E paradoxal că în cadrul acestui modul, singurul spectacol de o frumusețe tulburătoare a fost produs nu pe scena de operă, ci pe cea a Teatrului Bulandra: „Orfeu și Euridice”. Regizorul Alexandru Darie a dublat cântăreții profesioniști cu actori care, mai ales în partea a doua, au adus o expresivitate eterică. Talentul multifațetat al acestui regizor s-a văzut în gesturi de superb dramatism, smuls parcă de la originea tragediei, în dubletul Euridice și în superba plasticitate a corpurilor (adesea în pericol să se accidenteze din cauza scenografiei atât de „accidentate”). De la dramatismul primei părți la serenitatea ultimei, Alexandru Darie a construit unul dintre cele mai frumoase spectacole ale scenei românești din ultimul timp.

Un alt modul din festival, „Debut în FNT”, s-a dovedit mai degrabă dezamăgitor. Cu o singură excepție, „România! Te pup”, spectacol care demonstrează că dacă dramaturgul (Bogdan Georgescu) și regizorul (David Schwarz) sunt doldora de talent, chiar și în 2009 teatrul găsește resurse să se înnoiască și să comunice cu toate simțurile spectatorului.

Printre surprizele plăcute ale festivalului s-au numărat și montările de o desăvârșită iscusință regizorală ale lui Tompa Gabor, „Trei surori”, spectacol conceput de un maestru, și „Cântăreața cheală”, un remake după capodopera sa de acum cincisprezece ani.

By the way, ca să fim în spiritul FNT, s-o fi născut „Cântăreața cheală” din replici luate de la lecția de engleză, însă cu toate acestea, nu e ridicol ca într-un festivalul național unele moduluri, ca „Romanian Showcase”, „Ionesco Event”, „Opera Revival”, să poarte numai nume englezești?

Dar, cum e mult mai ușor să critici și mult mai greu să faci, vă propun să reținem doar plusurile.

Preluat din revista Cultura

sâmbătă, 31 octombrie 2009

Un regizor român montează „Hamlet” la Atena

Tânărul regizor Marcel Țop este (sau ar trebui să fie) un nume care contează în teatrul tânăr românesc. În primul rând, prin talent, apoi, prin diversitatea mijloacelor și temelor abordate. Când șocant și virulent, ca în „Natural Born Fuckers”, „God” sau „Edmond”, când languros, decadent și voluptuos, ca în „Valmont”, când cinic, ironic și baroc, ca în „Deformații”, Marcel Țop nu se repetă niciodată. Cel puțin pînă acum. Controversat în bălăceala românească cu pretenții teoretice, tânărul regizor a fost acum invitat să monteze la Teatrul Alekton din Atena. Și nu orice, ci „Hamlet”. Crema dramaturgiei universale. Premiera va avea loc pe 30 octombrie.


Povestea desfășurată în ambianță „consumerist-fantastică”, are loc, în viziunea regizorului român, într-o lume care își ascunde „putreziciunea” sub o strălucire de zăpadă. Înainte de momentul întâlnirii cu duhul tatălui, de fapt, cu „adevărul dezgropat”, Hamlet apare ca un prinț spilcuit, sceptic și cool. După apariția fantomei, va renunța, treptat, la tot pentru a deveni un „inițiat care se tăvălește în cenușa tatălui său, suferind de durerea lumii, de lipsa adevărurilor, de lipsa unei logici fundamentale, de bun-simț, în Danemarca lui, care e și a noastră, cea mai aprigă și pestilențială dintre dureri, durerea fără antidot ce, paradoxal, provoacă dependență. Hamlet suferă de durerea lucidității, a conștiinței că lumea în care trăiești și din care faci parte este iremediabil bolnavă. Cel care suferă de ea vrea imposibilul: să afle cauza și efectul acestei boli și să o vindece. Fără acest gen de nebunie exemplară, urmată de câțiva de-a lungul timpului, probabil am fi trăit într-o lume populată în exclusivitate de minciună și iluzii ieftine în care ne-am fi canibalizat reciproc precum maimuțele” (Marcel Țop). Astfel că moartea tatălui nu este, pentru Hamlet, altceva decât o provocare majoră care declanșează scandalul existențial ca o explozie în lanț. În urma sa, el va deveni un kamikadze care sacrifică tot pentru o noțiune abstractă, Adevărul, pe care „până în final nici măcar nu îl amușină. Mai trist, mai tragic și ridicol e că își dă seama de asta”, în viziunea regizorului. Creatorul român al spectacolului percepe textul lui Shakespeare ca pe o „tragicomedie a lucidității profunde, care ucide pentru că atacă umanul în esența lui, Iluzia, Odihna, Somnul și ne arată ce se întâmplă cu cei ce vor să destrame aceste convenții care salvează probabil omul de la sinucidere”.

Pe Claudius Marcel Țop îl construiește ca „un satir pragmatic, prototipul politicianului de succes, bon-viveur, monden, decrepit, libidinos, omul cu bani, lipsit de scrupule, care consideră fratricidul ceva firesc atât timp cât servește intereselor partidului, într-un cuvânt, ceea ce numim noi azi, unii cu scârbă, alții cu invidie, un om de succes”. Partenera sa, Gertrude, arată ca o femeie prin excelență transparentă, de o inocență decrepită, o Marilyn Monroe bătrână care nu realizează că a îmbătrânit. „Ea nu știe că Marylin Monroe-urilor le stă bine sinuciderea, nu bătrânețea”. Vicleanul Polonius va fi un contabil, o mașină de încasat și la propriu și la figurat, care încasează și o încasează, o casă de marcat ambulantă, o bancă de economii și date pe două picioare, dar și un mare lingău. Cât despre Horatio, acesta „nu este nici pe departe un holtei chelios, inexpresiv și mediocru cu rol de conductor, așa cum l-au prezentat numeroase montări”. În viziunea regizorului, Horatio e mai degrabă un tânăr de douăzeci de ani, frumos, inteligent, strălucitor, un Hamlet liniștit, aproape de Scipio din „Caligula” lui Camus. În șirul personajelor urmează Rosencrantz și Guildenstern, proști, indiscreți, turnători, dar adorabili.

Confruntat cu toată această galerie, Hamlet, șoarecele de bibliotecă, devine un șobolan feroce, care caută cărți și dezgroapă cadavre în gunoaiele unui Elsinore consumist.

Preluat din revista Cultura

Efectul razelor Olga Tudorache

Nu am întâlnit om, indiferent de vârstă – și nu mă refer numai la cei din mediul artistic -, care să nu fi rămas paf la „Regina mamă”. De la bătrâni până la elevii de liceu. Olga Tudorache e unicat. Toată generația care preferă genul cool e complet sedusă de stilul Olga Tudorache. Chiar așa, cine joacă mai cool decât Domnia sa? Acum la optzeci de ani! Din spatele răcelii, în anumite fracțiuni de secundă, carnea vie a sensibilității răzbate până la public. Pe dinafară glacială, pe dinăuntru incandescentă. Jocul său topește orice reacție rațională și orice distanță ar intenționa spectatorul să ia față de personaj sau teatru. Aparent tăioasă, actrița reușește să comunice cu adâncurile fiecăruia.

Olga Tudorache e monumentul teatrului românesc. Are umor și sagacitate. Cu voce inconfundabilă, cu ironie caustică, aspect auster, e gata într-o clipă să încălzească o sală întreagă. Duminică 11 octombrie, după reprezentația „Pește cu mazăre”, Teatrul Metropolis a sărbătorit-o pe Olga Tudorache la optzeci de ani. Din care șaizeci petrecuți pe scenă. Directorul George Ivașcu a ținut ca teatrul pe care îl conduce să o aniverseze pe Olga Tudorache pentru că „este cea mai mare actriță a României” și pentru că „e atât de greu să găsești în zilele noastre modele de la care să te inspiri, pe care să le admiri. E atât de greu să ai idealuri la care să visezi! Cel mai important lucru este să ne iubim artiștii pentru că ei sunt cei care ne dăruiesc frumosul. Toată lumea spune că Olga Tudorache este absolut fantastică, minunată și că este actrița care a reușit de atâția ani să emoționeze publicul, de fiecare dată emoționându-se pe ea și netrucând nimic. Pur și simplu, Olga Tudorache spune adevărul despre ființa sa. Sentimentele, lacrimile actorului de teatru nu sunt trucate. Nu vine nimeni să cumpere minciună la teatru. Iar a visa frumos în viața de toate zilele nu înseamnă neapărat a te iluziona.”

La sărbătoare au ținut să fie prezenți, printre alții, cu câte un buchet de flori în mână, Ileana Stana Ionescu, Gianina Corondan, Victor Rebengiuc, Florin Zamfirescu, Doru Ana și foștii săi studenți, Rodica Negrea și Dan Bădărău. Pe vremea când eram și eu studentă, colegii din clasa de Actorie prof. Olga Tudorache se întreceau care mai de care să imite timbrul ei celebru și înjurătura favorită: „miermurea mă-tii”. Nimeni nu a înțeles vreodată ce însemna această miermure pe care Olga Tudorache o amintea ori de câte ori se enerva mai tare.


- Doamnă Rodica Negrea, v-ați format ca actriță alături de Olga Tudorache.
- E bine spus. În sensul că m-am născut ca actriță. Îi datorez în totalitate tot ce am făcut după aceea, și la propriu, și la figurat. Dacă nu era ea profesoara mea, dacă nu era ea cea care ne-a luat lângă ea și ne-a urcat pe scenă, și ne-a învățat, și ne-a ocrotit, și ne-a iubit, probabil că am fi fost altcineva. Dar pentru că ea a fost atunci, noi studenții suntem, azi, actori la cincizeci de ani. Îi datorez absolut totul pentru că Olga Tudorache a fost profesoara mea care a făcut să devin ceea ce sunt.

- Care a rămas cea mai pregnantă impresie de când jucați, la începutul carierei, în „Efectul razelor Gamma asupra anemonelor”?
- Cea mai clară amintire este că ne-a iubit. Și din dragoste a dăruit acel moment unic de teatru.


- Cum e să joci alături de Olga Tudorache?
- E cel mai important lucru pe care îl poate avea un actor: să fie în preajma unui asemenea unicat. Nu mai există nimeni în jurul ei ca ea. Faptul acesta nu are cum să nu te marcheze, să nu te modifice, să nu te formeze. Emană un fel de a inspira și a forma pe cel care stă lângă ea.


Scriam într-un articol de acum un an că orice dramaturg din lume - oricât de important, talentat și celebru -, ar fi (fost) onorat să scrie piese pentru o asemenea actriță. Cum presupun că pentru orice regizor ar fi o binecuvântare să manevreze asemenea sensibilitate, talent și tehnică. Surprinzător, personalitatea de granit se dovedește o actriță foarte flexibilă...


- Liana Ceterchi, ați regizat ultimul spectacol cu Olga Tudorache, „Portretul Doamnei T”. Cum a fost această experiență?

- Eu am jucat cu Olga în 1988, deci acum douăzeci și unu de ani, „Noapte bună, mamă” la Teatrul Foarte Mic. Am jucat peste o sută de spectacole. Am făcut și un turneu în Israel. Iar după douăzeci de ani să trebuiască să o dirijez... Surpriza a fost că Olga Tudorache este o actriță extraordinar de maleabilă, cum nu mi s-a întâmplat cu alți actori consacrați, care au altă privire asupra meseriei. Ea așteaptă să o pui la încercare, să îi propui, să îi dai niște task-uri grele. În primul rând e un mare om și o mare forță spirituală. Ați văzut cum a făcut și în seara aceasta momentul cu doctorul, aparent fără să se folosească de nici un mijloc artistic, fără nici un gest. Nu s-a mișcat nimic. Stătea din profil la sală și sunt convinsă că așa cum am lăcrimat eu, a lăcrimat toată sala. Fără ca ea să facă nimic, se simțea o tensiune în aer... Asta este extraordinar. Nu știu cum face. Pentru mine a rămas un mister și când am jucat cu ea, și când am regizat-o: cum reușește să subțieze aerul, să-l electrizeze, să facă lumină în jurul ei? Acesta e alt lucru pe care l-am observat regizând-o. Olga Tudorache captează lumina. Adică în același loc, când trecea altcineva, trebuia un plus de lumină. Ea atrage lumina. I-am spus: „Doamna Olga, se întâmplă fenomenul acesta, luminați pe scenă”. Mi-a răspuns: „Ciudat, mi s-a mai spus.” N-am putut să o surprind nici atunci.


- Cum era să joci alături de Olga Tudorache?
- Toată lumea m-a speriat. Radu Duda m-a prevenit: „Ai grijă: la repetiții nu, dar la spectacol își dă drumul, e ca o locomotivă, trebuie să fii bine pregătit, că te surprinde cu ce forță vine peste tine, te strivește”. În piesă, noi eram mamă și fiică. Era un text foarte greu de Marsha Norman, un nume celebru. Eu am tradus piesa, eu am adus-o. Fiica își anunță mama că se sinucide peste două ore. Timp de două ore fata face o pledoarie pentru moarte, iar mama o pledoarie pentru viață. La un moment dat ne-am izbit una de alta, ne-am spart nasurile. S-a lăsat cu urgențe. Mi-e foarte dragă Olga. Este o femeie extraordinară.


Vă aduceți aminte cum în „Regina mamă” poziția corpului, mâinile Olgăi Tudorache, cu încheieturi fine, prinse permanent în câte o acțiune, degetele cu emițători de sensibilitate transmiteau tot timpul ceva? Cum în „Fluturi, fluturi” de Aldo Nicolaj parcă și gleznele ei subțiri emanau un fel de energie? Toți cei cu care am vorbit au ținut să vadă „Regina mamă” a doua oară și asta nu pentru că textul ar fi fost o capodoperă. Se spune că ceea ce deosebește un actor mare de ceilalți e felul în care știe să transmită cu corpul: cât de plastice îi sunt mișcările, cum poate capta atenția fără să spună un cuvânt. Sau, în cazul sărbătoritei, cum știe să tacă: distant sau compătimitor; ironic sau complice; cu privire de fier sau cald-înțelegătoare.

În spectacolul „Pește cu mazăre” de la Teatrul Metropolis Olga Tudorache aproape că nu se mișcă. Stă pe scaun fără să se ajute de prea multe gesturi, însă captează atenția în continuu. Privirea spectatorului nu se poate desprinde de ea. Urechea lui e invadată de vocea noduroasă a actriței, de cele mai multe ori cu arțag, care într-o secundă devine un vulcan plin de căldură. Așa, fără să facă numic. Doar o mână de actori reușesc într-o singură clipă să zgâlțâie rădăcinile sensibilității în cel care se uită. Nu cumva acesta e miracolul teatrului?

La mulți ani, DOAMNĂ Olga Tudorache!

Preluat din revista Cultura

vineri, 9 octombrie 2009

Șaizeci de ani în cel mai frumos teatru

Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, cel mai frumos teatru din țară, cu a cărui splendoare arhitecturală numai Odeonul mai rivalizează, împlinește anul acesta șaizeci de ani de existență neîntreruptă. Clădirea sa maiestuoasă, datând din 1850, cu săli inspirate de palatele italienești, stă în mijlocul unui orășel cu peste o sută cincizeci de construcții de patrimoniu (evident, și teatrul se numără printre ele). În 1910, proprietarul, Dumitru Ionescu, fost primar al Brăilei, a cedat prin testament Primăriei oraşului această perlă arhitecturală, unde se aflau hotel, teatru, sală de cinema, cu următoarele cuvinte: „Celor ce se vor folosi de ajutorul ce le las prin acest legat, le recomand din inimă iubire de dreptate şi adevăr şi mai presus aplicaţiunea la muncă neîntreruptă şi cinstită, că numai în aceasta eu am găsit mai multă mulţumire în viaţa mea. Milă către cei nenorociţi şi suferinzi şi dragoste desăvârşită către religie şi neam.” În această clădire au debutat Hariclea Darclée în 1881 şi Maria Filotti în 1905. De altfel, începând din 1995, Teatrul „Maria Filotti” găzduieşte Concursul Internaţional de Canto „Hariclea Darclée”, inițiat de soprana Mariana Nicolesco.

Nici o altă așezare din România nu are parfumul Brăilei. Farmecul său decrepit datorat numărului impresionant de clădiri superbe uitate în paragină e unic. Casele, fanate, dar atât de frumoase, se luptă demn cu bătrânețea. Dacă acestea sunt lăsate de izbeliște, teatrul, în schimb, a cunoscut în ultimii ani, sub directoratul Veronicăi Dobrin, un veritabil boom artistic datorat suitei de tineri creatori: Radu Afrim, Radu Apostol, Sorin Militaru, Szabó Istvan, Radu Nichifor, Ilinca Stihi, Iris Spiridon, Alexandru Lustig. Toți și-au găsit aici unul dintre spaţiile preferate pentru montarea piesei contemporane.

Cu un asemenea trecut istoric și recent, era firesc ca Festivalul Internaţional „Zile şi Nopţi de Teatru European”, organizat din 2004 sub direcția criticului Doina Papp, să-și prezinte în actuala ediție noile producții. Astfel că organizatorii au programat nu mai puțin de trei premiere: „Identități”, după Dumitru Solomon, regia Victor Ioan Frunză, „Herr Paul”, de Tankred Dorst și Ursula Ehler, regia Mariana Cămărășan și Alexandra Penciuc, și „Sufletul. Puncte de vedere”, de Dimitrie Dinev, regia Radu Afrim. Acestora selecționerii le-au adăugat o altă producție recentă a teatrului, „Cum am învățat să conduc”, de Paula Vogel, regia Chris Nedeea și unul dintre spectacolele considerate printre cele mai valoroase ale teatrului, „Omul pernă”, de Martin McDonagh, în regia lui Radu Afrim. Ca în fiecare an, din programul festivalului nu puteau lipsi, nici întâlnirea cu mari actori: Olga Tudorache, („Noiembrie” de David Hare, regia Cătălina Buzoianu), Valeria Seciu („Cum gândește Amy”, regia Cătălina Buzoianu), Constantin Codrescu („Inimă de boxer”, de Lutz Hebner, regia Mara și Mihai Manolescu), Ion Caramitru („Dialoguri și fantezii în jazz”), dar nici invitarea tradițională deja a unora dintre tinerii profesioniști de la ultima Gală Hop.

Eternele identități ale comicului de limbaj

Prima premieră din festival a fost „Identități”, de Dumitru Solomon, în regia lui Victor Ioan Frunză și scenografia Adrianei Grand. Viziunea - inedită pentru Teatrul „Maria Filotti” -, poartă spectatorul în șapte spaţii diferite ale generosului teatru către finalul care se defășoară pe stradă. Regizorul coaguleză exemplar cele șapte piese scurte ale lui Dumitru Solomon. Propunerea sa e incitantă, ceea ce se aude – mai puțin. Textul, plin de calambururi și de jucărele lingvistice – oricât de spumoase ar fi -, cu un puternic iz de teatru absurd, pare iremediabil datat la gustul și influențele anilor '70. Victor Frunză împrumută însă acestei colecții de sketch-uri amploarea necesară mizând pe ritm, interpretări performante și lianți bine susținuți, printre care ingenioasa introducere a actorilor din viitoarele scene în chip de appetizer-e dramatice.

Pe treptele care duc spre foyer, prima scenă, „Holul comun”, buimăcește publicul cu veșnica dispută dintre vecinii de etaj pentru care spaţiul ocupat de obiectele celuilalt devin prilejul unei veșnice revendicări. Un ludic al contradictoriului, al neostoitei plăceri de a se încontra se transformă în material dramatic iar actorii Alin Florea și Marcel Turcoianu stăpânesc bine mijloacele acestui gen de comunicare teatrală. Aceeași plăcere gratuită a schimbului incendiar de păreri opuse, lipsit de mulajul pe realitate se manifestă și în „Vânzări-cumpărări”. Abstractizarea mecanismelor care nasc discuțiile în contradictoriu, de puternică influență ionesciană, domină scena vânzării colțurilor din cameră. Un cuplu format dintr-un pasionat al acordului sintactic și cleptoman pe deasupra (Alin Florea în rol de aiurit bezmetic) și o soție care își hrănește existenţa din vânzări și cumpărări (Silvia Tariq în pedanta excedată de pasiunea lingvistică a soțului) se afundă în stereotipiile oricărui început de conflict din viața domestică. E momentul în care scenografa Adriana Grand își pune amprenta inconfundabilă pe costume. În „Pinacle”, actrița va interpreta, în contrapunct, soția care neagă orice realitate pentru a-și însenina soțul. Blândețea, acceptarea, înțelegerea sunt corzile pe care mizează reușit Silvia Tariq. Fragmentul, altfel cu anumite lungimi, câștigă și prin interpretarea lui Marcel Turcoianu în domnul burghez, înțepenit în conformism.

„Dialog fără partener” se constituie din monologul soției care stă la ușă așteptându-și de o viață soțul închis în camera unde își scrie marea operă. Expresivă, Monica Zugravu-Ivașcu transmite plictiseala, îmbâcseala afectivă, uscăciunea, urcând de la rugăminți la amenințări adresate bărbatului ascuns de ochii publicului. Momentul cu toate atributele comicului conjugal virează pe nesimțite în tragic. Aceeași actriță va schimba registrul în delicioasa scenă de la gară, între călătorul care vrea să plece la Paris (confuzia generată de apropiera fonetică Paris/Periș e motorul întregii piese„Orient-Express”), și vânzătoarea de bilete cu ton profesionist. Mecanismele meseriei par să le fi eradicat pentru totdeauna pe cele ale gândirii în cazul funcționarei de la ghișeu într-o scenă în care stilul seamănă considerabil cu „Căldură mare” a lui Caragiale iar actorii Monica Zugravu-Ivașcu și Alin Florea joacă impecabil.

Ultimul moment, cel cu vânzarea unui animal imaginar, „Superba, nevăzuta cămilă”, procură plăcerea întâlnirii cu tânărul actor Radu Micu, cu voce remarcabilă, dicție bună și apariție energizantă.

Scena cea mai ofertantă teatral e una jucată în bună parte pe întuneric: „Apa”. În spaţiul imaginat de Adriana Grand, apa străpunge, foarte aproape de public, scena. Senzația e inedită pentru orice spectator, oricât de mult teatru ar fi înghițit. Acesta ar fi meritat să fie finalul unui spectacol extras parcă din compendiul de mecanisme lingvistice ale comicului.




Preluat din revista Cultura
Foto Adriana Grand

marți, 6 octombrie 2009

Inima Copiilor câştigă aur la PR AWARD 2009

Asociaţia Inima Copiilor a câştigat Golden Award for Excellence la editia a 7-a a PR AWARD Campania „Inima Copiilor pentru Marie Curie” a fost desemnată cea mai bună campanie la categoria „Buget - / Creativitate +”.

Campania „Inima Copiilor pentru Marie Curie” pentru înfiinţarea departamentului de cardiochirurgie pediatrică in cadrul Spitalului de copii Marie Curie se alătură celor mai de succes campanii de comunicare din România, realizate cu buget restrâns dar cu rezultate remarcabile.

În cadrul PR Award Gala Night, Campania „Inima Copiilor pentru Marie Curie” a fost evidentiata drept una dintre cele mai bune campanii derulate în România. Realizată de echipa Asociaţiei Inima Copiilor împreună cu prieteni din presa scrisă, online, TV, Radio, PR etc. aceasta a primit „Golden Award for Excellence” la categoria „Buget -/ Creativitate +”, una dintre cele mai disputate secţiuni ale competiţiei.

În aprilie 2009, Asociaţia Inima Copiilor şi-a propus să strângă 500.000 EURO pentru echiparea unei săli de operaţii şi a unui salon pentru terapie intensivă cardiaca la Spitalul de Copii Marie Curie. Acest ansamblu minimal trebuia să constituie începutul pentru ceva ce nu există în Bucuresti şi în sudul ţării: un departament de cardiochirurgie pediatrică atât de necesar pentru cei peste 1.000 de copii cu malformaţii cardiace grave care se nasc anual în România.

„Campania şi-a atins şi depasit obiectivul. S-au strans aproape 750.000 EURO cheltuind doar aproximativ 4.000 EURO, deci chiar am avut „Buget -”. In plus, proiectul nostru a devenit prioritar pentru Ministerul Sănătăţii care sprijină financiar si logistic înfiinţarea departamentului. Drept urmare, proiectul a crescut considerabil, noul departament de cardiochirurgie pediatrică va avea mai mult spaţiu, va include un laborator de cateterism şi va fi echipat la standarde europene. Toate acestea s-au întâmplat pentru că ceea ce am început noi în aprilie a fost preluat şi continuat de foarte mulţi prieteni, de multe ori necunoscuţi, care şi-au asumat scopul campaniei noastre şi au contribuit prin cele mai diverse mijloace la atingerea acestuia. A fost o campanie facută exclusiv cu prieteni. Lor le multumim si le dedicam acest premiu”, declară Alexandru Popa, Presedinte al Asociaţiei Inima Copiilor.

Ediţia de anul acesta a PR Award s-a remarcat prin numărul neaşteptat de mare de proiecte înscrise: peste 140. Dintre acestea au fost nominalizate 40 şi premiate 26, „Inima Copiilor pentru Marie Curie” obţinând unul din cele doar 6 „Golden Award for Excelence” acordate.

Campania „Inima Copiilor pentru Marie Curie” s-a dovedit a fi unul dintre cele mai complexe mixuri comunicaţionale lansate pe piaţa locală, utilizând aproape toate canalele de comunicare, de la online la TV.



Mai multe detalii puteţi afla de la Alexandru POPA, Preşedintele Asociaţiei “Inima Copiilor” - tel: 0722 360 339, email: apopa@inimacopiilor.ro

Asociaţia Inima Copiilor este o asociaţie non-guvernamentală şi non-profit constituită în ianuarie 2006. Din august 2006 Asociaţia Inima Copiilor reprezintă oficial în România organizaţia de interes umanitar internaţional "The Heart of Children", Italia, condusă de Dr. Vittorio Vanini, iar din iulie 2008 este afiliată la Alianţa Naţională de Boli Rare.

Scopul Asociaţiei este acela de a ajuta copiii cu probleme cardiace, în special pe cei cu malformaţii cardiace congenitale.

Asociaţia a dotat cu aparatură medicală în valoare de peste 480.000 Euro Secţia de Cardiochirurgie Pediatrică a Institutului Inimii “Niculae Stăncioiu” din Cluj unde a şi organizat şi susţinut financiar 6 misiuni medicale umanitare.

În prezent, Asociaţia Inima Copiilor este responsabilă cu lucrările de construcţie, amenajare funcţională si dotări de infrastructură pentru noul departament de cardiochirurgie de la Spitalul de copii Marie Curie. Pentru aceasta se folosesc fondurile obţinute în campania „Inima Copiilor pentru Marie Curie”.

Comunicat de presă Bucureşti, 1 Octombrie 2009

vineri, 26 iunie 2009

Arte și futilități

Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu și-a consumat deja a XVI-a ediție. Cum am tot scris despre FITS și în anii precedenți, o să las de data aceasta la o parte mainstream-ul, respectiv spectacolele românești din țară la care publicul s-a înghesuit, în favoarea aspectelor light. Ce rămâne din FITS după cele câteva spectacole cu greutate? De ce lumea dă năvală la FITS deși nu se așteaptă neapărat să dea nas în nas cu capodopera? Deși sunt alte festivaluri unde proporția de spectacole consistente raportate la numărul de producții invitate e mult mai mare? Ce anume dă savoarea FITS-ului?

Mai întâi, aspectul comunitar. În primul rând, comunitatea sibienilor, în al doilea, cea a artiștilor. Festivalul pare să antreneze cea mai mare parte a locuitorilor orașului. Sute de studenți se înscriu ca voluntari. În centru, pietonala și aleile sunt ocupate de cei care poartă pe piept badge-urile de festival. Trecătorii se încrucișează pe străzi când cu o paradă, când cu o fanfară. Seara, în Piața mare, se minunează de acrobațiile și de carul alegoric din „Odiseea saltimbancilor” de la Compania franceză Malabar sau de gesturile ample, virtuozitatea și registrele diferite din „Quixotage” de la Teatrul Kto din Polonia. Impregnat de ficțiune, culoare și personaje, tot ce e istoric la Sibiu învie: case, ziduri sau scuaruri. Teatru, ce mai!

„Știți câți elevi pleacă cu dureri de stomac în fiecare zi la școală?”

Cei foarte puțini care nu au chef nici de spectacolele cotate de conformiști, nici de atmosfera pestriță de pe străzi pot alege o producție cu public restrâns, ca „20 noiembrie”, de autorul suedez Lars Noren (în regia aceluiași), de la Teatrul Național al Comunității Franceze din Belgia.
Anne Tismer joacă la un metru de public, în spaţiul mic trasat cu creta în interiorul scenuței de la Teatrul Gong. Universul înghesuit, restrâns la câteva activități și mișcări apasă. În 20 noiembrie 2006, Sebastian Bosse împușca la întâmplare un grup de studenți. După ce rănește nouă, se sinucide. Cu câteva zile înainte, își anunțase intențiile într-o confesiune disperată pe Internet, agățându-se de ultima speranță de a-i fi auzită confuzia. De la aceste notații pleacă textul lui Lars Noren.
Anne Tismer reproduce perfect vocea și inflexiunile unui adolescent needucat. Actrița germană, care interpretează un băiat de liceu, vorbește gros, închizând vocalele, ca toți aceia fără mare chef de învățat, din orice spaţiu cultural s-ar găsi. Comută abil, din când în când, textul din franceză în engleză pentru spectatorii care o înțeleg mai bine pe cea de-a doua. Când nu li se adresează direct, punând întrebări și așteptând încordată răspunsurile, Anne Tismer captează atenția notând tot felul de aserțiuni cu creta pe podea. De exemplu: „Nimic nu durează veșnic”.
Spectacolul reface intuitiv traseul care duce la împușcarea celor nouă studenți: sărăcia, agresivitatea colegilor mai bogați, mai deștepți, mai frumoși, care îl sâcâie, rușinea din cauza părinților de la marginea societății, autoritarismul profesorilor: „Știți câți elevi pleacă cu dureri de stomac în fiecare zi la școală?”. Un complex imens de frustrări și resentimente și apoi revanșa pregătită cu gesturi sigure, economice.
Tema actuală, performanța actoricească (montarea se bazează doar pe talentul actriței) fac din „20 noiembrie” un spectacol pe care mi-ar plăcea să-l văd montat și la noi.


Ești actor? Cât poți să dai cu capul în perete?

Suspendat din cauza ploii de mai multe ori, spectacolul-vedetă de la FITS, despre care Gabriela Lupu susținea în „Cotidianul” că ar fi „copy-paste după o montare de pe Broadway”, a fost „Metamorfoze” (după Ovidiu, dar cine să recunoască azi versurile recitate exclusiv în latină?), coproducție Centrul Cultural Abbaye de Neumunster, Teatrul d'Esch, Luxemburg, Grande Region, Capitală Culturală Europeană 2007 și Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu. Cel din urmă pare să se specializeze în testarea limitelor fizice ale actorilor. Pe vremea când se repeta „Viața cu un idiot”, printre critici circula gluma că în urma unei negocieri la sânge cu regizorul ucrainean Andryi Zholdak, directorul teatrului, Constantin Chiriac, ar fi obținut ca protagonistul să o izbească cu capul de pereți pe actrița principală doar de treizeci în loc de patruzeci de ori. (Pentru care finalitate estetică rămâne până în ziua de azi un mister). Și, vorba aia, azi nici profesioniștii nu mai au voie să boxeze fără cască. Cum un sindicat care să apere drepturile actorilor împotriva acestor tratamente „artistice” probabil nu există și cum la noi artiștii le revendică rar din teama de directori discreționari, obișnuiți să se poarte în România postcomunistă ca stăpânii medievali pe feudă (nu insinuez că acesta ar fi și cazul Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu), aș propune înființarea unei Asociații care să protejeze actorii împotriva violenței scenice sau condițiilor de lucru care le pun sănătatea în pericol. Cum ar fi cele de la „Metamorfoze”, unde interpreții stau o oră și jumătate cu picioarele (cel puțin) până la genunchi într-o piscină cu apă rece, de parcă la Luxemburg sau la Sibiu ar fi climă deșertică, nu 7 grade cum s-a întâmplat la una dintre reprezentații. De ce Brigitte Bardot și atâția alții ca ea să-și irosească forțele militând pentru apărarea câinilor vagabonzi, când chiar semenii ei par în pericol?

Strict în miezul FITS-ului

Recunosc, pentru mine, FITS nu începe decât în prima noapte petrecută în curtea teatrului. Acolo se perindă toate morfologiile umane posibile: asiatici, africani, afro-americani, europeni. Anul acesta, în mod special, mulți japonezi. Noaptea, band-urile invitate să performeze pe stradă oferă câte un bonus pentru colegii lor artiști care știu să-l aprecieze la adevărata valoare bucurându-se până la ultimul nerv motric. Explozia de energie, dansurile, atmosfera par moștenire direct din prototeatru de la bacanale. Într-un alambic inimitabil de distracție și creație, se etalează generos momente de virtuozitate. Frenezia încinge fețele din public. Acrobații fac tumbe incredibile și salturi pe catalige imense; Ministrul Culturii, Theodor Paleologu, venit pentru o conferință, se prinde nonșalant în șirul de Mambo. Timp de o oră, o actriță japoneză dă mostre de grație, emoție și dramatism nipon; africanii de la Tobrogoi bat nebunește în tobe; toți se amuză de umorul fanfarei belgiene Commando Fete; rockerii cântă și mai dau o tură pe motociclete. La club e viață, aici se duc conversațiile inteligente, se înfierbântă disputele pe marginea spectacolelor, se fac confesiunile de după miezul nopții, se schimbă idei și metode între artiști. Aici e, poate, miezul spectacolelor de la ediția viitoare.

Preluat din revista Cultura
Foto: Scott Eastman, Stefan Jammer, Mihaela Marin

marți, 23 iunie 2009

Ciuma bufă

Nici o îndoială: Felix Alexa știe să monteze teatru. Spectacolele sale curg impecabil, articulațiile scenelor sunt fără pată, echipele cu care lucrează - profesioniști unul și unul. Chiar în situațiile mai puțin numeroase când regizorul optează pentru tineri, îi invită pe cei mai talentați. Exemplul elocvent e Marius Manole, o alegere de zile mari, aproape omniprezent în producțiile bucureștene ale lui Felix Alexa. E și cazul ultimei premiere, „Sinucigașul”, de Nikolai Erdman, de la Teatrul Național.

În plus, regizorul are știința infailibilă de a-și selecta textele în funcție de spectatorii cărora li se adresează. Căci fiecare teatru își dezvoltă publicul și genul său! Un teatru de proiecte, viu și dinamic, ca Metropolis, are cu totul alt public decât unul încremenit în cutume teatrale vechi, un fel de flamură a manierei de patrimoniu, cum e TNB. Când nu e vorba de nemuritorul Shakespeare, pe care îl împrospătează cu bun gust, Felix Alexa montează texte contemporane incitante, „Chip de foc”, de la Teatrul Odeon, savurosul „În rolul victimei” de la Teatrul Metropolis sau măcar texte celebre ale secolului trecut, care nu și-au istovit încă impactul. În toate distribuie mari talente ale scenei românești. Soluție confortabilă și, desigur, pe placul publicului, după cum se vede în „Moartea unui comis voiajor”, de la Teatrul „Bulandra” (cu Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț în rolurile principale), „Neînțelegerea” sau mai vechile „Vrăjitoare din Salem” de la TNB.

Iar acum, acest „Sinucigașul”, în traducerea Mașei Dinescu, text dizident la vremea lui (pentru replici ca „Vom ajunge ca în Rusia să trăim doar în șoaptă”), nejucat în perioada marii puteri sovietice populare și „culte” din marea U.R.S.S. Care putere populară l-a deportat pe Erdman în Siberia un timp iar apoi i-a ciopârțit talentul reducându-l la scenarii pentru copii.

Azi, în montarea de la Național, textul ar fi avut șansa să păstreze mult din puterea provocării de atunci dacă regizorul nu l-ar fi distribuit în rolul principal pe Dan Puric. O vedetă – cum știm cu toții -, ultrapopulară, ultraapreciată pentru expresivitatea corporală și pentru spectacolele sale nonverbale. Cum actorul rămâne în scenă un procent însemnat din timp, spectacolul virează volens-nolens într-o comedie de mai mult sau mai puțin bun gust. Uneori, chiar puțin de tot, când Dan Puric se pretează pe scena Naționalului bucureștean la scos limba și scuipat, la scălămbăieli și un arsenal întreg de poante „de mare calitate”. În rest, un firicel de voce pe tonuri joase – slavă domnului, nu declamatorie, cum se mai poartă uneori pe la Național -, ale cărei nuanțe sunt departe de expresivitatea corporală a artistului. Dar publicul îl înconjoară apriori cu simpatie, se distrează și aplaudă la sfârșit înfiorat de plăcere.

Dacă spectacolul de la TNB marchează puncte e mai ales datorită fluenței scenelor, a momentului de grup când cei prezenți fac galerie sinuciderii și a scenografiei inspirate – ca totdeauna când e semnată de Diana Ruxandra Ion -, a pitorescului din compoziția multor personaje secundare bine conturate și interpretate (de exemplu, Costel Constantin, cu impecabilă energie și vigoare, Adela Mărculescu, cu fericita îmbinare de tehnică și naturalețe sau Marius Manole, delicios în tânărul ideolog voluntar, un actor care captează în orice moment atenția publicului).

Pe scurt, „Sinucigașul” e un spectacol făcut cu măiestrie. Aceasta nu exclude, însă, soluțiile comode, lipsite de nebunia marilor încercări pasibile fie de rateuri, fie de lucirea unei viziuni care să întoarcă secolul pe dos. E motivul pentru care știința regizorală a lui Felix Alexa câștigă mult dacă e aplicată textelor scrise în zilele noastre. Dar publicul Naționalului se bucură și până la urmă asta e tot ce contează.


Preluat din revista Cultura

joi, 11 iunie 2009

Vreau sânge și rating

Mihail Sebastian, Matei Vișniec și Lia Bugnar par să fi fost autorii români preferați de Festivalul de Comedie, ultima prezentă cu trei piese: „Ofertă de serviciu”, „Jocul de-a adevărul” și „Șapte dintr-o lovitură”. Caz unic în istoria teatrului românesc, Lia Bugnar a fost comisionată de Teatrul Național din București (la primul lui proiect demn de toată stima) să scrie un text pentru echipa de tineri actori de la TNB. Cu demersul respectiv, TNB pare să fi intrat într-un circuit instalat în Europa de câteva zeci de ani buni! Atuul stă în alegerea actriței-dramaturg căci practica de scenă îi induce autoarei un text care curge, replica bine tăiată, firescul, ritmul - har domnului! -, nu ca la carte, ci ca pe scenă. Plus tema și lumea pe care pare să o cunoască bine: cea a televiziunii, obsesie atât pentru producători cât și pentru telespectatori; plus întreaga proiecție asupra celebrității; plus goana după rating.

Vocea olimpiană (a lui Ion Caramitru, directorul TNB și regizorul spectacolului) se aude de sus, ca în lagăre. Directorul nu se vede. „Șapte dintr-o lovitură” începe cu „dialogul” între președintele uneia dintre televiziunile comerciale și o producătoare angajată. Urechea fină a autoarei înregistrează exact frazele și relațiile perpetuate în instituțiile amintite. Lipsesc doar înjurăturile, ca să se vadă că realitatea e încă și mai dură. Un citat aproximativ: Șeful: „Te-ai tuns”. „Mi-am tăiat vârfurile, răspunde producătoarea”. „Pune-ți ceva pe cap, arăți groaznic, nici nu pot să mă uit la tine”. Raportul de putere se manifestă la modul cel mai primitiv. Discursul de zi cu zi al directorului TV e un șir neîntrerupt de umilințe. Poziția sa de putere nu echivalează cu suita de străluciri manageriale, ci - cum se întâmplă etern în mitocaniada românească -, cu defularea tuturor complexelor de putere. Fiecare cuvânt constituie un atentat la demnitatea omului, pesemne moștenire a universului concentraționar din regimul comunist, extinsă la nivelul întregii țări.

Cu asemenea replici, cu presiunea continuă a ratingului obținut de concurență, cu ghinionul ca perechea din emisiunea sa (un Big Brother cu refuzații de la o telenovelă) să se acupleze la trei noaptea, în loc de 24.10, când ar fi avut audiență maximă, producătoarea îi determină ca în noaptea următoare să copuleze la o oră mai potrivită. Modelul comportamental „de sus” se perpetuează, ca în teoriile lui Gabriel Tarde: angajata televiziunii, cu ascendent asupra concurenților, va dezvolta purtările șefului. Iar grosul telespectatorilor asimilează schemele dumnezeului acceptat de majoritatea populației: televiziunea. Victoria Dicu conturează femeiușca ștearsă, mai degrabă plinuță, cu picioarele umflate, îmbrăcată fără gust. Permanentele presiuni și grosolănii, ca și psihoza ratingului îi descărnează omenia: începând cu atitudini aparent insignifiante (în ciuda promisiunilor, lasă pisica unei concurente să moară de foame cu bună știință) sfârșește prin a-și omorî mama în direct. Violul și sângele aduc apogeul ratingului. Rețeta e simplă și ușor de confecționat. Modelul proliferează instant în societatea urbană, populată de indivizi fără relații profunde, care nu construiesc nimic împreună. În măsura în care comunitatea și recunoașterea în cadrul ei sunt anihilate, în lipsa reperelor și a valorilor, fiecare se angajează în propria goană după rating confecționându-și imaginea, de la caz la caz, în fața tuturor. Fiecare se transformă, astfel, în mica sa televiziune.

Rezultatul acestei stări de fapt bine surprinse în „Șapte dintr-o lovitură” se vede în galeria de personaje reprezentative, unite de forma specială de prostituție de artă: castingul la telenovele. Prilej pentru ca autoarea Lia Bugnar să așeze din nou pe tapet principala ei calitate: știința de a crea partituri excepționale pentru actori. Exact ca marii autori americani contemporani proveniți dintre artiști, Lia Bugnar pune perfect în valoare actorii, folosindu-se de cuvintele care sună cel mai bine. Regizorul Ion Caramitru trebuie să-i mai pună numai în situații și succesul e gata. Scriitura e actuală, vie (NB: deloc vulgară!), nu plictisește, contextul e rupt din practicile media de entertainment. Dramaturgul se pricepe să construiască multe relații (spre deosebire de majoritatea confraților săi de azi), fiecare dintre cei șapte interacționează cu fiecare. Producătoarea amintită îi îndeamnă tot timpul pe candidați să socializeze, să se lupte pentru prim plan ca să câștige rating, îi dinamizează, le furnizează clișee.

Unul dintre produsele tipice ale zilelor noastre e personajul excepțional interpretat de Mihai Calotă. Cochet, delicat, metrosexual, preocupat să se asorteze vestimentar, visează să apară pe ecran, în centrul atenției, înconjurat de flash-uri. Știe tot protocolul de fraze: „Sunt un rac sensibil”. De mic, și-a dorit cu tot dinadinsul să devină vedetă TV. Azi, tânjește după răsfățul publicului (cere sfaturile telespectatorilor pe forum) și al ieșirii din anonimat. Mihai Calotă joacă excelent: fragil și sensibil, personajul său nu e unul puternic sau combatant. Nici măcar fascinant. Rătăcit în lumea aceasta, fără o identitate solidă, nevoia sa de celebritate provine din nevoia de autodefinire. Nereușind să capteze simpatia publicului, va marca apogeul ratingului tăindu-și venele în direct.

Când accesul la tehnologia informației face ca veniți și neaveniți să posteze comentarii cu aerul că orice platitudine descinde direct din miezul pertinenței, cei cu mințile cele mai găunoase se imaginează vedete Tv, chiar și în lipsa oricărei orientări, aptitudini sau domeniu de interes (în afara fotbalului și călătoriilor). De ce? Răspunsul îl dă un alt personaj (Alexandru Nedelcu cool, sceptic, pervers, poate puțin prea rigid). Fără vreun talent anume, el și-ar dori totuși mașină și vilă, minus muncă și rate. Băiatul lucid, sec, cinic, cu umor și prezență de spirit, devine repede preferatul publicului. Fața cealaltă a sa va fi umanistul care ocrotește tânăra dependentă de droguri (Ana Macovei, o altă prestație foarte bună în fata băiețoasă, lesbi părăsită de iubită). Ajungem astfel la cel ce-i va vinde drogurile pe sub mână, băiat de cartier, plin de înjurături, lanțuri și ghiuluri, cu atitudine de șmecher. Despre talentul actorului Florin Lăzărescu ar trebui să se tot vorbească. Și aici evoluția sa are nerv și exemplară naturalețe. Manglitorul manelist, întors din străinătate pentru că nu prea mai mergea afacerea, pus pe bătaie, învolburat de nurii supraexpandați și supraostentați ai pițipoancei, devine partenerul de sex în direct. Și ea, la rândul ei, un produs tipic al zilelor noastre: pipiță care nu știe cum să se îmbrace mai sexos pentru a-și pune în valoare talentul, toată doar imagine. Familiară cu strategiile de creștere a ratingului, dansează, se îndrăgostește, copulează în fața camerei de filmat. Lia Bugnar, actrița dramaturg, interpretează la dublu cu Florina Gleznea această marfă care se folosește de rețeta romantism plus sex pentru a se vinde cel mai avantajos. Păpușă gonflabilă a emoțiilor de suprafață, e gata de orice mascaradă emoțională și erotică.

În contrapunct, o apariție distonantă față de fauna din piesă, cel mai sensibil personaj văzut pe scenă în ultimii ani (datorită interpretării lui Carmen Ungureanu). Harpista fragilă, gingașă, care nu găsește loc în nici o orchestră (posturile nu se deblochează decât când titularele ies la pensie, or toate harpistele sunt încă tinere), s-a pregătit toată viața la acest instrument. Conștientă de disparitatea condiției sale, de bizareria ei în lumea noastră („Știu că nu înțelegeți, dar o harpă costă 60 000 de euro”, le va spune telespectatorilor), personajul jucat de Carmen Ungureanu e ființa inefabilă, rătăcită pe aici, pe care universul din jur nu poate decât să o terfelească. Perechea sa va fi studentul la Litere, împăciuitor, delicat, idealist, civilizat, intelectualul cu ochelari, interpretat de Axel Moustache, veridic în poetul îndrăgostit care refuză să facă dragoste în fața camerei, pentru rating.

Aceștia sunt cei șapte decupați de Lia Bugnar din actuala lume a nonvalorii, cu standarde intelectuale și morale imprimate de mass media, unde lipsa de repere, prostul gust și gherțoismul se prelungesc pe toate canalele. Piesa poate fi acuzată de mici clișee (manelistul băiat bun care vrea, de fapt, să facă rost de bani pentru operația de bypass a bunicii; cinicul care o apără pe micuța drogată, scriitorul care își amintește fascinația de la concertul de harfă al ingenuei la Timișoara). Emoțional, „Șapte dintr-o lovitură” e o piesă aproape completă: publicul râde, plânge, se impresionează. Meritul îi aparține autoarei care știe să construiască texte atât de accesibile, dar și tinerilor actori ai Naționalului bucureștean, al căror talent a transformat fiecare partitură într-un recital. Un spectacol pe care mi-ar face oricând plăcere să-l revăd.

Preluat din revista Cultura

vineri, 5 iunie 2009

Inima Copiilor pentru Marie Curie

Pentru copiii cu probleme cardiace grave exista o singura solutie: interventia chirurgicala - adeseori urgenta si foarte specializata. Este nefiresc, complicat si mult prea costisitor sa trimitem toti copiii bolnavi pentru tratament in strainatate. Uneori e imposibil! Uneori e foarte urgent!

Mai multe detalii despre acest proiect pentru inimioare gasiti la http://www.inimacopiilor.ro/campanie/proiect.php .


luni, 25 mai 2009

TNT și Radu Afrim în fruncea Europei

Sâmbătă, 2 mai, KulturForum Europa a acordat Teatrului Naţional Timişoara și regizorului Radu Afrim Premiul Cultural Europa pentru spectacolul „Boala Familiei M”. Distincția a fost decernată chiar de președintele organizației, dl. Dieter Topp.

Înfiinţat de ex-ministrul de externe german, Hans-Dietrich Genscher, în 1992, KulturForum Europa promovează o mentalitate culturală europeană comună, respectul şi toleranţa reciproce. Premiul Cultural Europa se acordă personalităţilor şi instituţiilor care contribuie la conştientizarea faptului că Europa înseamnă şansa unui model de convieţuire paşnică. În decursul celor șaisprezece ani, Premiul Cultural Europa a mai revenit Teatrului din Josefstadt (Viena), scriitorului american Jeff Baron, profesorului. dr. Dimitris Tsatsos, jurist grec, consulului israelian Avi Primor, Fundației pentru Cultură și Arte din Istanbul și cancelarului Johannes Rau. De același premiu s-au bucurat Eurovision și postul de televiziune 3Sat din Germania, Austria şi Elveţia.

Teatrului Naţional Timişoara a fost premiat cu importanta distincție grație diversității sale repertoriale și dimensiunii calitative a pieselor, care aduc o contribuție importantă la dezvoltarea teatrului european. Iar Radu Afrim, care în vara trecută a fost distins și cu Premiul Criticii la Festivalul de la Avignon, pentru producția sa luxemburgheză, „Mansardă la Paris”, de Matei Vișniec, primește acum Premiul Cultural Europa pentru temele abordate, care, într-un mod creativ și personal, contribuie la edificarea unităţii europene. Cel puțin, așa a sunat argumentul lui Dieter Topp. Pentru o mai bună cunoaștere a perspectivei estetice grație căreia Premiul Cultural Europa a revenit Teatrului Național Timișoara și lui Radu Afrim, dar și pentru modelul de analiză critică a spectacolului „Boala Familiei M” (care în luna iunie urmează să aibă o serie de zece reprezentații la Teatrul Odeon din Paris), performat de președintele KulturForum Europa, revista „Cultura” reproduce integral discursul lui Dieter Topp:

„Cultura nu este ceva natural. Este vorba de o realizare care trebuie „smulsă” cu efort naturii. Acest lucru este valabil pentru Europa şi mai ales pentru Europa. Toate aspectele pozitive imaginabile (spirituale, culturale şi sociale), care au dus la această idee, sunt periclitate dacă egoismele naţionale ignoră comunitatea ca întreg. Europa merită promovată şi este valoroasă în totalitatea moştenirii culturale şi sociale a fiecărui stat în parte, moştenire care trebuie încorporată, integrată şi exploatată.
Premiul Cultural Europa, decernat pentru prima dată în anul 1993 - anul Unu pentru Europa -, atrage atenţia asupra acestor aspecte şi distinge personalităţi care lucrează la elaborarea ideii de Europa şi care contribuie la punerea ei în practică: personalităţi care, prin eforturile deosebite pe care le depun, permit şi altora să realizeze că ideea de Europa înseamnă şansa unui model de convieţuire paşnică a multor oameni diferiţi a căror diversitate e percepută ca potenţial binevenit, zestre sau posibilitate care ar putea fi utilă în soluţionarea problemelor complexe cu care ne confruntăm şi nu ceva înfricoşător, străin, care trebuie distrus.
Sub conducerea unei echipe tinere şi creative formate din Maria-Adriana Hausvater pe post de director general, Ion Rizea, colaborator şi actor al acesteia, precum şi un regizor implicat socio-cultural şi emoţional în persoana lui Radu Afrim, a luat naştere o operă de artă completă, un spectacol semnat Radu Afrim, care entuziasmează. Autorul italian Fausto Paravidino a scris „Boala Familiei M” plasând acţiunea într-o Italie de care el însuşi a fugit, pe care turistul nu o cunoaşte şi probabil nici nu o place. O regăsim transpusă de Radu Afrim în spaţiul românesc.
În lipsa peisajelor de întindere nesfârşită și a şoselei cu un Fiat vechi pe margine, care duce în neantul italian, regizorul a păstrat numai limbajul străzii. Asta aşteaptă cunoscătorul de la piesele puse în scenă de Afrim şi nu e dezamăgit în cazul de faţă: nu există moarte fără scăpare, nici declin inutil, negativul este transmutat într-un frumos nou, real, teatral pozitiv. El nu vrea să schimbe societatea. Prezintă un grup social marginal cu problemele sale, din România, care ar putea fi plasat oriunde.
Ambientul unei foste cazarme amenajate de Velica Panduru ca decor pentru spectacol - un cadru compus din zidărie părăginită şi podele de lemn de un roşu aprins, din care răsare un desiş uscat în ale cărui „luminişuri” joacă actorii -, se întinde în faţa noastră încărcat de simbol. Aici, regizorul pune în scenă o aparent tipic românească „boală de familie”, receptată cu entuziasm de un public român tânăr intelectual şi însetat de cultură, care cunoaşte şi integrează atât limbajul în care a tradus Alice Georgescu, cât şi, probabil, problemele cotidiene prezentate, adesea respinse din lipsă de înţelegere.
Fascinează tablourile tridimensionale pe care le creează Radu Afrim, care este şi un excelent fotograf. Spaţiul colorat înglobează anostul, plictiseala, dialogurile care nu reuşesc să stabilească efectiv o comunicare, dând sentimentul că permanent se nasc tablouri noi, vii. Cotidianul, mizeria şi cei care vegetează în ea se transformă într-o minunată operă de artă completă, compusă din culoare, acţiune şi zgomote: murdăria are o culoare, plictiseala un nume. Un puzzle elaborat, care ilustrează orientarea regizorului, scenografiei şi actorilor spre realitatea socială şi spre cotidian, pentru a crea din acestea un nou frumos. Nu degeaba versiunea lui Afrim nu se sfârşeşte cu moarte şi haos. Viaţa străzii se ridică precum o pasăre Phoenix din cenuşă transformându-se într-un tablou viu, colorat, emoţionant, pe care Afrim îl pune în scenă în toate piesele sale şi pe care îl captează mereu fotografic.
Aceasta duce cu gândul la Pier Paolo Pasolini, care s-a simţit întotdeauna legat de mediul suburban roman pentru ai cărui hoţi, prostituaţi şi criminali mărunţi a manifestat simpatie. Ani mai târziu, regăsim aceste aspecte în realitatea României. În timp ce Pasolini a dezvăluit Italiei de atunci, într-un limbaj şocant de realist şi radical, ipocrizia societăţii italiene postbelice şi a ridicat un monument eroilor săi suburbani, Afrim rămâne mai general, multinaţional şi aduce omagiul unei categorii sociale marginalizate, care se extinde cu o repeziciune extraordinară. Asemeni lui Pasolini, Radu Afrim tratează imposibilele posibilităţi ale reacţiilor interumane. Însă eroii săi „bine proporţionaţi” îi aparţin lui. El ni-i dăruieşte sub formă de imagini, noi îi putem privi şi putem pleca acasă cu aminitirea.
Ajuns aici, sunt deosebit de bucuros să subliniez încă o dată importanţa regizorului şi a Teatrului Naţional Timişoara pentru România şi pentru Europa. În următoarele săptămâni, timp de unsprezece zile consecutiv, această piesă va fi prezentată la Teatrul Odeon din Paris şi sunt sigur că va fi foarte apreciată. Lucrul este cu atât mai important, cu cât România transmite din nou o impresie pozitivă spre Europa, obiectiv pe care îl urmăresc de mulţi ani în activitatea mea şi în materialele publicate, atât prin intermediul organizaţiei KulturForum Europa, cât şi în calitatea mea de jurnalist.
Dacă subiectele abordate de Pasolini, execuţia tehnică, distribuirea unor amatori proveniţi din mediul ilustrat sunt considerate o contribuţie importantă adusă neorealismului italian, Afrim ne oferă tablouri colorate ale neajunsurilor sociale, identificabile sub forma aceasta aproape pretutindeni în Europa unei lumi tot mai globalizate, pe care „creatorul de teatru” român o prezintă extrem de individual. El creează prin imaginile sale scenografice basme minunate, dulci-acrişoare, pune în scenă tablouri europene pe care le-am putea regăsi la Napoli, Marsilia, Manchester... şi în cartiere muncitoreşti de la marginea multor altor mari oraşe, iniţiază interacţiuni interculturale, generează o sensibilizare interculturală, promovează competenţa emoţională prin intermediul unui mesaj multicolor de toleranţă, acceptare şi diversitate în România, pentru compatrioţii săi şi pentru Europa.
Dacă politicienii străini observă (cum a făcut-o de ex. de curând Günther Oettinger, primul ministru al landului Baden-Württemberg), că „pleacă acasă cu o impresie bună" şi „că au simţit o atmosferă de început de drum", atunci putem găsi aici, în Timişoara, la Teatrul Naţional şi la regizorul Radu Afrim, rădăcinile fundamentale ale acestor declaraţii. România este „o ţară mare cu şanse mari”, însă pentru dezvoltarea infrastructurii mai trebuie făcute multe, pentru ca aceasta să se alinieze definitiv la Europa, spune Oettinger cu privirea aţintită asupra încă insuficientei dezvoltări a reţelei de autostrăzi. Procesul este lent, dar duce „în direcţia bună”. Acesta este scurtul verdict al unui politician.
Însă ţara care este România nu se rezumă la atât: regiunea Transilvania sau Timişoara; politicianul abordează aspectele exterioare ale infrastructurii fără a lua în considerare background-ul socio-cultural necesar.
Reuşind să vadă dincolo de aceste aspecte, KulturForum Europa lucrează permanent la ideea „Europa în mediul rural”. Acolo se face Europa. În capul cetăţenilor este creată Europa. Sunt multe de făcut pentru a combate frica de ceea ce este nou, străin, pentru a deconstrui prejudecăţi, pentru a avansa puţin pe calea spre toleranţă şi acceptare.

Şi iată că am ajuns din nou la Timişoara, doamnelor şi domnilor. Anul trecut, am avut ocazia să privesc şi să aflu ce se creează în Timişoara din punct de vedere cultural şi artistic, cum se împletesc aici, în vestul României, iţele europene. Regiunea este una foarte deosebită.
Ştim cum plecând din acest loc, teatrul, s-a răspândit ideea de libertate. Însă şi ideea unei convieţuiri multiculturale este fundamentată aici de patru sute de ani, o realizare europeană de care puteţi fi şi trebuie să fiţi mândri şi care în multe ţări europene nu a reuşit nici pe departe într-o asemenea măsură - în ciuda eforturilor. (Noi am eşuat până acum în Germania în ce priveşte multiculturalismul; se fac eforturi foarte mari în acest sens). Vă rog foarte mult să nu uitaţi acest lucru şi să fiţi mândri de exemplul pozitiv al României – un model pentru comunitatea noastră europeană -, şi să păstraţi, să întreţineţi şi să extindeţi această formă de convieţuire socială. Şi iată-ne ajunşi din nou la Premiul Cultural Europa 2009, distincţie acordată pentru o realizare care nu trebuie să fie originală, însă indispensabilă pentru ideea europeană pe drumul spre o casă europeană comună. Diferenţa faţă de alte distincţii europene constă în privirea orientată înainte. Se disting idei şi realizări care nu sunt încheiate şi a căror importanţă stă în aspectul orientării spre viitor.
Am acum onoarea şi bucuria personală să înmânez Premiul Cultural Europa 2009 lui Radu Afrim şi Teatrului Naţional Timişoara cu întreaga sa echipă, Timişoarei şi cetăţenilor români, vecinii noştri europeni în casa europeană comună, vecini despre care dorim să mai aflăm multe. Merită efortul să ne cunoaştem şi să învăţăm să ne apreciem reciproc. Cei distinşi vor lucra în continuare în această direcţie, ştiu asta; şi aş dori să vă invit şi pe dumneavoastră cu toţii să o faceţi la rândul dumneavoastră.
Doamnelor şi domnilor, în timpul ultimei mele vizite în octombrie 2008, o piesă pusă în scenă de regizorul Radu Afrim a fost interzisă în estul României. Tocmai această piesă şi Radu Afrim sunt nominalizaţi la premiul naţional pentru cea mai bună piesă şi cel mai bun regizor. Un semn îmbucurător de la Bucureşti, care ne dă speranţe. Stimaţi oaspeţi, în acest context, ca simbol al diversităţii europene, organizaţia KulturForum Europa îi distinge cu Premiul Cultural Europa 2009 pe regizorul Radu Afrim şi Teatrul Naţional Timişoara pentru serviciile lor ca ambasadori culturali care, în această calitate, au depăşit graniţele naţionale şi barierele cultural-istorice dintre Est şi Vest în Europa şi au evidenţiat contextele sociale din România şi din Europa în ansamblul lor”.



Perspectiva asupra acestui important eveniment pentru cultura română ar fi fost incompletă fără declarațiile premianților:

„Mă bucur că acest teatru a reușit, într-un timp atât de scurt, să sară rândul, să nu mai stea la coadă.”

Cristina Rusiecki:
Ce relevanță are pentru Teatrul Național din Timișoara Premiul Cultural Europa 2009?
Adriana Hausvater: Prin acest trofeu ne este recunoscută implicarea în viața contemporană, în social, în viața teatrală. Suntem un vârf de lance al României de astăzi, care face tot posibilul să se definească în noua situație democrată, într-o lume liberă, deschisă – în care trebuie să transportăm valorile care vor rămâne. Cred că România și noi avem foarte multe atuuri de arătat. Trebuie să ne grăbim să le scoatem la iveală înainte de a fi copleșiți de negativul pe care îl vedem pretutindeni.

C.R.: Considerați că premiul se datorează unui fapt singular, spectacolul lui Radu Afrim, strategiei dv. pe termen lung (și dacă da, care?) sau efortului susținut de networking pe care îl depune TNT de mult timp?
A.H.: Consider că se datorează cu precădere șansei, cum de asemenea cred că turneul din iunie în Franța înseamnă o șansă. Atât TNT, cât și Radu Afrim, au fost la intersecția potrivită. Dacă acum doi ani eram privită ciudat pentru că optasem în stagiune pentru mai multă dramaturgie contemporană decât s-ar fi gândit unii că se cuvine unui teatru național, în 2009, implicarea noastră în dramaturgia contemporană și într-un social actual a dovedit că e de bun augur, că a avut un rost. În condițiile în care Europa este o rețea în care România a intrat, e foarte important un network care te cuprinde prin faptul că răspunzi unor cerințe cu adevărat europene. Premiul acesta, acordat Teatrului Național Timișoara și regizorului Radu Afrim, s-a oprit în Romania, țară proaspăt integrată în UE, și demonstrează astfel că în 2009 suntem pe drumul cel bun. Ar fi bine să nu schimbăm direcția.

C.R.: Aveți emoții în privința receptării pariziene a spectacolului proaspăt premiat, "Boala Familiei M", care urmează să aibă în iunie o serie de zece reprezentații la Theatre Odeon din Paris?
A.H.: Nu am emoții, deoarece am încredere în acest spectacol și în echipa teatrului, care va fi foarte bună în Franța, așa cum este și în România. Mă bucur că acest teatru a reușit, într-un timp atât de scurt, să sară rândul, să nu mai stea la coadă. Morala: că se poate reuși atunci când echipa vrea și este alături de tine.


„Mai am o doză de curaj. Sau inconștiență. Asta a contat, poate.”

Cristina Rusiecki: În ce măsura consideri că un premiu european, după două bucăţi UNITER succesive, îţi modifică statutul, te transformă din tumultuosul regizor avangardist de acum câțiva ani în regizor bine integrat sistemului?
Radu Afrim: M-ai cam pus pe gânduri cu întrebarea asta. Nu aveam timp să mă gândesc deloc la asta. Din cauza muncii. Dar mă vezi tu bine integrat sistemului? Crezi că sistemul rezonează bine la temele și estetica pe care o propun? Uff... păi atunci să vină sistemul la spectacolul la care lucrez acum la Timișoara să văd dacă nu mă expulzează. Cred că sunt într-un punct vulnerabil. Atât în raport cu mine cât și în relația mea cu sistemul. E un punct din care pot fi lejer „ejectabil” din sistem. Nu trebuie să mă chinui prea mult. Idei periculoase sunt mereu la îndemână, mai ales într-o societate ca a noastră. Cât despre ex-avangardismul meu... eh..., te invit la „Jocul de-a vacanța (opțiune nouă)" făcut la Baia Mare. Aștept reacția Sistemului.

C.R.: Dacă facem abstracţie de discursul lui Dieter Topp, care dintre trăsăturile teatrului tău au atras acest premiu important și pentru tine, dar și pentru cultura românească, dupa părerea mea?
R.A.: Sper că atitudinea mea transpusă clar prin personajele mele așa fragile cum sunt ele. Și faptul că nu teoretizez prea mult în spectacolele mele le dă celor din exterior șansa să teoretizeze ei pe tema lor. Cu alte cuvinte, nu le iau pâinea de la gură. Sunt spectacole simple, directe care mă surprind și pe mine. N-am vorbit niciodată direct despre Europa în ele. E adevărat că mă ocup strict de texte europene noi. Și poate că, deși eu mă subestimez la acest capitol, mai am o doză de curaj. Sau inconștiență. Asta a contat, poate.

C.R.: Crezi că acest premiu îţi va uşura existența de acum înainte?
R.A.: Habar n-am. Nu am o viață grea nici acum, Cristino, de lucrat lucrez, actorii mă ascultă, mă înjură și mă cheamă din nou. Asta nu cred că se va schimba. Nu știu sincer ce să-ți zic. Dă și tu cu presupusul.

C.R.: Un premiu european care vine din țara cu unul dintre cele mai puternice profiluri culturale te face să te simţi mai deştept, mai sensibil, mai original, mai mândru, mai talentat... mai cum?
R.A.: Na... acuma ce ar trebui să-ți răspund? Mută toate aceste calități pe spectacolele mele și așa poate sună mai onest. Nu vorbește despre mine acest premiu, ci despre echipe, despre zile de muncă, despre iubiri reale „în grup”, despre obsesii consumate în comun, despre un drum. Eu cred că într-un show al meu și actorii, și sound designerii, și scenografii, toți se simt mai originali, mai sensibili, mai talentați... nu știu dacă și mai deștepți, pentru că eu merg mult pe intuiție și feeling.

Preluat din revista Cultura

miercuri, 6 mai 2009

Învârteli și plictiseli

Cu puțin timp în urmă mă grăbeam să semnez un „Apel pentru salvarea culturii vii”, consecință a retezării consistente din fondurile pentru Festivalul Național de Teatru organizat de UNITER. Apelul apăsa accentuat pe pedala solidarității (printre puținele cazuri când acest concept s-a vehiculat în breasla lui „se caută Othello, că pe Iago vor toți să-l joace”). În documentul amintit autorii clamau: „să cerem public Guvernului României, reprezentanţilor noştri din Parlament să repună în discuţie bugetul culturii şi să cheme la masa de dialog reprezentanţii evenimentelor afectate pentru a găsi împreună calea cea mai bună de salvare a culturii vii”. Se subliniase deja „Nu trebuie uitat că teatrul este o artă vie”.

Dar, după celălalt mare eveniment al anului, Gala - cum se bate UNITER cu pumnii în piept -, nu pot să sesizez decât incongruența mesajelor transmise de respectiva Uniune. Interesul pentru viu apare doar când protestăm că ne taie de la subvenții! Căci Gala arată cumva ca înțepenită în nemișcare - nu una metafizică, ci una cât se poate de prozaică. Sau cel puțin cam asta se citește în atitudinea participanților. Nici o bucurie, nici o energie la premierea creatorilor de teatru, oameni care, pe scenă sau în jurul ei, își fac meseria cu entuziasm, „carne și sânge”. Dimpotrivă: discursuri anoste, uneori la limita discordantă a cabotinismului (la profesioniști de talia lor, sinceritatea lacrimilor în fața camerei e discutabilă!), că te și miri cum pot fi atât de inteligenți și spumoși pe scenă iar acolo lipsiți cu totul și de charismă, și – culmea! -, de umor.

De apreciat noblețea cu care Victor Rebengiuc a vorbit despre concurentul său, Bogdan Zsolt. Nu și emoția prea atent dozată în legătură cu Aura Buzescu. Nespus de îmbucurător e faptul că spre deosebire de majoritatea „personalităților” care apar la televizor, amfitrionul Galei și-a remediat neglijențele lingvistice din ultimii ani. Din păcate, lista aprecierilor e scurtă. Rămâne de neînțeles obstinația cu care organizatorii îl invită pe Gyuri Pascu, uneori cu varianta extinsă, Divertis, ca să-i distreze pe artiștii care au meseria la degetul mic, imitându-le personaje și situații, când ei înșiși ar putea să o facă de sute de ori mai bine și mai cu har, că doar e profesiunea lor!

Singura excepție energetică, singura pată de lumină (și culoare!), autentică în reacții, cu alte cuvinte, singura cu substanță umană a fost actrița Antoaneta Zaharia, distinsă cu Premiul pentru dramaturgie. Și cam singura dintre premianți sub vârsta respectului necondiționat, dacă exceptăm Premiul de debut (dacă și debutul s-ar face pe la 60 de anișori așa, ce ușurați ar respira membrii juriilor!). Chiar și Marius Manole, totdeauna spiriduș plin de vitalitate, în stare să impregneze totul în jur cu energie, în ambientul Galei a părut la fel de cenușiu și lipsit de vlagă ca toți ceilalți. Știm că oricare dintre ei, în fața „civililor” sau a prietenilor, descarcă tone de umor și energie. Atunci, ce-i face așa de șterși la Gală? Pesemne, structura elefantizată și ochii bine bandajați ai nucleelor de putere și juriilor UNITER îi devitalizează complet. Ne ducem la Gală sau ne uităm la televizor cu convingerea că premiile se vor da pe un soi de cumetrii (mai elevate, dar tot cumetrii). De aici incongruența cu disperarea din apelul „salvați cultura vie”. Viul înseamnă schimb între generații, or, ce ne arată Gala e, de multe ori, o cultură muzeificată, dacă nu de-a dreptul conservată în formol. UNITER-ul premiază nu dinamismul, nu schimbul de valori și energii, ci ceea ce e cel mai comod (an de an aceleași nume consacrate, de atâtea ori fără legătură cu performanța din stagiunea respectivă), ceea ce presupune zero responsabilitate sau de asumare a unei opțiuni. Important e să nu gândim și să ne supunem cuminței la jocuri de tip: nu-l/o nominalizăm pe X la secundar, ci la principal ca să nu-i facem concurență lui Y care trebuie nepărat să câștige. Și aceasta e încă o schemă simplă. Câte premii sunt curate, nesusceptibile de asemenea culise? Ce mai supraviețuiește, după ele, din considerația onestă și demnă pentru valori? Nici Sherlock Holmes n-ar putea să descopere, iar o echipă de sociologi ar avea ce munci la un asemenea studiu de caz.

Mari valori ca Valeria Seciu, Victor Rebengiuc, Mariana Mihuț, care de cele mai multe ori garantează ab initio valoarea unui spectacol (cum se întâmplă și în „Moartea unui comis voiajor”, și în „Lear”), ca să nu mai vorbim de Olga Tudorache (în afara oricărei competiții), rămân monumente în fața cărora ne înclinăm cu pietate. Dar anvergura artei lor iese cu atât mai mult în evidență cu cât se lasă înconjurați, chiar și pe podiumul de premiere, de generațiile care le urmează.

La Gală, însă, un aer de ciclicitate demn de reiterarea „Mioriței” se reia din generație în generație. Deși, nu știu cum, toți cei în legătură cu Premiile UNITER dau impresia că s-au topit într-o aceeași generație. O legendă nefericită de acum vreo patru ani spunea că, văzând nominalizările, una dintre criticăresele de putere din juriul final, și-a pus mâna în șold și a întrebat: „Ce-i cu toată ungurimea asta aici? Vă arăt că nu câștigă nici unul?”. Și, incredibil, așa a și fost! Nu voi relua discuția. Toate sforile trase pe la spate, și pro, și contra, sunt la fel de murdare iar graba cu care juriile finale îl pasează an de an pe Bocsardi Laszlo și echipa lui, de exemplu, ar merita același sarcasm ca și atunci. El pare principalul învins (cum mai acum câțiva ani era Afrim) din luptele și etalarea de mușchi dintre criticărese și critici sau dintre alte nuclee de forță. Din păcate, după atâtea trecute Gale UNITER, s-a văzut că cea mai mare pierdere adusă de obtuzitate și de permanentele râci între „forțoșii” teatrului, cu pretențiile lor olimpiene, paradoxal, nu ține de emoția și ciuda pricinuite de nedreptățile punctuale, ci de pierderea sistematică a gradelor de credibilitate a instituției. Oare ce procent s-ar obține la întrebarea „aveți încredere în justețea Premiilor UNITER?”, în marea familie a teatrului, din care UNITERUL pare una mititică, cu membri dispuși să își dea veșnic premii între ei? La anul va reveni, probabil, plutonul de schimb, cu neprețuiții Măniuțiu și Tocilescu. Și tot așa, și tot așa, și tot așa! Doamne, câtă plictiseală! Greșesc?

Preluat din revista Cultura