Radu Afrim - Țesuturile fragilității



Regizorii de teatru nu sunt staruri rock. Nu au cohorte de admiratori care să-i vâneze și să cerșească după un autograf. Singurul care face excepție, cel cu fani autentici este Radu Afrim. Care poate fi explicația acestui fenomen? Ce îl face atât de prizat pe regizorul care sucește vârtos mințile tinerilor spectatori? Și nu numai lor? Cum se explică faptul că publicul ocupă scările din fața teatrelor ca pe niște redute, forțând frenetic ușile pentru a pătrunde la spectacolele sale? 

 

Volumul Cristinei Rusiecki, Radu Afrim. Țesuturile fragilității, încearcă să afle, să deconstruiască și să justifice cauzele acestui entuziasm. Autoarea dezleagă mecanismele creației regizorului, interesată de articulațiile interioare, văzute sau nevăzute, care compun minunata lume a lui Afrim. Și, pentru ca amintirile publicului să crească în prospețime, odată cu lectura, cartea este bogat ilustrată cu imagini din spectacolele regizorului fetiș al generației tinere. De prisos să menționăm că fotografiile îi aparțin, în cea mai mare măsură, chiar lui Radu Afrim.

 

______________

 

 

Cum se explică succesul lui Radu Afrim? Cinstit vorbind, el este printre cei foarte puțini regizori care au schimbat fața teatrului românesc în ultimul deceniu. Încă de la debut a fost un creator cu viziune distinctă. Universul său scenic e totdeauna recognoscibil. Spațiul imaginat de el, cu fine alunecări în afara realului, de fapt „cu un supliment de realitate”, cum îi place artistului să spună în interviuri, e inconfundabil. Comicul său ușor grotesc, cel mai adesea unul al retardului, cu infuzii de aburi suprarealiști, se vede dublat tot timpul de vulnerabilitatea neexprimată, dureroasă a (anti)eroilor. Jucăuș, alăturând inocența – în amestec neprecizat –, cu derizoriul, teatrul său garantează evadarea din cotidian. Cele două trăsături se mulează perfect pe sensibilitatea publicului de acum. Ca și faptul că regizorul montează – un credo asumat și repetat –, numai texte din dramaturgia de azi. Universul lui recompune, în notă relaxată, un corpus al temelor și tonurilor recente, al modurilor de reprezentare a lumii în arta contemporană. Radu Afrim oferă date desprezeitgeist-ul european cu abrupte infiltrații românești.

O mențiune: autoarea are șansa de a fi fost contemporană cu evoluția creatorului. Faptul are și avantaje, și dezavantaje. Urmărindu-l cu toată pasiunea și entuziasmul pe regizorul care a spart barierele teatrale ale timpului, s-ar putea ca volumul de față să nu fi câștigat totdeauna necesara distanță critică pe care ar fi îngăduit-o trecerea timpului. S-o spunem de-a dreptul, cu unul dintre clișeele pe care atâta îi place regizorului să le ia în răspăr, Radu Afrim. Țesuturile fragilității rămâne o „carte îndrăgostită”.

Cristina Rusiecki

 

 

Trebuie scris de la început că debutul acesta ciufulește bine o panoplie de clișee. Nu e un volum de cronici culese de prin ziare și reviste și așezate, cu sau fără o construcție la minimă rezistență, într-o carte care își așteaptă elogiile (în aceleași amintite publicații) și rândul la premiile pe care le oferă, periodic, breasla pentru debuturi „merituoase”. Nu e un interviu în care intervievatul e lăsat să spună multe și mărunte, conform principiului că „mărturia contează”, casetat cu ditirambice considerațiuni, de obicei scoase din context, ale unor „nume” și... cartea-i gata. Nu e nici un album de spectacol, de spectacole, cu text minuscul și multe imagini (chiar dacă însumează peste două sute de splendide, revelatoare fotografii, majoritatea purtând semnătura subiectului). Nu e nici parțială (cum altfel, în cazul de față) monografie. Și nici eseu sută la sută, fie ancorat în portul teoriei cu morgă și al exegezei doct-abisale, fie lăsat liber să zburde pe câmpii bune la toate. După ce a scris prima cronică la un prim spectacol, Black Milk, după ce a văzut tot Afrim-ul și s-a exprimat despre, după interviuri, după ce a primit informațiile necesare de la unsprezece teatre din București și din țară, unde regizorul și-a montat „show-urile”, Cristina Rusiecki a deschis larg, pentru specialiști și pentru civili, deopotrivă, ușile atelierului Radu Afrim. Într-o carte „îndrăgostită”, care însă nu e un encomion. Ci un mare risc asumat, atâta vreme cât autoarea e contemporană cu subiectul și, după propria-i afirmație, „s-ar putea ca volumul de față să nu fi câștigat totdeauna necesara distanță critică pe care ar fi îngăduit-o trecerea timpului”.

Cornelia Maria Savu, Revista Cultura

 

 

Cartea Cristinei Rusiecki este de apreciat atât la nivel grafic, calitatea fiind de album de artă (integrând numeroase fotografii făcute chiar de Afrim, care este şi un talentat fotograf), cît şi în ceea ce privește construcția analitică. Descriind cu acuratețe marca Afrim – „comic savuros, personaje simpatic-abulice care habar nu au pe ce lume se află şi de fapt nici nu manifestă vreo aderență la ea, dar care dezvoltă, cu aer serios, un chef neostoit de joacă” –, autoarea își construiește analiza urmărind două coordonate esențiale din teatrul lui Afrim: caracterul special al personajelor sale şi decorul, care joacă un rol extrem de important în accentuarea mesajului.

Silvia DumitracheObservator cultural

 

 

O carte-eseu, o carte-album, s-a spus în prezentările vorbitorilor de la lansare. Și una și alta, fiindcă subiectul o impunea. Pe de o parte, prin faptul că Radu Afrim este și cel mai bun fotograf al propriilor spectacole, pe de alta, pentru că acestea sunt, adesea, la rândul lor, niște eseuri, în care filosofia și poezia imaginilor se concurează sau se completează. Cartea conține deci o colecție de splendide fotografii (personal, aș fi simțit nevoia și a unor fotografii clasice menite să prezinte spectacolele pentru posteritate mai lizibil), dar și câteva mărturii ale actorilor cu care regizorul a colaborat pe baza unor afinități elective mărturisite: Elena Popa, Marius Manole, Cezar Antal, Rodica Mandache, Constantin Cojocaru, aceasta din urmă fiind nu numai savuroasă, dar și extrem de sugestivă pentru metoda de lucru a regizorului.

Doina PappRevista 22

 

 

Radu Afrim. Țesuturile fragilității de Cristina Rusiecki este o carte-album scrisă cu stil, competență şi multă empatie – despre un regizor de teatru foarte bun –, pe care v-o recomand fără ezitare. E un ghid excelent de introducere în universul lui Radu Afrim, înainte de (sau în paralel cu) mersul la spectacolele sale de teatru.

Adina Dinițoiubookaholic.ro

 

 

 

Cu un titlu subtil şi expresiv, sensibil şi puternic, în același timp – ca şi subiectul pe care îl abordează –, Radu Afrim. Țesuturile fragilității surprinde traseul curajos şi universul autentic, evadarea din cotidian pe care artistul o propune constant în spectacolele sale. De fapt, autoarea chiar face un exercițiu intelectual şi afectiv de admirație, într-o „carte îndrăgostită”, după cum scrie în argumentul care însoțește lucrarea, dublat de imagini din spectacole şi de mărturisirile actorilor (Elena Popa, Rodica Mandache, Marius Manole, Constantin Cojocaru, Cezar Antal) care au lucrat cu acest regizor vulcanic şi sensibil şi care povestesc din laboratorul repetițiilor. Cristina Rusiecki abordează subiectele din mai multe perspective, dezbracă spectacolele pe mai multe substraturi, încercând o plonjare în adâncime a universului afrimian, dar şi una în proximitatea suprafețelor imagistice care conturează puternic opera de până acum a regizorului.

Cristiana Gavrilă

 

 

...nu e deloc confortabil să scrii o carte despre Radu Afrim. Personajul e incomod, abrupt şi sincer. N-are lipici la ipocrizie, el este familiarizat cu nebunii, cu transsexualii şi cu retardații, nu ilustrează teze „înalte”, salută „elitele” cu înjurături tandre şi mai ales nu suferă de acea constipare ontologică a „geniilor” de Dâmbovița. De aici şi autenticitatea lui, dar şi imensa dificultate de a-l „prinde” în „insectarul” unei abordări cât de cât monografice. Spun cât de cât pentru că riscul asumat de Cristina Rusiecki este major, întrucât Afrim e viu, e tânăr, e dinamic şi tot creează, opera lui fiind departe de a se fi încheiat. „Afrimiada” autoarei noastre este un gest de curaj intelectual nefardat, căci a surprinde în curgerea lui nestăvilitul proces marca Radu Afrim e un risc şi o provocare poate fatale. De ce fatale? Pentru că așa cum bine sublinia Cristina Rusiecki, dintre toți regizorii români de teatru ai momentului, Afrim e singurul care a trezit entuziasme fanatice, el beneficiind de cortegii întregi de suporteri inflamați peste limita normală a unei galerii de fotbal. Dacă te legi de idolul lor, ți-ai dat foc la căruță!

Valentin Protopopescu

Comentarii

Postări populare