sâmbătă, 30 octombrie 2010

După Auschwitz

Este Radu Afrim unul dintre cei mai jucăuși regizori ai teatrului nostru? Se încadrează el într-una sau două formule-tip - stilistica glumițelor, pe de o parte, și studiul vulnerabilității și al rănii necicatrizate, de cealaltă parte -, aplicabile oricând și oricum? Mergeți la „Miriam W.”, de Savyon Liebrecht, de la Teatrul „Toma Caragiu” Ploiești, ca să vă dați seama că lucrurile nu stau chiar așa. O nouă poveste de familie, cutremurătoare, completează universul lui Afrim, relația cu copilăria și cu mama, decelabilă în mai toate spectacolele sale. Însă într-o manieră neconvențională pentru cei obișnuiți cu etichetele.

Ceea ce face diferența e în primul rând structura dramatică extrem de articulată a autoarei israeliene, Savyon Liebrecht, născută în 1948, în Germania, din părinți supraviețuitori ai Holocaustului, absolventă de Filosofie și Literatură la Universitatea din Tel Aviv. Piesele „Doar n-oi vorbi chinezește” („Miriam W.”, în montarea de la Ploiești) și „Mere în deșert” i-au adus Premiul „Dramaturgul anului” de două ori consecutiv, în 2005 și 2006. Textele sale s-au jucat în Israel, Germania, Elveția și China. Spre deosebire de producțiile deriziunii din creația lui Radu Afrim, pornind adesea de la texte laxe, care permit modificări, tăieturi și invazia de inventivitate regizorală, piesa de față, de construcție clasică, îl obligă pe creator să rămână în limite stricte. Și știți ce e stupefiant? Că tenta afrimiană, compusă bob cu bob din savuroase extratexte, se reduce aici la minimum. Pentru cel ce și-a deprins publicul cu o stilistică distinctă, ușor de recunoscut, adulată de unii și blamată de alții (din ce în ce mai puțini), sobrietatea, mărginirea la probleme serioase, fără artificii ludice, se traduc în acest moment printr-un solid pas înainte și depășirea riscului de inerție estetică. „Miriam W.” iese în fața publicului cu o construcție scenică atentă. Nimic nu stă pe loc, nimic nu se rotește mecanic, ca în cele mai multe montări semnate Radu Afrim. Dimpotrivă, totul progresează și tulbură. Deloc luxuriantă în extra sau paratext, cu temeiuri în substanță existenţială, și nu în joc, spectacolul urmărește nuanțe și relații fine. Acestea evoluează între două planuri temporale menționate chiar dintru începutul textului, adolescența și maturitatea personajului principal.

O femeie de 38 de ani revine după două decenii în orașul natal pentru a-și vinde casa cu ajutorul unui agent imobiliar. Nu unul oarecare, ci unul îndrăgostit de ea până în dinți în copilărie. Încet-încet pânzele care acoperă mobilele vechi cad și spaţiul de data aceasta cuminte al Iulianei Vîlsan iese la iveală. Pe fundal, o rozetă arabă domină spectaculos ambientul. Alături de grădina de deasupra casei, e singura abatere de la obligourile realismului pe care și-o permite scenografa. În rest, un apartament împărțit funcțional în trei camere, ocupat de mamă, tată și fată adolescentă și vizitat în fiecare zi de sora mamei. Cele două femei sunt singurele supraviețuitoare de la Auschwitz ale unei familii numeroase. Fizic, supraviețuitoare; psihic, amputate, în grade diferite, pe veci. Nimic mai diferit decât reacțiile post-traumă ale celor două surori. Marta, cu emoții secerate, își sugrumă orice exteriorizare a afecțiunii din capul locului. Uscăciunea maternă sleiește fiecare urmă de viu și exuberanță a celor din jur. Cu afectele mortificate, detestând atingerea și a soțului, și a fiicei, „trăiește” numai cu morții din lagăr: „Bunica și cu ea au murit îmbrățișate într-o groapă la marginea pădurii. De ziua ei, împlinea opt ani” (p. 212). [Extrasele sunt din volumul „Dramaturgi israelieni de azi”, Fundația Culturală „Camil Petrescu” prin Editura Cheiron, București, 2009, n.m.]. Frigidizată până în măduva oaselor, cu replici oferite soțului de genul „De ce ai mai cumpărat flori? Alea de săptămâna trecută sunt încă proaspete”, întoarsă către sine și familia sa defunctă, retează mângâierile bărbatului, refuză bucuria și mătură frumusețea vieții. În fond, despre omniprezentul măturat este și vorba, căci toate marile gesturi ale existenţei, de la senzualitate până la participarea la ceremonia de înaintare la grad de ofițer a unicei fiice („Numai mamele moarte n-au venit azi”, îi va reproșa elocvent aceasta), sunt înlocuite de curățenie și mania lustruitului. În Israel, Marta tânjește după civilizația europeană în care s-a născut, obsedată de ambientul imund, cu „pui de irakieni jegoși”. Bolnavă și părăsită de toți la sfârșitul vieții, în afară de unul dintre respectivii pui căruia i se face milă de ea (viitorul agent de vânzări), se va sinucide dând drumul la gaz. Moarte simbolică pentru generația amputată pe veci de experiența lagărului. În Marta, Clara Flores reușește poate cel mai bun rol al carierei sale. Nu veți găsi temperamentala actriță născută în Chile, voluptuoasă și plină de nuri din producțiile precedente ale lui Afrim, ci o gospodină aspră, puternică și uscată. Forța interioară a interpretei se transformă de data aceasta într-un granit de rezistență la afecțiunea celor din jur.

Cu totul diferită, sora ei, fâșneață, plină de viață, stă bine zăvorâtă, în cea mai mare parte a zilei, în lumea fantasmelor compensatoare, frumos colorate. „Una vede toată frumusețea din lume, iar cealaltă nu vede decât mizeria de prin colțuri”, va spune Carola (p. 195). Sau „Marta, Marta, când o să te oprești? Războiul s-a încheiat acum douăzeci de ani. (În franceză, încet.) Este impossible să trăiești cu morții. Impossible. Ascultă, Mirele, eu și mama ta am trecut prin Auschwitz împreună. Pe aceeași saltea. Eu am găsit o franțuzoaică și am învățat franceza. Mama ta număra morții. La sfârșitul războiului, mama ta știa numele morților pe dinafară, iar eu vorbeam franceza”. Amintirile ei încep după război. Până atunci trauma i-a anulat memoria afectivă, faptele s-au înregistrat mecanic. În Carola, moartă după rochii elegante și filme de Hollywood, Ada Simionică e șturlubatică, plină de bucurie și sufocată de tensiune erotică, într-o piesă cu relații demne de Eugene O' Neill. Rămâne obsedată de soțul surorii mai mari, inițial iubitul său: „Știai că e bărbatul meu, dar nu ți-ai dezlipit ochii de la el toată noaptea. I-ai spus despre toți morții: cine a murit gazat, cine spânzurat, cine omorât din bătăi, cine a avut tifos (...) Aveai mulți morți de cărat în spinare și aveai nevoie de un hamal. Bărbatul meu cel bun s-a oferit voluntar” (p. 224).

Tatăl familiei, prins între refuzul conjugal repetat și lava de patimi a cumnatei, își va da duhul scindat între datorie (fidelitatea față de soție) și asaltul nărăvaș al Carolei. Spectacolul înaintează printre asemenea relații construite fin, clasic, cu dozaj psihologic la milimetru. Ioan Coman construiește un personaj de mare blândețe, generos, așezat, tată și soț atent care oferă ocrotire și devine principalul reper din viața copilului și al celor din jur. La moartea lui, fata părăsește complet familia. Cele două ipostaze ale sale, de adolescentă și de femeie în toată firea, jucate de actrițe diferite, dialoghează în secvențele principale ale textului. Cea matură pare să fi moștenit severitatea și tăria de caracter a mamei, căci Oxana Moravec afișează o feminitate rigidă, evoluând de la indiferență rece și refuzul de a avea vreun contact cu casa familială la invazia vechii traume. Vârsta tânără e interpretată de o făptură proaspătă și sensibilă (Florentina Năstase), duhul fetiței rămas în casă, cu toate amintirile intacte, care iese din dulap, dintre mobile, de oriunde.

Paradoxal, imensa forță a textului nu stă doar în amputarea existenţială a generației supraviețuitoare a genocidului și în urmele lăsate în toate relațiile interumane de vechile atrocități. De egală importanță pentru tensiunea grea din spectacol e apăsarea perpetuă a ciocnirii dintre evrei și arabii din Israel. Suferința acumulată din discriminare, lăturile aruncate în capul „puilor de irakieni jegoși” și dragostea pentru fata în ochii căreia arabul se păstrează un regn sub-uman, întregesc culoarea afectivă locală. În agentul imobiliar irakian, Andi Vasluianu, cu o construcție actoricească surprinzătoare, valoroasă, cu forță și sobrietate, compune un personaj plin de adevăr. Noblețea caracterului său („Mama și tatăl meu sunt niște sfinți. Am îmbăiat-o pe mama mea până în ultima lunăa vieții ei. I-am sărutat mâna până a închis ochii. N-ai nimic să mă-nveți”) e emoționantă.

Ce rămâne în „Miriam W.” din mărcile afrimiene știute de tot popoprul? În primul rând, ritmul prin excelență dramatic. Radu Afrim știe să creeze energie scenică din te miri ce. Dansul de ziua fetei, în care se luminează relațiile, obsesiile și dominanta psihologică a fiecărui personaj, se numără printre cele mai bune exemple. Apoi, atmosfera care alunecă tot timpul de la frustrare la exuberanță și invers. Depășind generos brandul Afrim, „Miriam W.” se situează printre cele mai serioase și pline de substanță spectacole ale regizorului.

Preluat din revista Cultura

Nu pierdeți tramvaiul!

Pentru a cincea ediție consecutivă Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu a inclus în programul multiaglomerat „Un tramvai numit Popescu”, spectacol cu adevărat singular, care nu a lansat până acum nici o serie. Deși într-o variantă sau alta producția circulă în București și Sibiu de vreo zece ani, „Tramvaiul...” a rămas, prin unicitate, fără concurență. Dar, ca să fim mai exacți, câte spectacole itinerante se găsesc în România?

Îmbarcarea și debarcarea se face în stația „Cimitir”. Pe scurt, publicul asistă la un recital de poezie în tramvai, dramatizare după texte antume și postume ale poetului Cristian Popescu. Nu e vorba despre orice tramvai, ci despre unul care circulă pe traseul - superb pentru cei ce se uită (și) pe geam -, dintre Sibiu și Rășinari. Plus retur! Publicul are parte de un dublu spectacol: cel de interior, colorat și picant îl înglobează pe cel exterior, cu casele în mișcare, căruțele trase de cai, oamenii mirați și copiii care se zgâiesc uimiți. Deși se joacă de atâta amar de ani, spectacolul e așa de căutat încât puținele locuri ale vagonului sunt permanent suprasolicitate. Matematic, vreo două treimi din cei care vin să le pândească rămân pe dinafară.

Ceea ce face „Tramvaiul...” atât de plăcut pentru iubitorii de teatru și pentru degustătorii de poezie e, pe de o parte, spaţiul alternativ, pe de alta, ludicul popular, perfect adecvat ambientului. Fără a pierde nimic din calitatea poeticului, spectacolul crește intim și jucăuș din resortul și logica textelor lui Cristian Popescu: „Totdeauna mi-am dorit să-mi cumpăr ultimul model de tramvai 26 ca să-mi plimb familia cu el și să mă vadă toți vecinii.” Regizorul Gavril Pinte confecționează această poezie-teatru transpunând de fiecare dată conceptul în imagini. Expert în a exploata teatralitatea poeziei, a o reproduce în gesturi și înfățișări pitorești, regia accentuează simplitatea versurilor printr-o strașnică doză de cotidian. E prima cauză a calității extrem agreabile a spectacolului.

Amestecul de poezie-circ-teatru-comedie-jucărie în proporția de aur găsită de Gavril Pinte, unde prin substratul de adâncime trec razant Fellini sau Lorca și unde interpretul rolului principal ia în răspăr convenția („Nu vă înghesuiți. E doar un spectacol de teatru alternativ”, spune el la început), garantează reușita „călătoriei de nuntă” a mirilor ce-și petrec luna de miere în tramvai.
În spaţiul conceput de Roxana Ionescu, pe dinafară, tramvaiul anunță evenimentul împodobit cu mire și mireasă în chip de manechine uriașe. Pe dinăuntru, personajele iau parte la distracție în costume de nuntă. Fetele fură ochiul cu rochiile albe, băieții cu floricele în piept trec cu „o cupă de șampanie în mână și cu lăutarii alături”. Cu excepția personajului principal, fețele le sunt vopsite în alb. În atmosfera de petrecere („Toată familia mea benchetuiește la local familial” sau „Berea scârțâie în halbe”) actorii se mișcă pe ritmurile lăutărești cântate live la vioară de Vlad Robaș.

De fapt, cine se însoară cu cine? Poetul cu Arta Popescu. Mirele i se dedică miresei până la ultimul strop de vlagă. Metafora e transparentă și datează de la începuturile poeziei. Nou e elementul burlesc asumat de poet și amplificat de regizor. Din replicile auzite prin zgomotul tramvaiului iese la iveală o familie picantă, în spiritul poeziei lui Cristian Popescu. Meritul regiei constă în infuzia de teatralitate ca la carte, în alchimia care transpune poeticul în limbaj scenic: gesturi, intonație, obiecte ludic-revelatorii. Printre acestea din urmă deliciul revine manechinelor care dublează fiecare personaj în parte. Membrii familiei Popescu se confecționează din două-trei trăsături definitorii translatate plastic în marionetele atârnate de bara de sus a tramvaiului. Savuros dubletul actor în carne și oase, cu privire și gesturi expresive - marionetă esențializată. De fiecare dată când un personaj iese la rampă, tramvaiul se oprește. Sora (Ema Vețean) se reduce la zurgălăi și păpușele; bunicul de 83 de ani e făcut din pantofi. Înjurul lui, actorul Cătălin Neghină intră pe interval dansând. Bunica (Dana Taloș cu grație pișicheră) se compune din tacâmuri. Savuroasă e mătușa de 52 de ani, zburdalnică, fără copii, căsătorită de patru ori, care își iubește nepotul, deși îl dă în judecată pentru că i-a deformat imaginea în poezii. Marioneta ei se compune din fluturași. Manechinul dă farmec, actrița aduce valoarea. Maria Anușca, ai cărei ochi și corp traversează toate stările, de la tandrețe la furie, apoi de la năstrușnicie la groaza din momentul morții tânărului poet, are magnetismul actorilor de la care nu-ți poți lua privirea. Tatăl Colonel (Bogdan Sărătean), care îi vrea pe toți în poziție de drepți, e dublat de un manechin cu crengile lipite de corp. Mamei, ca fostă muziciană, îi curg din cap o vioară, o trompetă, un arcuș și o râșniță de cafea. Curat obiecte recrutate din inima suprarealismului ludic! Soția, Arta Popescu, e manechin acrobat, care „s-a tras definitiv din maimuță de circ”.

De unde și ideea spectacolului și mixajul între poezie și circ de bună calitate. Tehnica transplantării cuvântului în obiect este recurentă. În partea a doua, la întoarcerea în celălalt vagon, publicul va fi vegheat de sus de îngerași de plastic. În fapt, în viziunea lui Gavril Pinte, totul se metamorfozează în obiect. Chiar și poemul se va concretiza ghiduș într-un copilaș de lemn agățat de gâtul poetului. Care, evident, e magister ludi al întregului iarmaroc poetic. Din centrul fiecărei acțiuni, poetul intră în dialog și relații cu toate personajele. Actorul Florin Coșuleț reușește un rol adorabil. Cu voce bună și clară, găsește balansul între aparența de relaxare și exuberanța mocnită. În rolul poetului, Florin Coșuleț e pișicher, nuanțat, haios, picant și pitoresc în același timp, fără ca toate acestea să-i diminueze din adâncime.

Moneda stilistică forte a spectacolului rezidă tocmai în proporția cu care poezia e tot timpul atenuată prin comic. Între tur și retur, la Rășinari, afară, se derulează o parodie după Caragiale, cu gelozii de „republicană din Ploiești”, între soția-artă și poet. Veronica Popescu, când temperamentală, când serafică, se menține aici la limita jucăușă dintre relațiile erotic-domestice și cele demiurgice creator-operă. Până și tratarea morții virează în ludic: „Apocalipso, hai pe la mine-ntr-o seară! Bem o vodcă” sau „Mă odihnesc și eu gândindu-mă cât mai mult la moarte”. Singurul moment care se sustrage dimensiunii comice, cu actorul aplecat temporar spre tristețe, e perioada de nebunie din spital. Dar balansul între poetic și pitoresc teatral revine repede. Tonul e din nou optimist, iar spectacolul din cale afară de agreabil.

Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu a programat „Un tramvai numit Popescu” și pe timpul verii. O bună ocazie să vă întâlniți cu poezia și teatrul de calitate în ambientul unic Sibiu-Rășinari. Nu pierdeți... tramvaiul!

Preluat din revista Cultura
Foto Scott Eastman