sâmbătă, 22 noiembrie 2008

IndiFNT 2008

Tradițional, printre cele mai captivante producții din FNT sunt cele din secțiunea independenţilor, găzduite (din nou, tradițional!) de Teatrul LUNI de la Green Hours. Așa s-a întâmplat și la ediția de anul acesta.



Un bun exemplu ar fi „Adio secol XX”, spectacol de animaţie (scenariul și regia Horațiu Mihaiu, Teatrul Underground-Ariel, Tg. Mureș). Schema e simplă: unui funcţionar i se cere să producă într-o oră un raport asupra secolului XX care tocmai se încheie (montarea e datată 2000). Bun prilej pentru ca Horaţiu Mihaiu să-şi dovedească din nou ingeniozitatea, ironia blândă, umorul delicat, deloc caustic, deloc cinic într-un spectacol reconfortant, care nu bagă nici atitudinea, nici militantismul în ochi. Singura lui lege e creativitatea şi domnia atotcuprinzătoare a ludicului. Secolul XX e rezumat la câteva momente, printre care cel strălucit, al păpuşii simpatice şi fără stare, Albert, cu plete albe ciufulite. Ea îi tot dă târcoale funcționarului care încearcă să-şi amintească ce a fost memorabil în ultima sută de ani. Încet-încet Albert îi suflă ecuaţia relativităţii. Prim-planul următoarei scene e ocupat de revoluţia sovietică din 1917: steguleţe roşii, mici cât nişte chibrituri, câştigă teren în faţa celor albe şi sfârșesc prin a le dizloca. Apoi, Avangarda va fi amintită în treacăt prin mustățile și ceasurile lui Dali. Cea mai adorabilă scenă, construită în totalitate pe sugestie (dar nu una încifrată) și pe subtilitate jucăușă, rămâne cea cu păpușica miniaturală Marylin Monroe. E modalitatea lui Horațiu Mihaiu de a trata istoria. Fie că e vorba de masacrul sovetic, fie de teoria relativităţii a lui Einstein, fie de fascinația răspândită de mitul american, povestea e spusă cu acelaşi aer de blândeţe, ca pentru copii, spălată de teroare și periată de orice energie malefică.


Alt spectacol demn de reținut de la Independenți ar fi „Eden”, de Eugene O’Brien, regia Cristi Juncu, Teatru 74 din Tg. Mureș. Câteva scene evident cotidiene, evident repetabile, din viața unui cuplu. Cele două personaje stau pe loc, în două colțuri diferite ale sălii, pentru a-și derula fiecare monologul interior, așteptările și proiecțiile - mai cu seamă sexuale. Serenela Mureșan joacă cu o binevenită discreție soția frustrată, nedorită, neglijată de ani, punându-și speranțe în cel mai insignifiant gest de bunăvoință al soțului (un sărut pe obraz e maximum și foarte rar). Nicu Mihoc, actor experimentat, conduce publicul oriunde vrea, dublându-și permanent calitățile naturale cu o tehnică bine ținută în frâu. Rezultatul? Naturalețe rară, sută la sută credibilă, în tipul de personaj cu mintea simplă, lăsată pradă obsesiilor sexuale și alcoolului. Impactul din „Eden” mizează pe iscusința textului, cu scene ușor recognoscibile din relațiile conjugale, pe eterna disjuncție afectivă din cuplurile unde dragostea s-a sleit și, evident, pe actoria de calibru.


Poate ca e superfluu să consemnez, la mai mult de un an de la premieră, după o suită de cronici elogioase, valoarea spectacolului „Cui i-e frică de Virginia Woolf”de Edward Albee, în regia Marianei Cămărășan (preluat de Teatrul ACT de la Casandra). Cu totul neașteptată! Regia discretă, inteligentă, lucrează numai pe accente, lăsând întâietate forței copleșitoare a textului. Regizoarea intercalează paratext doar în momente esențiale: obosită de amantlâcuri de duzină, Marta, după ultima aventură de o noapte, maculată și ferfenițită afectiv, așteaptă sub duș, minute în șir, miracolul lustrației interioare. Patru actori tineri se confruntă cu un text atât de consistent, cu riscul enorm de a se gârbovi sub greutatea sa. Dar nici vorbă! Spectacolul e dovada pe viu a faptului că teatrul clasic, cu interpreți care știu să se pondereze și să-și dozeze farmaceutic trăirea (bleah, ce concept antipatic pentru spectatorul contemporan!) are același efect infailibil ca pe vremea tragediei grecești. Cu toată dificultatea de a asocia abordarea Florinei Gleznea cu o fiică și soție de universitar, forța personalității sale actoricești, ușurința de a jongla cu registrele cât ai bate din palme, extraordinara ablitate de a târî publicul în șuvoaiele oricărei stări, extrăgându-l dintr-o receptare detașată, jocul oximoronic sălbăticie și aroganță – fragilitate, panică și dependență calibrează intens spectacolul. O secondează Ionuț Grama, făcut parcă pentru roluri de rasă superioară, socială sau intelectuală, ca acela din „Fotografii explicite” (deși prestația din „Butoiul cu praf de pușcă” îl îndreptățește la orice tip de personaj). În „Cui i-e frică de Virginia Woolf”, actorul păstrează ambivalența între războiul la sânge, pe viața și moartea afectelor, și protecția tandră pentru femeia iubită. Sînziana Nicola străbate parcursul de la fetița-iepuraș prostuț și foarte expresiv la femeia cu adâncimi emoționale și înțelepciune latentă, neexpusă, dar ușor de presimțit după prima inițiere în suferință. Emil Măndănac dozează bine în intelectualul aflat la jumătatea drumului între bun-simț și oportunism. „Cui i-e frică de Virginia Woolf” rămâne unul dintre spectacolele de la ACT, ca și „Bash” sau „American Buffalo”, la care aș visa un abonament pe viață. Ca să-mi aduc aminte prin ce m-a fascinat întâi și-ntâi teatrul.

Preluat din revista Cultura

Niciun comentariu: