Doi păianjeni cu artă la orb

O spun a nu știu câta oară: din punctul meu, subiectiv, de vedere, Man.In.Fest, organizat de Teatrul imposibil, rămâne cel mai interesant festival de la noi. În primul rând, pentru că se compune în totalitate sau aproape din producții străine. Nu e singurul eveniment unde se poate vedea teatru din străinătate. De când cu U.E., soarta pare să ne favorizeze: F.N.T., U.T.E, Festivalul Bucureștiului, ca să nu mai vorbim de cele cu state mai vechi, „Shakespeare” și Sibiu, toate aduc montări străine. Dar în cazul multora dintre asemenea evenimente, datorită aglomerației și programului încărcat, producțiile interesante ajung ștrangulate de marea de spectacole comune printre care se joacă. Apoi, festivalurile amintite invită prioritar montări clasice ale regizorilor consacrați, cu box office, din teatre consacrate. Uneori incitante, alteori terne. Uneori se întâmplă ca festivalurile să aibă o medie valorică bunicică, dar dintre spectacolele programate nici unul să nu sară în ochi și să nu deștepte reflecția. Printre atâtea manifestări care promit valoare în declarațiile de presă, cu atâtea prezentări pompoase ale artiștilor invitați astfel încât amatorii de teatru nu mai găsesc nici un reper care să-i ghideze în alegeri, Man.In.Fest rămâne o manifestare singulară. Nu pariază și nu bagă mâna în foc pentru valoare. Dimpotrivă, criteriile sale de selecție sunt cu totul altele, dintre cele cu factor ridicat de risc: experiment și media. Și cât mai multă diversitate. Publicul vizat e tânăr, după cum tineri sunt și artiștii invitați. În care festival românesc se mai găsește șansa de a da nas în nas cu spiritul tânăr, cu tipul de sensibilitate care se coagulează acum în Europa lui 2008, cu încercări și tatonări ale unor forme NOI de expresie? Și ale unor limbaje necunoscute?

Un păienjeniș de noutăți

Din puținul pe care l-am putut vedea în această a patra ediție, două exemple mi s-au părut cu totul relevante: „Dancing with Ten Legs”, spectacolul Companiei „Treakle Performance” (Germania/Anglia) și „Piece Touchee No.1”, prezentat de Kenji Ouellet și Katharina Weinhuber din Germania.
Compania „Treakle Performance” își propune explicit să descopere modalități noi de a interacționa cu publicul. Reprezentația lor durează în jur de un sfert de oră și poate fi văzută doar de cei câțiva oameni care încap înșirați pe laturile unui pătrat de trei metri/trei metri. Spectacolul se reprezintă cu doi performeri, o fată și un băiat, și doi păianjeni-dansatori care, eliberați din cutiuțele lor, se vor plimba nestingheriți pe corpurile artiștilor. „Pas-de-deux” cu insecte, sugerează domnul de lângă mine. Traiectoria lor incalculabilă, odată ce își iau avânt pe panta cuprinzătoarelor trupuri omenești, drumul când nervos, când adormit, stimulentele pe care le primesc prin scuturăturile celor doi oameni de îndată ce vedetele dansatoare se lenevesc, plus reacția organică, violentă în grade diferite, presupusă de vederea insectelor, nu pot decât să mențină trează atenția publicului. Într-un astfel de eseu artistic inter-regn, există șanse ca percepția publicului să se mai împrospăteze iar creatorii să sape breșe printre traseele zdrențuite ale convenției dramatice și ale unui orizont de așteptare teatrală versat deja pentru sute și sute de forme.
Reîntoarcerea la natural și organic prin alertarea simțurilor, prin interacțiunea la nivel primar, fizic a fost metoda cercetată de mai mulți artiști. Exemplul absolut îl constituie „Piece Touchee No.1” în care Kenji Ouellet și Katharina Weinhuber invită în sală doar câte doi spectatori pentru un experiment de douăzeci de minute. Privitorii sunt descălțați, bandajați la ochi, cu atenția încordată la ce urmează să li se întâmple. O simfonie a tactilului. Curiozitatea, surpriza și minișocul constituie paradigma receptării în „Piece Touchee No.1”. Cu ochii legați, spectatorul nu știe nici unde va fi atins, nici cum. Când pe degetul de la picior, când pe mână, când pe gât. Masat pe spate, mângâiat pe picior sau mușcat încetișor de încheietură. Auzul se încordează, corpul se trezește și rămâne atent pe toată durata performance-ului. Interactivitate la gradul maxim. Imposibil ca lucrând la nivelul fizic, relația actor-spectator să stagneze. Publicul format din cei doi spectatori-primitori de senzații tactile traversează așteptarea, uluirea, când și când un început de panică.

Istoria subiectivă a mișcării

Cele două spectacole amintite au mizat pe un exercițiu al tactilului. Dar cele mai multe dintre producțiile prezentate în Man.In.Fest fac investigații la nivelul mișcării și al spațiului. Compania Dans Kias din Viena se declară interesată de „condițiile senzuale care se nasc dintr-o gândire interioară a corpului și nu sunt hrănite cu imagini externe tipice, bine cunoscute; de condiții care adaptează forma fără nici o îngrădire și care ne permit să înțelegem spațiul și conștiința într-un mod diferit”; în sfârșit, de „condițiile care înlătură interpretările rapide și lineare”. Spectacolul lor, „Secret Sight”, propune compoziții de corpuri neverosimile, lente și expresive. Cu mișcări stinghere, dansatorii se așază în poziții neobișnuite. Ezitarea, fragmentarea și stângăcia lor voite fac ca gesturile să pară reflexul unui parcurs interior absorbit de sine.
În „Capturing Gil-Gulim” al Companiei Natașa Trifan Performance Group din New York, partenerul de dans al balerinei exersate, cu mișcări fine, este imaginea sa răsturnată din video: adunată, chinuită, în poziție fetală. Dubletul om-proiecție, carne-virtual, plus, din când în când, câte un obiect pe scenă redimensionează spațiul și percepția.
„Hourglass” al Companiei Theater A Part din Polonia reface veșnica istorie a părăsirii și suferinței femeii care își caută iubitul plecat în propriul său corp, încercând apoi, în disperare de cauză, să se dedubleze în persoana lui. Pantofii, ciorapii, culoarea buzelor devin instrumente ale prăbușirii violente a femeii desprinse de unitatea dragostei. Mișcările dansatoarei recompun istoria senzațiilor puternice, de neîndurat, ieșite scrâșnit dintr-un lanț de strigăte interioare bine înăbușite.
Astfel de experimente pot fi văzute la fiecare ediție a Man.In.Fest-ului. Arată sau nu a artă de valoare. Cert este că doar prin asemenea investigații există șansa să iasă la iveală forme artistice care să nu ne mai plictisească.

Mediocritatea supraviețuiește doar prin ignoranță

Cristina Rusiecki: Sunteți mulțumit de ediția din anul acesta a Man.In.Festului?

Chris Nedea (directorul festivalului): Da! Categoric! Suntem convinși, eu și Ramona Dumitrean (directoarea artistică a festivalului, n.n.) că a fost o ediție foarte bună, desigur cu plusuri și minusuri - nimic mai firesc la un asemenea eveniment -,
cu multe surprize plăcute, cu oameni extrem de interesanți și altfel.

C.R.: Care este, de fapt, primul scopul al festivalului? Considerați că a fost îndeplinit?

C.N.: Man.In.Fest-ul a fost inventat, în primul rand, pentru schimb și dialog - și aceste aspecte, cel puțin din punctul de vedere al participanților, au fost îndeplinite. Mai mult, pentru toți acești invitați din afara țării, acesta este FESTIVALUL prin excelență, atât din punctul de vedere al varietății și calității spectacolelor selectate, cât și din cel al atmosferei... Problema - dacă poate fi numită astfel -, este că aproape toți vor să revină... Unii dintre ei chiar vor reveni pentru a demara o serie de proiecte comune în vara anului viitor - și acesta a fost un alt scop al festivalului, iată, atins... Desigur, lucrurile ar fi stat mai bine dacă ceva mai mulți practicieni ai teatrului autohton ar fi fost curioși să vadă ce fac „ceilalți”... dar, din nou, e vorba doar de suficiența artistului roman sau doar de frica de fi obligat să se re-evalueze/valorizeze prin comparație. În fond, mediocritatea supraviețuiește doar prin ignoranță.

C.R.: Ce a câștigat ediția de acum față de ceilalți ani?

C.N.: Mai mulți prieteni… și încă și mai mulți detractori. Și un grup de tineri (și voluntari, și fani ai experimentului teatral) care vor ieși de la spectacolele boring, indiferent cum sau de cine vor fi cosmetizate. Dar și asta trebuia menționat la „obiective”. Ce a mai câștigat această ediție? Cred că un plus de credibilitate și un plus de branding, dacă pot să spun așa. Și uite că pot! Și a mai câștigat niste susținători, lucru vital pentru ediția viitoare. Și tot aici, am mai câștigat și noi ceva - un plus de încredere în noi înșine, pe de o parte și o neîncredere totală față de sistemul cultural instituționalizat -, așa că, pe viitor, nu vom mai repeta anumite greșeli și asta nu e puțin lucru! Și, tot la acest capitol, convingerea că trebuie să continuăm să creștem acest festival, no matter what... sau cine!

C.R.: Care au fost cele mai valoroase spectacole prezentate în festival?

C.N.: Ca la orice festival serios, părerile trebuie să fie împărțite... Dar, din punctul nostru de vedere, cele mai experimentale producții, deci valoroase din punct de vedere al conformității cu identitatea Festivalului, au fost „Dancing vs rat Experiment”, „Piece Touchee no.1”, „Entertainment Island 1”, „Faustus! Faustus!”, „Hat and Stars and Chiken-Pox”, „Forty-three sunsets”, „Cadavre du blanc” și cred că am mai uitat câteva - deci, destule, nu? Din alte puncte de vedere, ar fi „Ariadna”, „Confini”, „Hourglass”, „Secret sight”... mă rog, câți oameni, atâția critici de teatru.

C.R.: Ce tip de workshop-uri s-au desfășurat anul acesta în festival? Cui s-au adresat?

C.N.: A... aici lucrurile sunt mai delicate. S-au desfășurat două workshop-uri, clar destinate tinerilor creatori, studenților la teatru, practicienilor scenei în general. Dar, fiindcă trăim într-un mediu poluat de orgolii de doi lei, s-a întâmplat să nu-i prea avem pe acești „destinatari” la ateliere... sau nu în numărul pe care îl așteptam. Și nu la ce nume și cu ce CV-uri le susțineau (Dan Safer, de exemplu!). Și am găsit și câteva explicații care, deși hilare, par să fie totuși de bun-simț. Unu la mână, ai noștri tineri colegi au ajuns la concluzia că oricum le știu pe toate, așa că au ales să se relaxeze dormind pe-o ureche. Și geniile mai dorm, nu-i așa? Doi la mână, aceiași colegi, care însă mai sunt și profesori pe la facultate - că acum oricine poate fi professor -, au ales să nu-și expună studenții lor proprii și personali la contaminări cu exteriorul (e drept că nu toți profesorii, dar excepția...). Îi înțelegem, că sunt ai noștri și știm cum gândesc. În fond, cine și-ar periclita de bună voie statutul de dumnezeu al teatrului românesc? Bine, în afară de cineva inteligent și sigur pe el. Numai că profesori la teatru de felul acesta, nu prea... Din nou, ne întoarcem la chestiunea mediocrității noastre, cea de toate zilele, vom vedea cu ce urmări și cu ce preț.

A fost un adevărat BOICOT

Cristina Rusiecki: Cum se raportează publicul din Cluj la acest festival, am putea spune de avangardă, unul dintre cele mai avansate ca estetică teatrală, din țara noastră?

Marius Pallade Agârbiceanu (director economic Man.In. Fest și Art Act): Publicul clujean este receptiv la noile forme de exprimare în teatru. Este de remarcat faptul că anul acesta numărul tinerilor a fost în scădere, media de vârstă a spectatorilor a crescut prin prezența publicului de vârsta a doua și a treia. De aceea am și declarat că a fost o explozie de cultură, dar fără victime tinere. Deși s-a făcut o mediatizare "agresivă" în presă, în televiziunea locală, s-au pus peste patru mii de afișe, bannere, fluturași, publicul tânăr a venit în masă la spectacolele „cu fițe” , de exemplu la spectacolul americanilor. Au dat dovadă de snobism evitând trupe din Europa, remarcabile prin performanța lor artistică.

C.R.: Ce a câștigat ediția de acum față de ceilalți ani?

M.P.A.: Diversificarea tematică și a modalităților de exprimare, prin participarea mai multor companii de teatru față de ceilalți ani. Am avut pentru prima oară la Cluj douăzeci și două de companii de teatru; s-a câștigat artistic enorm prin participare atâtor producții teatrale. S-a simțit că anul interculturalității există, dar s-a simțit și interesul internațional față de festivalul nostru.

C.R.: Au existat și puncte nevralgice ale festivalului?

M.P.A.: Ca orice festival, a avut și puncte nevralgice care au ținut de organizarea festivalului de către o echipă de trei oameni și câțiva voluntari; a fost diabolic de greu, dar a trecut și acum parcă totul a fost perfect și nu am avut nicio problemă.

C.R.: Care au fost cele mai mari dificultăți pe care le-ați întâmpinat pe perioada festivalului?

M.P.A.: Dezamăgirile... Până anul acesta nu am crezut în invidie sau răutăți din partea actorilor clujeni și din partea profesorilor actori clujeni pe care nu i-am văzut la nici un spectacol. Au fost câțiva actori, dar foarte puțini din marea "găleată artistică” a Clujului. Mai mult, li s-a indus studenților de la teatru convingerea să nu vină la acest festival "că nu au ce să vadă", să nu participe la workshop-uri, că nu au ce să învețe. A fost un adevărat BOICOT din partea "găleții artistice" pline de răutăți și de intrigi. Cum am mai declarat și în alte dăți, este incredibil că un actor cu pretenții culege din ce joacă doar partea negativă, adoptând în viața de zi cu zi această trăire care ajunge să i se pară firească. Mă miră această atitudine și mă intrigă deoarece, din orice formă de exprimare, oricât de bun actor ai fi, tot ai ce să înveți, cum să te perfectionezi. Iar ei, cum se cred atotcunoscători, nu au ce să învețe. Să nu mai vorbim de cei care se consideră "critici”, pe care nu i-am văzut la niciun spectacol... Prin această atitudine probabil încercăm să ne civilizăm, încercăm să înțelegem arta, încercăm să fim democrați în ale scenei. Dar mă miră și ignoranța tinerilor, veniți în număr foarte mic. Probabil, nefiind un festival de manele, nu au fost interesați sau poate trebuia să aducem vreun balet rus cu interpreți din Chișinău.

Preluat din revista Cultura