luni, 22 decembrie 2008

Despre Heidegger și soluția de bătături, pe scurt

Lucram la „Cotidianul”, la Departamentul de Cultură și un coleg a venit să-mi ceară lămuriri despre stupii lui Dorel Vișan. Tac. Nu înțelegeam ce vrea. „Nu-l știi pe actorul Dorel Vișan?”. „Ba da , cum să nu, i-am luat interviu pentru Pro TV de mai multe ori.” „Nu știai că e apicultor?”. Aceeași tăcere nedumerită. Surprins spre stupefiat, mă întreabă: „Dar tu nu ești de la Departamentul de CULTURĂ?”.


Cam asta însemna cultura la cotidian. Puțin important că lucrurile se petreceau la acel ziar. Scena s-ar fi putut întâmpla la oricare dintre ele. Zi de zi, șeful departamentului nostru, altfel om de finețe și bun-simț și un excelent coleg, respecta ordinele de mai sus și ne trimitea la cules de bârfe. Experimentul, creația artistică (în caz că nu performa vreo vedetă cu apariții săptămânale la televizor) contau cât bolile unui trib din Australia de acum două sute de ani față de solida instituție a can-canului. În fiecare zi, aceeași frenezie și salahorie a strânsului de „mondenități”. Pentru direcțiune era mult mai important că fiul nu știu cărei actrițe a suportat o operație gravă decât rolul actriței din ultima premieră. Cui i se adresa pagina de cultură concepută în felul acesta? Intelectualului subțire? În nici un caz. El ieșea din discuție din capul locului. Oricum, se informează din alte surse. Probabil publicului care, oricum, nu frecventa teatrul sau filmul românesc, nu citea vreo carte și singura formă de „cultură” pe care o priza erau orele petrecute cu nemiluita în fața televizorului. În aceeași redacție, senior editorul (parcă așa se chema), scriitor premiat în tot felul de conjuncturi, micuț, dar setos de bârfe, ne verifica materialele plimbându-se cu burta înainte, ca un vechil, printre șirurile de redactori din hala în care o sută de oameni respirau, râdeau, mâncau, scriau și răspundeau la câte trei telefoane de căciulă (care SUNAU).

Peste tot, în Departamentul de Cultură al cotidianelor, același pattern al tipului care se pricepe la toate și la nimic, dar cenzurează articole, stabilește liste de priorități, hăcuiește texte. (Bine că ancheta nu se referă și la redacțiile din televiziuni!) Natural, el va rejecta specialistul, adică insul cu opinii calificate într-un domeniu anume. El, care și-a făcut numele, statutul și prosperitatea financiară, în arealul pafarismului și al culturii după ureche, are o singură specializare - de clănțău cu gura spurcată -, și un singur tip de profesionalism - al datului la gioale după cum bate vântul. Această specie va fi secerată de o repulsie organică în fața celui ce a investit ani ca să se pregătească într-un domeniu.

Că tot veni vorba de profesionalism și prosperitate financiară. Aseară, aceeași veșnică discuție îmbufnată despre statutul nostru economic, cu un coleg de la Cluj, care îl cunoscuse pe criticul de teatru de la principalul cotidian din Edinborough: cinci sute de lire pe lună pentru o cronică săptămânală de șase mii de semne. Evident: profi și documentată, scrisă de un autor care are timp să citească, să selecteze, să se pregătească, timp de o săptămână, pentru articolul de cotidian. La secole distanță în politica editorială față de noi, cotidianul din Edinborough apelează la spe-cia-liști! Nici nu are sens să menționez cât luam eu pentru o cronică săptămânală. Când o aveam! Tot jurnalistul cultural care nu e printre unșii zilei știe. La noi, departamenul de Cultură al unui cotidian hingherește aceiași trei cai de bătaie pe la toate evenimentele punându-i să producă texte și despre seminariile de filosofie, și despre cum ar putea să scape scriitorul de bătături: soluții practice. Ba să mai facă și tura vreunui coleg de la Sport, când pleacă la mare. Fiecare opinează despre orice domeniu cât ai zice pește. Nu uit reacția dezlănțuită a lui Radu Afrim când o jurnalistă de cotidian, persoană simpatică, azi ziaristă de notorietate, pe vremea aceea studentă în anul I sau II, i-a facut harcea-parcea, cu un aer doct, spectacolul „De ce fierbe copilul în mămăligă”. Disprețul pentru informație și comentariu critic specializat care se manifestă la îmbogățiții presei și la directorii de ziare nu poate duce decât la gafe monumetale. De data aceasta, gafeusa va dovedi mai târziu autentice calități de critic și jurnalist cultural. Dar într-un alt caz, cu arie de răspândire mult mai mare, o ziaristă monden-culturală în vogă, de la un ziar cu tiraj campion, pare-mi-se economistă după studii, l-a întrebat, cu aer de mare descoperire teoretică, pe Andrei Șerban, la conferința de presă de la „Pescărușul”, dacă nu cumva teatrul trebuie să producă emoții în spectator. Plus alte înțelepciuni de clasa a treia. Ca și articolele pe care le scrie, de altfel. Ne mai plângem că nivelul de educație al populației scade?

Acestea sunt rezultatele directe ale strategiei directorilor de ziare care oferă posturi puține și salarii mizerabile la Cultură (doar nu de aici or să le iasă lor șpăgile și accesul la traficul de interese!). Redactorii aleargă la câte cinci evenimente pe zi, dar publică hălci din comunicatele de presă, sfârșind prin a se deprofesionaliza chiar și în domeniul pe care îl stăpâneau. Buba ține tot de mentalitatea gherțoistă a celor ce s-au văzut țac-pac afaceriști mass media (gură mare când libertatea de presă = să dai în adversar, ciocu’ mic când e vorba de poziția și punga personale), de zgârcenia și disprețul lor exemplar și pentru specialiști, și pentru cititori. Care ar avea, totuși, dreptul la informație de anumite standarde de valoare și prelucrată de oameni care înțeleg despre ce scriu. Ceea ce, deocamdată, pare utopie curată!

Preluat din revista Cultura

Artă și măcelărie

Ca ieri erau artiști-puști. Umblau în gașcă. Își puneau pe tavă corpurile elastice te miri când și unde. Totdeauna cu nonșalanță. Cultura corpului făcea legea în artele vizuale. Iar spațiul se închega în funcție de trupurile lor despuiate. Lumina prindea alte străluciri pe pielea tânără exhibată împreună în performance-uri. Artă. Sex, tras în venă și boemie. Doar că din gașcă una singură avea să fie cu noroc. Doar ea vinde bine, în galerii de lux. Ceilalți au rămas trupa care expune în grup, în mansardele din „cartierele boeme”. În restul timpului, își exersează umanismul lucrând cu bebelușii narcomanilor. La rândul lor, mai trag câte o doză. Acum au cam 35 de ani. Corpurile, instrumentul lor principal de lucru, și-au pierdut frumusețea dinainte. Nu și-l mai exhibă cu aceeași nonșalanță. Singura cu șanse îi invită la ea. Se aruncă prima în piscina fără apă. Colaps. Măcelărit, trupul său devine material de studiu și de artă pentru prieteni. Care îi vor fi vindecători și șacali în același timp.

În mai multe interviuri Mark Ravenhill declara că „Pool (No Water)” e o piesă despre invidie. Dacă la 20 de ani toți suntem egali, ne simțim parte din aceeași gașcă, mai târziu existența se va dovedi mai blândă cu unii și mai pusă pe hinghereală cu alții. Cam așa se pune problema în piesa montată de Alexandru Mihăescu la Teatrul German de Stat din Timișoara. Tânărul actor și regizor ar trebui elogiat în primul rând pentru că aduce, cel mai probabil în premieră, un text de Mark Ravenhill la un teatru de stat din România (dacă nu luăm în considerare excelenta producție a Mirunei Dinu de la Casandra, „Fotografii explicite”, spectacolul său de absolvență din 2007). Despre acel Mark Ravenhill născut în 1966 e vorba, capul de afiş al noii dramaturgii britanice, fondator, alături de Sarah Kane, al curentului „Spermă și sânge”, celebrul autor al piesei „Shopping And Fucking”, tradusă imediat în zece limbi. A făcut înconjurul lumii după ce reuşise să prăbuşească în 1996 noul sistem de computere de la The Royal Court Theatre, programat să respingă mailurile obscene de după spectacol. Interesat de social, de un teatru cu tușe realiste, chiar dacă ultraactualizate, Mark Ravenhill declară că e prima dată când s-a lăsat convins de teatrul fizicalității. „Pool (No Water)” a fost un text comisionat de Frentic Assembly și conceput împreună cu trupa acestuia. O piesă scrisă AZI, în care nici metafizica artei, nici misterul ei, nici încriptarea (vă aduceți aminte de mai vechile ironii din „Artă” de Yasmina Reza, care numai acum câțiva ani trecea drept culmea contemporaneității?) nu mai fac parte dintre marotele vremii. Ecuația de azi e joc + inconștiență + umanism + corp digitalizat + exhibiționismul fără de care nimic nu există.
De aici și interesul pentru acest text al lui Alexandru Mihăescu, născut în 1880, actor și regizor cu studii și practică teatrală în Germania, cu un traiect demn de toată atenția, care își exprimă manifestul:

POATE PE O CULOARE DIFERITA?

„biografiile multor artişti vizuali, pop-art-ul şi neoexpresionismul au ridicat o sumedenie de întrebări. au trecut câteva decenii iar arta modernă se dovedeşte zilnic a fi funcţia unor condiţii de viaţă înăsprite & concurs. capital & piaţă. festivalizare & industrie culturală. dezvoltare tehnologică & urbană. influenţa curatorilor & polarizarea percepţiei prin noua generaţie de teoreticieni în cultură. interdisciplinaritate & mobilitate.
toate acestea duc la consecinţa că nu mai este suficient ca artistul să producă, ci trebuie să producă după toate regulile pieţei. desigur s-a întâmplat acelaşi lucru cu dalli şi picasso - despre picasso au apărut recent studii economice care îl proclamă, după o analiză managerială exagerat de scrupuloasă, "maestrul brandingului". există însă mari diferenţe faţă de contemporan iar cea mai mare dintre ele este cantitatea: nicicând nu au creat în paralel atâţia artişti şi autointitulaţi ca în prezent.
subcultura şi cultura alternativă, fluxul de informaţie via internet, multitudinea de facultăţi, capacitatea instinctivă a fiecăruia pentru patchwork, toate nasc singuratici şi grupări care bat tactul cu o-mie-de-declaraţii-pe-secundă. în acelaşi timp însă se naşte - cel puţin din perspectiva establishment-ului -, şi eternul câştigător şi perdant...”

„Pool (No Water)” e un text postdramatic, scris cu anticor, după expresia criticii britanice, cu personaje ce nu se disting prin nimic și replici distribuite arbitrar. Tot ce contează în legătură cu acestea din urmă e că se încrucișează cu iuțeala vântului, în ritmuri demente și că lasă loc pentru multă mișcare. Căci și în montarea lui Alexandru Mihăescu, ca și în cea a lui Radu Nica, un alt tânăr regizor format la școala germană, într-o altă producție din același teatru, „Chip de foc”, unde regizorul de azi era actorul din rolul principal, accentul cade pe fizicalitate (coregrafia îi aparține artistului german-chilian Javier Opazo). Prima mențiune care s-ar impune privește condiția fizică și expresivitatea de invidiat a actorilor Christine Cizmaș, Ioana Iacob, Ramona Olasz, Horia Săvescu și Radu Miodrag Vulpe. Povestea și textul văzându-se doar ca adjuvante ale formelor de corporalitate pe scenă, atmosfera în întreg spectacolul e una extrem energetică iar partitura consumă, nu glumă, interpreții trendy. Dintre care Radu Miodrag Vulpe are alură delicios metrosexuală. De altfel, tot aerul producției e ștanțat 2008. Victima din spectacol poartă chiar șalvarii ultimelor colecții. Spațiul creat de Bagoly Zsuzsanna în Bega Shopping Center, în lipsa scenei de la Teatrul German de Stat din Timișoara, aflat în reconstrucție, devoalând din timp în timp incizii în geometria unghiulară clasică, pare și el de ultimă generație.

Dacă ar fi doar atât, însă, unde se poate vedea mâna superactualizată a autorului dramatic salutat în toată lumea (liberă)? Oricât de desuet ar suna, în dinamică afectivă, în rapiditatea cu care artiștii-personaje trec onest, într-o clipă, de la ură și invidie la iubire și generozitate, în duplicitatea cu care din câini devin umaniști și viceversa fără să-și piardă sinceritatea în nici unul dintre momente. Ca dramaturg de valoare, Mark Ravenhill iese campion la observarea histrionismului emoțional, acolo unde se originează colcăiala tuturor pulsiunilor. Și dacă textul le surclasează pe altele care tratează veșnica problemă a animozității între artiști e datorită ambivalenței excelent conturate, dominante la acești oameni care își dedică viața corpului și afectelor. Iar la Alexandru Mihăescu e de apreciat cum înțelege să transfere ludicul și umorul în mișcare. Joculețele erotice, prosteala lubrică de la party-uri, chiar și trăsăturile distinctive ale personajelor cad cu totul în seama mișcării și fiecare dintre acțiunile de pe scenă pare îmbibată de ironie.

„Pool (No Water)”: problemele artei și ale artistului tratate inteligent, lejer, cu umor și rebrand-uite într-un spectacol care îndeplinește exigențele lui 2008.

Preluat din revista Cultura