luni, 30 martie 2009

Despre natura evanescentă a inspirației

Dacă brutalitatea sau anostul domină scena rominească de teatru, noua premieră a lui Răzvan Mazilu de la Teatrul Național din Timișoara a însemnat, cu adevărat, o desfătare estetică: „Remember”, după nuvela omonimă a lui Mateiu Caragiale, în regia, coregrafia și costumele concepute de Răzvan Mazilu, decoruri și video realizate de Dionisis Christofilogiannis, sound design semnat de Vlaicu Golcea (în fapt, un colaj din Wagner) și light design de Florian Putere. Un spectacol uluitor, care amestecă tărimuri ambivalente, maluri estetice mișcătoare, sub atotcuprinzătoarea constelație a revenirii la frumusețe. Adică la acea categorie cu care Arta echivala la începuturi.

Ceea ce definește „Remember” de la Timișoara e maniera extrem de inteligentă a lui Răzvan Mazilu și Dionisis Christofilogiannis de a recupera tradiția dandysmului - spirit, estetism și eleganță -, topindu-le în numitorul lor comun, Cultura. Cu marea Artă, ca depozit stratificat al spiritului, în esența sa supraumană, se conectează permanent toate nivelurile spectacolului. Dintru început, naratorul aruncă din stiva de hirtii tot ce e personal păstrind numai observațiile lui Baudelaire și Proust. Din folosirea asumată a tuturor formulelor de frumos și din alunecarea nesfirșită între realul (ficțiunii) și trans-realul din imaginarul suprauman al lumii, din care cel al naratorului e doar minusculă parte de har, vin dulceața și seducția spectacolului.

La început, pe fundalul video, curg globuri albastre și argintii cu luciri metalice. Aubrey de Vere (Răzvan Mazilu) gol, ridicat din somn se încheagă din transparența unei perdele al cărei virtej îl suge înăuntru. Pus în mișcare de poveste, va reveni în scenă ca ghem inform, încă nedesprins de haos, doar pe jumătate intrat în ordinea lumii. Din ascunzișurile spectacolului se întrezăresc permanent categoriile din transrealitate, favoritele romanticilor (arta ca realitate secundară, de gradul doi, reflex al uneia esențiale), acum recompuse de dandysmul concentrat pe nemuritorul „Viața e vis”. Căci tema centrală, pendularea între realitate și vis, are puterea încă să acopere lumea de mister. A fost sau nu Aubrey de Vere la Berlin, în 1907? Era bărbat sau femeie? Nobil sau tirfă? Și cu ajutorul imaginii, semnele de întrebare se transformă în cel mai evanescent lucru: inspirația. Inainte să se pulverizeze definitiv în inexprimabil, Sir Aubrey îi va da naratorului pana ca să-și scrie Opera.

Și dacă din spectacol picură subliminal o seducție care taie respirația e pentru că „Remember” se compune din alchimia marilor reverii: frumusețe, decadență și esențe de viciu din cale afară de îmbietoare. Postura aristocrată a lui Răzvan Mazilu, ca veritabil dandy, în halat somptuos, albastru, cu fluturi duplicați pe ecranul din spate, încheagă aerul rarefiat, estetizant al spectacolului în aceeași măsură ca și conceptul video al lui Dionisis Christofilogiannis. Aubrey de Vere, blană roz pe umăr, urcă scările cu lunga-i trenă albastră răsfirindu-se pe ele și mănuși albe și toate inelele albastre de „Ceylan” peste, așa cum l-a vrut Mateiu Caragiale. Camera se ridică de pe anteriul său pe un tablou celebru. Vestimentație și personaj, imaginea înglobează o tradiție de secole, folosindu-se cind de artefacte de orfevrărie, cind de picturile lui Van Dyck, sau Pieter Van der Faes. Fiecare mișcare a dandy-ului accesează straturi succesive ale Culturii.

Dar, paradigma frumosului, distincției, eleganței, rafinamentului și artei înglobate într-un singur om devoalează permanentul dublu negativ al lor. In perpetua estetică a contrariilor, ecuația afirmație-negație va preschimba frumosul în inversul său: decrepitudine, efemeritate, moarte și trup flasc. Din asemenea nod de străvechi sensuri în care frumusețea deblochează finitudinea, spaima de extincție și de urițire, imaginile video ale lui Dionisis Christofilogiannis fac o veritabilă piesă de artă contemporană: gol, în corset, cu capul bandajat, Răzvan Mazilu se înfățișează cu gura plină de foarfece și obiecte medicale. Toate, metalice. Seringile împroașcă un lichid albastru. In locul consacrat al desfătărilor, baia înconjurată de coloane clasice, Sir Aubrey intră în cada plină cu un lichid albastru, cu inelele lui albastre, ca o păpușă țeapănă, fardată cu albastru. Anteriul albastru îi atirnă pe margine, chipul vinețiu i se reflectă în valuri din spatele marii cărți de ocultism. Apoi va trece, îmbrăcat somptuos, printre șiruri de oglinzi. Lumina distinsă, apanajul frumosului, se transformă în albastru elegant cu lucirile argintii, metalice ale nopții sau morții. Nu este poezie, ci ceea ce se vede pe ecranul video: modul artistului vizual de a îngloba cromatic ideea, frumusețea și morbidețea, fața și reversul unei realități pline în obsesia monomaniacală pentru albastru, eleganță și distincție, preluind exact sugestia din nuvela lui Mateiu Caragiale.
Coregrafic, ideea se întregește prin plastica excepțională a mișcării, în scena cu Răzvan Mazilu ca lebădă neagră, în cirje, cu tutu și desu-uri frez decadent, dansind pe poante și poticnindu-se bolnav pe „Cavalcada” din „Walkiria”. Energia slăbește pină la neputință, vitalitatea scade pină la incapacitatea de a se mișca: o lebădă neagră, grațioasă șontic-șontic, în spasmele morții. Pe ecran, fluturii, vlăguiți și ei, alunecă rapid în jos. Frumusețea și morbidețea stau din nou lipite, în aceeași fină resuscitare a tradiției culturale. „Seducția este moartea unei realități și nașterea unei aparențe” sună moto-ul spectacolului, preluat din Jean Baudrillard. In mișcările frinte de păpușică dezarticulată, care și-a pierdut capacitatea de a plăcea, într-una din cele mai frumoase scene ale spectacolului, curge singele cald al expresivității. Acum seducția se rigidizează. In lipsa unei noi himere care să redesfacă o altă porțiune de adevăr, de esențial care se poate priza la un moment dat viața îngheață.
Vizual și coregrafic, estetismul spectacolului se susține fără pată prin însumarea unei întregi diversități de sensuri și expresii din tradiția dandysmului. Dar regizorul Răzvan Mazilu știe să răsucească maniera astfel încit și teatral montarea să arate impecabil, dezvoltind relația ramificată dintre Domnul M și un Aubrey de Vere mut, care se expimă numai prin dans. Adică dintre scriitor și inspirație/esență/realitate primară. Ambivalența domină și aici. Ca arhetip, dar mai ales ca realitate în carne și oase, de Vere naște continuu pulsiuni și reacții în cel ce intră în legătură cu el. Alintul natural din vocea copilăroasă a actorului Ion Rizea, cu sonorități dulci, cu nuanțele sale deloc agresive, se adecvează bine celebrării frumosului din care naratorului din „Remember” i se dă privilegiul să-i contemple o secundă din splendoare. „Nu se iese astfel în lume, îl ceartă el. Ce a fost cu înfățișarea asta de dănțuitoare?”. Iar de Vere, la limita fragilității (cu un Răzvan Mazilu atit de vulnerabil!), se cuibărește în fotoliu și plinge. Replicile au subtext, relația cu moartea e presimțită întruna: „Cine vine primul îl așteaptă pe celălalt”. Iar în video Sir Aubrey, înconjurat de luminări, se privește în oglinzile care se sparg. Sfirșitul îi substituie păpuși cu ochi vineți, mari și goi și gurițe perverse. O dată în plus, Dionisis Christofilogiannis recuperează, cult și rafinat, întreaga simbolistică a oglinzilor. Reflectat în mii de oglinzi de diamant, caracterul evanescent al frumuseții în sine i se arată ochiului în fulgurații, în fărime de frumusețe, într-o piesă care rămine atuul plastic al spectacolului: un safir imens în formă de ciupercă atomică. Pe fețe sale polișate Răzvan Mazilu se multiplică înșelător, în funcție de lumină. Condiția lui Sir Aubrey de Vere e prin definiție ambivalentă: la început, cind naratorul face cunoștință cu el, cade; la sfirșit, cu ochii bandajați în roșu, adunat la poalele imensului safir, se reflectă în el, cu un picior aici și unul în lumea esențelor și a Frumosului. Gol în virtejul de lumini din obiectul cu mii de fețe (reflectarea acestora pe ecranul video e una dintre cele mai frumoase imagini văzute în teatru în ultimul timp), Aubrey de Vere rămine veșnicul arhetip al estetismului. Și astfel simbolurilor repuse în manifestare de Răzvan Mazilu și Dionisis Christofilogiannis au nevoie de numai o secundă sau o mișcare ca să devină din nou vii, să se însuflețească în alte și varii forme.

Așa încit dacă aveți chef de o pauză din brutalitatea și directețea pe care mizează spectacolele-propunere/provocare/experiment și visați la o montare frumoasă, concepută în tradiția încriptării succesive a sensurilor și dacă nu v-ați pierdut încă speranța că la teatru puteți găsi pur și simplu plăcere ar trebui să vă duceți întins la „Remember”. E unul dintre rarele spectacole de azi care vă dau întilnire cu Frumosul. Eu l-aș revedea de zeci de ori.



Preluat din revista Cultura
Foto: Dionisis Christofilogiannis

marți, 10 martie 2009

Câtă frumusețe!

Dacă mai există feerie în secolul XXI, atunci ea trebuie că arată ca „Înșir'te, mărgărite”, de Victor Eftimiu, de la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova, în regia lui Alexandru Boureanu: plină de culoare, de costume frumoase, în culori la modă, și de Ilene Cosânzene îmbrăcate în rochii vaporoase, portocalii. De la „vidul ontologic” din „Scaunele”, o baie binefăcătoare în plinul ontologic al poveștii! E adevărat că cel din urmă privește mai ales copilărimea căreia regizorul îi captează atenția printr-o frumusețe adaptată la rigorile de azi: defilare de vizual în cele mai elaborate și colorate detalii, ingenios născocite, care suplinesc găurile din povestea tăiată de Alexandru Boureanu și din vocile nu prea percutante ale unor interpreți.

„Ne-am dorit să facem o poveste feerică, deoarece, în abundența de desene animate și jocuri electronice, trebuie să existe și această compensație a unui spectacol de teatru care să îi readucă pe copii în tărâmul versului, al poveștii care sensibilizează, care emoționează”, își motivează regizorul demersul.

Zis și făcut, doar că secretul succesului stă în imagistica de azi. Făt Frumos, fumusețe up to date, efeminat, narcisiac, e obsedat să-i stea bine șuvițele blonde care sclipesc în lumina reflectoarelor. Crainicul (Vlad Drăgulescu) e întruchipat de o apariție longilină, pe picioroange, în costume vaporoase și materiale care fâlfâie. De altfel, defilarea prinților ce le pețesc pe cele trei fete ale lui Alb Împărat (Ion Colan) rămâne unul dintre cele mai ofertante momente ale spectacolului. Pe Voie bună, regizorul și actorul Ștefan Cepoi și-l închipuie ca pe un personaj de film comic, un tăntălău binevoitor. Prințul Țară Bună va fi creionat, cu mult umor, de Cosmin Rădescu, în chip de englez snob, cu pipă și accent britanic. În etalarea aceasta de personaje, ori de câte ori textul permite, regizorul Alexandru Boureanu și actorii nu uită niciodată să selecteze detaliul comic care individualizează. Spectacolul e destinat, astfel, și copiilor, dar și adulților căci umorul e conținut în cele mai multe dintre situații: în ambiguitatea cuvântului „măciucă”, de exemplu, din replicile lui Buzdugan, în comportamentul prințeselor din scena în care își aleg mirii, în nuanțele prinților pețitori, dintre care unii vin cu deprinderile din sala de fitness, în costumele lor compozite - imaginate năstrușnic de Raluca Turliu Cobilanschi -, cu pantofii imenși, de desene animate, îndreptați către public, în timp ce fața actorilor rămâne orientată către fundul scenei.

Totul e colorat și plăcut ochiului în această montare, și floarea care înconjoară chipul Sorinei, și leagănul împodobit vegetal în care ea somnolează (Anca Țecu într-o Zână a Florilor plină de prospețime, bucurie, dragoste, împăcare și grație). Și peruca lui Făt Frumos, și efectele de lumini moderne - încât povestea să-i intereseze pe puștii de acum -, și decorurile frumoase ale lui Adrian Damian, cu romanticele pânze de păianjen supraexpandate.

Ca actorie, din capul locului, trebuie salutată performanța Mirelei Cioabă în rolul Vrăjitoarei, cu voce excelentă, modulată, când joasă, când pițigăiată și o prezență de scenă remarcabilă, diversă, acum parșivă, manipulându-i fără greș pe toți cei trei prinți, acum plină de căldură, ca în celebrul monolog în care vorbește despre fiul ei, Zmeul, și despre strategia de a-l proteja.

O feerie atât de frumoasă și de atent lucrată ca „Înșir'te, mărgărite” de la Teatrul Național din Craiova, în regia lui Alexandru Boureanu, merită oricând văzută.

Preluat din revista Cultura
Foto Florin Chirea

Adevărul-momâie

La o sută de ani de la nașterea autorului, pe Broadway se joacă „Regele moare”, cu Geoffrey Rush și Susan Sarandon în rolurile principale. Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova propune o montare cu „Scaunele” de Eugene Ionesco, în traducerea lui Vlad Russo și Vlad Zografi, regia lui Kincses Elemer și scenografia Klarei Labancz. Interpreți sunt Ilie Gheorghe și Tamara Popescu. Următoarea premieră Ionesco ne așteaptă la Timișoara.

În „Scaunele” de la Craiova regizorul se folosește în primul rând de calitățile celor doi interpreți. Înțeleaptă măsură, căci cu Ilie Gheorghe în rolul Bătrânului, spectacolul are toate garanțiile actoricești. Intervenția lui Kincses Elemer este discretă, regia mizează mai ales pe decupajul atent și sigur și pe lucrătura migăloasă a scenelor. Ca și în „Există nervi” de la același teatru, montarea aceluiași Kincses Elemer, avându-l ca interpret, printre alții, tot pe Ilie Gheorghe, și în „Scaunele”, virtuozitatea regizorului ține de scenele temeinic coagulate, logice, coerente și de strălucirea din interpretare. Regia accentuează ușor, ca pondere, prima parte, cu relația dintre cei doi bătrânei în favoarea celei de a doua, cu invitații în așteptarea Oratorului. Teatrul absurdului iese la suprafață exclusiv prin „vidul ontologic”, după expresia autorului, prin neantul din existența personajelor, și nu prin formalismul tocit în exagerările grotești cu care absurdul a fost, de regulă, tratat până acum.

În spectacolul de la Craiova absurdul se manifestă în condiția celor două personaje, nu în tratamentul teatral. Nici grotesc, dar nici exces de dramatism sau de emoțional în interpretarea Tamarei Popescu și a lui Ilie Gheorghe, în rolul bătrânilor de 94 și 95 de ani. Doar amestec de curtoazie fără suferință la cele două păpuși care își trăiesc viața rutinard - ca toată lumea -, încărcându-și zi de zi bateriile ultraprăfuite cu un cod mecanicizat de zeci de ani. În cuplul format din „puișorul meu” și „căcăreaza mea”, pe numele de alint, cu șaptezeci și cinci de ani de viață în comun, aceleași glume declanșează garantat bucuria („sufletul meu e totdeauna proaspăt”, spune Bătrâna). Și, viceversa, aceleași mecanisme reactualizează periodic frustrarea: „Ce talentat ești. Dacă aveai și tu un dram de ambiție în viață, ai fi ajuns rege șef, ziarist șef, actor șef, mareșal șef...” (cu varianta „doctor șef”, „marinar șef”, „tâmplar șef”, „rege șef de orchestră” etc.). Relația lor e completă. Teatrul absurdului echivalează aici cu decupajul celor mai familiare scene ale cotidianului conjugal, cu rutinele afective ale obișnuitei vieți în doi în care codul a memorat numai straturile superficiale, înghețate acum, ale comuniunii erotice. Timp de cincizeci de ani energia, vitalitatea de început, explozia primară a legăturii s-au tot refugiat în emoții mecanice la cele două fantoșe afective. Cu trăiri 100% surogat, relația le e totuși completă, fiecare jucând orice rol dictează nevoile (mecanicizate, cum altfel?) ale celuilalt. Bătrânul-bebeluș suge („Tu ești mămica mea”), de la soția-puișor-mamă (Ilie Gheorghe ține o dreaptă măsură în scena respectivă). „Căcăreaza”, centrată cu totul pe partener, retrăiește identic aceeași scenă a seducției pe baza acelorași stimulente: micile lui glumițe, poveștile lui din tinerețe pe care ea le revendică zi de zi pentru a le asculta cu aceeași plăcere. Chiar și micile pseudoinfidelități sunt numai performări mecanice, re-make-uri devitalizate, diferite trepte tocite ale erotismului urcate de cei doi în scene concomitente. Pentru un moment, la sfârșitul vieții, Bătrânul recuperează, reîntâlnindu-și Frumoasa, bătaia de inimă a tinereții. Bătrâna performează sexual cu unul dintre invitați, extazul său - reluarea, în ordine, a șirului de vocale -, fiind unul dintre puținele momente tratate în formele teatrale ale absurdului. Dar regizorul nu ocolește nici device-urile zilei. Simplă și ingenioasă e scena cu cele două scaune goale care se apropie datorită telecomenzii din off, cu presupusul Colonel trăgându-se nepermis de mult către Tânăra invitată.

Două dintre spectacolele montate în afara Franței, cele de la Teatrul din Ostrava (Cehia) și Teatrul din Nurnberg au fost jucate cu actori de vârsta indicată de Ionesco, 95 și 94 de ani. La Craiova, actrița Tamara Popescu e mult mai tânără. Bătrâna ei are un joc pe alocuri exterior, cu accente danubiano-mioritice, cu voce pițigăiată și uneori inflexiuni de țață. Dar acestui fond neaoș actrița îi adaugă candoare și devoțiune autentice. Bătrânul lui Ilie Gheorghe e complet dedicat convingerii de a-și transmite lumii mesajul înainte de extincție. Nimic prea mult, nimic prea puțin în interpretarea actorului, care, ca întotdeauna, rotunjește frumos cuvintele și pompează expresivitate în fiecare gest sau replică. Tot personajul său e construit în așteptarea discursului final, pregătit de o viață, care va livra propriile adevăruri-ultime prin intermediul Oratorului. La Ionesco, Oratorul e surdo-mut. În montarea lui Kincses Elemer, surdo-mutul e înlocuit de o statuie-momâie în uniformă, care coboară de sus. După atâta fierbere și pregătire, Oratorul își începe discursul nearticulat. „Răul, la Ionesco, e vidul de care e bântuită viața noastră – un vid intrinsec, dincolo de gesturile și reacțiile noastre spontane -, vidul împreună cu subterfugiile pe care le adoptăm spre a-l masca și care ne împrumută un aer de marionete”, explică traducătorii Vlad Zografi și Vlad Russo. Versiunii lor pline de acuratețe fiecare regizor îi datorează mult. Pe vremea lui Ionesco toate acestea intrau, însă, sub semnul tragicului. Autorul însuși își intitulează piesa „farsă tragică”. Acum, ele s-au transformat în normă. Rămâne, deci, la latitudinea fiecărui spectator să extragă cuantumul de metafizică și de „vid ontologic” din montarea de la Craiova.

Preluat din revista Cultura