sâmbătă, 31 octombrie 2009

Un regizor român montează „Hamlet” la Atena

Tânărul regizor Marcel Țop este (sau ar trebui să fie) un nume care contează în teatrul tânăr românesc. În primul rând, prin talent, apoi, prin diversitatea mijloacelor și temelor abordate. Când șocant și virulent, ca în „Natural Born Fuckers”, „God” sau „Edmond”, când languros, decadent și voluptuos, ca în „Valmont”, când cinic, ironic și baroc, ca în „Deformații”, Marcel Țop nu se repetă niciodată. Cel puțin pînă acum. Controversat în bălăceala românească cu pretenții teoretice, tânărul regizor a fost acum invitat să monteze la Teatrul Alekton din Atena. Și nu orice, ci „Hamlet”. Crema dramaturgiei universale. Premiera va avea loc pe 30 octombrie.


Povestea desfășurată în ambianță „consumerist-fantastică”, are loc, în viziunea regizorului român, într-o lume care își ascunde „putreziciunea” sub o strălucire de zăpadă. Înainte de momentul întâlnirii cu duhul tatălui, de fapt, cu „adevărul dezgropat”, Hamlet apare ca un prinț spilcuit, sceptic și cool. După apariția fantomei, va renunța, treptat, la tot pentru a deveni un „inițiat care se tăvălește în cenușa tatălui său, suferind de durerea lumii, de lipsa adevărurilor, de lipsa unei logici fundamentale, de bun-simț, în Danemarca lui, care e și a noastră, cea mai aprigă și pestilențială dintre dureri, durerea fără antidot ce, paradoxal, provoacă dependență. Hamlet suferă de durerea lucidității, a conștiinței că lumea în care trăiești și din care faci parte este iremediabil bolnavă. Cel care suferă de ea vrea imposibilul: să afle cauza și efectul acestei boli și să o vindece. Fără acest gen de nebunie exemplară, urmată de câțiva de-a lungul timpului, probabil am fi trăit într-o lume populată în exclusivitate de minciună și iluzii ieftine în care ne-am fi canibalizat reciproc precum maimuțele” (Marcel Țop). Astfel că moartea tatălui nu este, pentru Hamlet, altceva decât o provocare majoră care declanșează scandalul existențial ca o explozie în lanț. În urma sa, el va deveni un kamikadze care sacrifică tot pentru o noțiune abstractă, Adevărul, pe care „până în final nici măcar nu îl amușină. Mai trist, mai tragic și ridicol e că își dă seama de asta”, în viziunea regizorului. Creatorul român al spectacolului percepe textul lui Shakespeare ca pe o „tragicomedie a lucidității profunde, care ucide pentru că atacă umanul în esența lui, Iluzia, Odihna, Somnul și ne arată ce se întâmplă cu cei ce vor să destrame aceste convenții care salvează probabil omul de la sinucidere”.

Pe Claudius Marcel Țop îl construiește ca „un satir pragmatic, prototipul politicianului de succes, bon-viveur, monden, decrepit, libidinos, omul cu bani, lipsit de scrupule, care consideră fratricidul ceva firesc atât timp cât servește intereselor partidului, într-un cuvânt, ceea ce numim noi azi, unii cu scârbă, alții cu invidie, un om de succes”. Partenera sa, Gertrude, arată ca o femeie prin excelență transparentă, de o inocență decrepită, o Marilyn Monroe bătrână care nu realizează că a îmbătrânit. „Ea nu știe că Marylin Monroe-urilor le stă bine sinuciderea, nu bătrânețea”. Vicleanul Polonius va fi un contabil, o mașină de încasat și la propriu și la figurat, care încasează și o încasează, o casă de marcat ambulantă, o bancă de economii și date pe două picioare, dar și un mare lingău. Cât despre Horatio, acesta „nu este nici pe departe un holtei chelios, inexpresiv și mediocru cu rol de conductor, așa cum l-au prezentat numeroase montări”. În viziunea regizorului, Horatio e mai degrabă un tânăr de douăzeci de ani, frumos, inteligent, strălucitor, un Hamlet liniștit, aproape de Scipio din „Caligula” lui Camus. În șirul personajelor urmează Rosencrantz și Guildenstern, proști, indiscreți, turnători, dar adorabili.

Confruntat cu toată această galerie, Hamlet, șoarecele de bibliotecă, devine un șobolan feroce, care caută cărți și dezgroapă cadavre în gunoaiele unui Elsinore consumist.

Preluat din revista Cultura

Efectul razelor Olga Tudorache

Nu am întâlnit om, indiferent de vârstă – și nu mă refer numai la cei din mediul artistic -, care să nu fi rămas paf la „Regina mamă”. De la bătrâni până la elevii de liceu. Olga Tudorache e unicat. Toată generația care preferă genul cool e complet sedusă de stilul Olga Tudorache. Chiar așa, cine joacă mai cool decât Domnia sa? Acum la optzeci de ani! Din spatele răcelii, în anumite fracțiuni de secundă, carnea vie a sensibilității răzbate până la public. Pe dinafară glacială, pe dinăuntru incandescentă. Jocul său topește orice reacție rațională și orice distanță ar intenționa spectatorul să ia față de personaj sau teatru. Aparent tăioasă, actrița reușește să comunice cu adâncurile fiecăruia.

Olga Tudorache e monumentul teatrului românesc. Are umor și sagacitate. Cu voce inconfundabilă, cu ironie caustică, aspect auster, e gata într-o clipă să încălzească o sală întreagă. Duminică 11 octombrie, după reprezentația „Pește cu mazăre”, Teatrul Metropolis a sărbătorit-o pe Olga Tudorache la optzeci de ani. Din care șaizeci petrecuți pe scenă. Directorul George Ivașcu a ținut ca teatrul pe care îl conduce să o aniverseze pe Olga Tudorache pentru că „este cea mai mare actriță a României” și pentru că „e atât de greu să găsești în zilele noastre modele de la care să te inspiri, pe care să le admiri. E atât de greu să ai idealuri la care să visezi! Cel mai important lucru este să ne iubim artiștii pentru că ei sunt cei care ne dăruiesc frumosul. Toată lumea spune că Olga Tudorache este absolut fantastică, minunată și că este actrița care a reușit de atâția ani să emoționeze publicul, de fiecare dată emoționându-se pe ea și netrucând nimic. Pur și simplu, Olga Tudorache spune adevărul despre ființa sa. Sentimentele, lacrimile actorului de teatru nu sunt trucate. Nu vine nimeni să cumpere minciună la teatru. Iar a visa frumos în viața de toate zilele nu înseamnă neapărat a te iluziona.”

La sărbătoare au ținut să fie prezenți, printre alții, cu câte un buchet de flori în mână, Ileana Stana Ionescu, Gianina Corondan, Victor Rebengiuc, Florin Zamfirescu, Doru Ana și foștii săi studenți, Rodica Negrea și Dan Bădărău. Pe vremea când eram și eu studentă, colegii din clasa de Actorie prof. Olga Tudorache se întreceau care mai de care să imite timbrul ei celebru și înjurătura favorită: „miermurea mă-tii”. Nimeni nu a înțeles vreodată ce însemna această miermure pe care Olga Tudorache o amintea ori de câte ori se enerva mai tare.


- Doamnă Rodica Negrea, v-ați format ca actriță alături de Olga Tudorache.
- E bine spus. În sensul că m-am născut ca actriță. Îi datorez în totalitate tot ce am făcut după aceea, și la propriu, și la figurat. Dacă nu era ea profesoara mea, dacă nu era ea cea care ne-a luat lângă ea și ne-a urcat pe scenă, și ne-a învățat, și ne-a ocrotit, și ne-a iubit, probabil că am fi fost altcineva. Dar pentru că ea a fost atunci, noi studenții suntem, azi, actori la cincizeci de ani. Îi datorez absolut totul pentru că Olga Tudorache a fost profesoara mea care a făcut să devin ceea ce sunt.

- Care a rămas cea mai pregnantă impresie de când jucați, la începutul carierei, în „Efectul razelor Gamma asupra anemonelor”?
- Cea mai clară amintire este că ne-a iubit. Și din dragoste a dăruit acel moment unic de teatru.


- Cum e să joci alături de Olga Tudorache?
- E cel mai important lucru pe care îl poate avea un actor: să fie în preajma unui asemenea unicat. Nu mai există nimeni în jurul ei ca ea. Faptul acesta nu are cum să nu te marcheze, să nu te modifice, să nu te formeze. Emană un fel de a inspira și a forma pe cel care stă lângă ea.


Scriam într-un articol de acum un an că orice dramaturg din lume - oricât de important, talentat și celebru -, ar fi (fost) onorat să scrie piese pentru o asemenea actriță. Cum presupun că pentru orice regizor ar fi o binecuvântare să manevreze asemenea sensibilitate, talent și tehnică. Surprinzător, personalitatea de granit se dovedește o actriță foarte flexibilă...


- Liana Ceterchi, ați regizat ultimul spectacol cu Olga Tudorache, „Portretul Doamnei T”. Cum a fost această experiență?

- Eu am jucat cu Olga în 1988, deci acum douăzeci și unu de ani, „Noapte bună, mamă” la Teatrul Foarte Mic. Am jucat peste o sută de spectacole. Am făcut și un turneu în Israel. Iar după douăzeci de ani să trebuiască să o dirijez... Surpriza a fost că Olga Tudorache este o actriță extraordinar de maleabilă, cum nu mi s-a întâmplat cu alți actori consacrați, care au altă privire asupra meseriei. Ea așteaptă să o pui la încercare, să îi propui, să îi dai niște task-uri grele. În primul rând e un mare om și o mare forță spirituală. Ați văzut cum a făcut și în seara aceasta momentul cu doctorul, aparent fără să se folosească de nici un mijloc artistic, fără nici un gest. Nu s-a mișcat nimic. Stătea din profil la sală și sunt convinsă că așa cum am lăcrimat eu, a lăcrimat toată sala. Fără ca ea să facă nimic, se simțea o tensiune în aer... Asta este extraordinar. Nu știu cum face. Pentru mine a rămas un mister și când am jucat cu ea, și când am regizat-o: cum reușește să subțieze aerul, să-l electrizeze, să facă lumină în jurul ei? Acesta e alt lucru pe care l-am observat regizând-o. Olga Tudorache captează lumina. Adică în același loc, când trecea altcineva, trebuia un plus de lumină. Ea atrage lumina. I-am spus: „Doamna Olga, se întâmplă fenomenul acesta, luminați pe scenă”. Mi-a răspuns: „Ciudat, mi s-a mai spus.” N-am putut să o surprind nici atunci.


- Cum era să joci alături de Olga Tudorache?
- Toată lumea m-a speriat. Radu Duda m-a prevenit: „Ai grijă: la repetiții nu, dar la spectacol își dă drumul, e ca o locomotivă, trebuie să fii bine pregătit, că te surprinde cu ce forță vine peste tine, te strivește”. În piesă, noi eram mamă și fiică. Era un text foarte greu de Marsha Norman, un nume celebru. Eu am tradus piesa, eu am adus-o. Fiica își anunță mama că se sinucide peste două ore. Timp de două ore fata face o pledoarie pentru moarte, iar mama o pledoarie pentru viață. La un moment dat ne-am izbit una de alta, ne-am spart nasurile. S-a lăsat cu urgențe. Mi-e foarte dragă Olga. Este o femeie extraordinară.


Vă aduceți aminte cum în „Regina mamă” poziția corpului, mâinile Olgăi Tudorache, cu încheieturi fine, prinse permanent în câte o acțiune, degetele cu emițători de sensibilitate transmiteau tot timpul ceva? Cum în „Fluturi, fluturi” de Aldo Nicolaj parcă și gleznele ei subțiri emanau un fel de energie? Toți cei cu care am vorbit au ținut să vadă „Regina mamă” a doua oară și asta nu pentru că textul ar fi fost o capodoperă. Se spune că ceea ce deosebește un actor mare de ceilalți e felul în care știe să transmită cu corpul: cât de plastice îi sunt mișcările, cum poate capta atenția fără să spună un cuvânt. Sau, în cazul sărbătoritei, cum știe să tacă: distant sau compătimitor; ironic sau complice; cu privire de fier sau cald-înțelegătoare.

În spectacolul „Pește cu mazăre” de la Teatrul Metropolis Olga Tudorache aproape că nu se mișcă. Stă pe scaun fără să se ajute de prea multe gesturi, însă captează atenția în continuu. Privirea spectatorului nu se poate desprinde de ea. Urechea lui e invadată de vocea noduroasă a actriței, de cele mai multe ori cu arțag, care într-o secundă devine un vulcan plin de căldură. Așa, fără să facă numic. Doar o mână de actori reușesc într-o singură clipă să zgâlțâie rădăcinile sensibilității în cel care se uită. Nu cumva acesta e miracolul teatrului?

La mulți ani, DOAMNĂ Olga Tudorache!

Preluat din revista Cultura

vineri, 9 octombrie 2009

Șaizeci de ani în cel mai frumos teatru

Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, cel mai frumos teatru din țară, cu a cărui splendoare arhitecturală numai Odeonul mai rivalizează, împlinește anul acesta șaizeci de ani de existență neîntreruptă. Clădirea sa maiestuoasă, datând din 1850, cu săli inspirate de palatele italienești, stă în mijlocul unui orășel cu peste o sută cincizeci de construcții de patrimoniu (evident, și teatrul se numără printre ele). În 1910, proprietarul, Dumitru Ionescu, fost primar al Brăilei, a cedat prin testament Primăriei oraşului această perlă arhitecturală, unde se aflau hotel, teatru, sală de cinema, cu următoarele cuvinte: „Celor ce se vor folosi de ajutorul ce le las prin acest legat, le recomand din inimă iubire de dreptate şi adevăr şi mai presus aplicaţiunea la muncă neîntreruptă şi cinstită, că numai în aceasta eu am găsit mai multă mulţumire în viaţa mea. Milă către cei nenorociţi şi suferinzi şi dragoste desăvârşită către religie şi neam.” În această clădire au debutat Hariclea Darclée în 1881 şi Maria Filotti în 1905. De altfel, începând din 1995, Teatrul „Maria Filotti” găzduieşte Concursul Internaţional de Canto „Hariclea Darclée”, inițiat de soprana Mariana Nicolesco.

Nici o altă așezare din România nu are parfumul Brăilei. Farmecul său decrepit datorat numărului impresionant de clădiri superbe uitate în paragină e unic. Casele, fanate, dar atât de frumoase, se luptă demn cu bătrânețea. Dacă acestea sunt lăsate de izbeliște, teatrul, în schimb, a cunoscut în ultimii ani, sub directoratul Veronicăi Dobrin, un veritabil boom artistic datorat suitei de tineri creatori: Radu Afrim, Radu Apostol, Sorin Militaru, Szabó Istvan, Radu Nichifor, Ilinca Stihi, Iris Spiridon, Alexandru Lustig. Toți și-au găsit aici unul dintre spaţiile preferate pentru montarea piesei contemporane.

Cu un asemenea trecut istoric și recent, era firesc ca Festivalul Internaţional „Zile şi Nopţi de Teatru European”, organizat din 2004 sub direcția criticului Doina Papp, să-și prezinte în actuala ediție noile producții. Astfel că organizatorii au programat nu mai puțin de trei premiere: „Identități”, după Dumitru Solomon, regia Victor Ioan Frunză, „Herr Paul”, de Tankred Dorst și Ursula Ehler, regia Mariana Cămărășan și Alexandra Penciuc, și „Sufletul. Puncte de vedere”, de Dimitrie Dinev, regia Radu Afrim. Acestora selecționerii le-au adăugat o altă producție recentă a teatrului, „Cum am învățat să conduc”, de Paula Vogel, regia Chris Nedeea și unul dintre spectacolele considerate printre cele mai valoroase ale teatrului, „Omul pernă”, de Martin McDonagh, în regia lui Radu Afrim. Ca în fiecare an, din programul festivalului nu puteau lipsi, nici întâlnirea cu mari actori: Olga Tudorache, („Noiembrie” de David Hare, regia Cătălina Buzoianu), Valeria Seciu („Cum gândește Amy”, regia Cătălina Buzoianu), Constantin Codrescu („Inimă de boxer”, de Lutz Hebner, regia Mara și Mihai Manolescu), Ion Caramitru („Dialoguri și fantezii în jazz”), dar nici invitarea tradițională deja a unora dintre tinerii profesioniști de la ultima Gală Hop.

Eternele identități ale comicului de limbaj

Prima premieră din festival a fost „Identități”, de Dumitru Solomon, în regia lui Victor Ioan Frunză și scenografia Adrianei Grand. Viziunea - inedită pentru Teatrul „Maria Filotti” -, poartă spectatorul în șapte spaţii diferite ale generosului teatru către finalul care se defășoară pe stradă. Regizorul coaguleză exemplar cele șapte piese scurte ale lui Dumitru Solomon. Propunerea sa e incitantă, ceea ce se aude – mai puțin. Textul, plin de calambururi și de jucărele lingvistice – oricât de spumoase ar fi -, cu un puternic iz de teatru absurd, pare iremediabil datat la gustul și influențele anilor '70. Victor Frunză împrumută însă acestei colecții de sketch-uri amploarea necesară mizând pe ritm, interpretări performante și lianți bine susținuți, printre care ingenioasa introducere a actorilor din viitoarele scene în chip de appetizer-e dramatice.

Pe treptele care duc spre foyer, prima scenă, „Holul comun”, buimăcește publicul cu veșnica dispută dintre vecinii de etaj pentru care spaţiul ocupat de obiectele celuilalt devin prilejul unei veșnice revendicări. Un ludic al contradictoriului, al neostoitei plăceri de a se încontra se transformă în material dramatic iar actorii Alin Florea și Marcel Turcoianu stăpânesc bine mijloacele acestui gen de comunicare teatrală. Aceeași plăcere gratuită a schimbului incendiar de păreri opuse, lipsit de mulajul pe realitate se manifestă și în „Vânzări-cumpărări”. Abstractizarea mecanismelor care nasc discuțiile în contradictoriu, de puternică influență ionesciană, domină scena vânzării colțurilor din cameră. Un cuplu format dintr-un pasionat al acordului sintactic și cleptoman pe deasupra (Alin Florea în rol de aiurit bezmetic) și o soție care își hrănește existenţa din vânzări și cumpărări (Silvia Tariq în pedanta excedată de pasiunea lingvistică a soțului) se afundă în stereotipiile oricărui început de conflict din viața domestică. E momentul în care scenografa Adriana Grand își pune amprenta inconfundabilă pe costume. În „Pinacle”, actrița va interpreta, în contrapunct, soția care neagă orice realitate pentru a-și însenina soțul. Blândețea, acceptarea, înțelegerea sunt corzile pe care mizează reușit Silvia Tariq. Fragmentul, altfel cu anumite lungimi, câștigă și prin interpretarea lui Marcel Turcoianu în domnul burghez, înțepenit în conformism.

„Dialog fără partener” se constituie din monologul soției care stă la ușă așteptându-și de o viață soțul închis în camera unde își scrie marea operă. Expresivă, Monica Zugravu-Ivașcu transmite plictiseala, îmbâcseala afectivă, uscăciunea, urcând de la rugăminți la amenințări adresate bărbatului ascuns de ochii publicului. Momentul cu toate atributele comicului conjugal virează pe nesimțite în tragic. Aceeași actriță va schimba registrul în delicioasa scenă de la gară, între călătorul care vrea să plece la Paris (confuzia generată de apropiera fonetică Paris/Periș e motorul întregii piese„Orient-Express”), și vânzătoarea de bilete cu ton profesionist. Mecanismele meseriei par să le fi eradicat pentru totdeauna pe cele ale gândirii în cazul funcționarei de la ghișeu într-o scenă în care stilul seamănă considerabil cu „Căldură mare” a lui Caragiale iar actorii Monica Zugravu-Ivașcu și Alin Florea joacă impecabil.

Ultimul moment, cel cu vânzarea unui animal imaginar, „Superba, nevăzuta cămilă”, procură plăcerea întâlnirii cu tânărul actor Radu Micu, cu voce remarcabilă, dicție bună și apariție energizantă.

Scena cea mai ofertantă teatral e una jucată în bună parte pe întuneric: „Apa”. În spaţiul imaginat de Adriana Grand, apa străpunge, foarte aproape de public, scena. Senzația e inedită pentru orice spectator, oricât de mult teatru ar fi înghițit. Acesta ar fi meritat să fie finalul unui spectacol extras parcă din compendiul de mecanisme lingvistice ale comicului.




Preluat din revista Cultura
Foto Adriana Grand

marți, 6 octombrie 2009

Inima Copiilor câştigă aur la PR AWARD 2009

Asociaţia Inima Copiilor a câştigat Golden Award for Excellence la editia a 7-a a PR AWARD Campania „Inima Copiilor pentru Marie Curie” a fost desemnată cea mai bună campanie la categoria „Buget - / Creativitate +”.

Campania „Inima Copiilor pentru Marie Curie” pentru înfiinţarea departamentului de cardiochirurgie pediatrică in cadrul Spitalului de copii Marie Curie se alătură celor mai de succes campanii de comunicare din România, realizate cu buget restrâns dar cu rezultate remarcabile.

În cadrul PR Award Gala Night, Campania „Inima Copiilor pentru Marie Curie” a fost evidentiata drept una dintre cele mai bune campanii derulate în România. Realizată de echipa Asociaţiei Inima Copiilor împreună cu prieteni din presa scrisă, online, TV, Radio, PR etc. aceasta a primit „Golden Award for Excellence” la categoria „Buget -/ Creativitate +”, una dintre cele mai disputate secţiuni ale competiţiei.

În aprilie 2009, Asociaţia Inima Copiilor şi-a propus să strângă 500.000 EURO pentru echiparea unei săli de operaţii şi a unui salon pentru terapie intensivă cardiaca la Spitalul de Copii Marie Curie. Acest ansamblu minimal trebuia să constituie începutul pentru ceva ce nu există în Bucuresti şi în sudul ţării: un departament de cardiochirurgie pediatrică atât de necesar pentru cei peste 1.000 de copii cu malformaţii cardiace grave care se nasc anual în România.

„Campania şi-a atins şi depasit obiectivul. S-au strans aproape 750.000 EURO cheltuind doar aproximativ 4.000 EURO, deci chiar am avut „Buget -”. In plus, proiectul nostru a devenit prioritar pentru Ministerul Sănătăţii care sprijină financiar si logistic înfiinţarea departamentului. Drept urmare, proiectul a crescut considerabil, noul departament de cardiochirurgie pediatrică va avea mai mult spaţiu, va include un laborator de cateterism şi va fi echipat la standarde europene. Toate acestea s-au întâmplat pentru că ceea ce am început noi în aprilie a fost preluat şi continuat de foarte mulţi prieteni, de multe ori necunoscuţi, care şi-au asumat scopul campaniei noastre şi au contribuit prin cele mai diverse mijloace la atingerea acestuia. A fost o campanie facută exclusiv cu prieteni. Lor le multumim si le dedicam acest premiu”, declară Alexandru Popa, Presedinte al Asociaţiei Inima Copiilor.

Ediţia de anul acesta a PR Award s-a remarcat prin numărul neaşteptat de mare de proiecte înscrise: peste 140. Dintre acestea au fost nominalizate 40 şi premiate 26, „Inima Copiilor pentru Marie Curie” obţinând unul din cele doar 6 „Golden Award for Excelence” acordate.

Campania „Inima Copiilor pentru Marie Curie” s-a dovedit a fi unul dintre cele mai complexe mixuri comunicaţionale lansate pe piaţa locală, utilizând aproape toate canalele de comunicare, de la online la TV.



Mai multe detalii puteţi afla de la Alexandru POPA, Preşedintele Asociaţiei “Inima Copiilor” - tel: 0722 360 339, email: apopa@inimacopiilor.ro

Asociaţia Inima Copiilor este o asociaţie non-guvernamentală şi non-profit constituită în ianuarie 2006. Din august 2006 Asociaţia Inima Copiilor reprezintă oficial în România organizaţia de interes umanitar internaţional "The Heart of Children", Italia, condusă de Dr. Vittorio Vanini, iar din iulie 2008 este afiliată la Alianţa Naţională de Boli Rare.

Scopul Asociaţiei este acela de a ajuta copiii cu probleme cardiace, în special pe cei cu malformaţii cardiace congenitale.

Asociaţia a dotat cu aparatură medicală în valoare de peste 480.000 Euro Secţia de Cardiochirurgie Pediatrică a Institutului Inimii “Niculae Stăncioiu” din Cluj unde a şi organizat şi susţinut financiar 6 misiuni medicale umanitare.

În prezent, Asociaţia Inima Copiilor este responsabilă cu lucrările de construcţie, amenajare funcţională si dotări de infrastructură pentru noul departament de cardiochirurgie de la Spitalul de copii Marie Curie. Pentru aceasta se folosesc fondurile obţinute în campania „Inima Copiilor pentru Marie Curie”.

Comunicat de presă Bucureşti, 1 Octombrie 2009