vineri, 26 iunie 2009

Arte și futilități

Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu și-a consumat deja a XVI-a ediție. Cum am tot scris despre FITS și în anii precedenți, o să las de data aceasta la o parte mainstream-ul, respectiv spectacolele românești din țară la care publicul s-a înghesuit, în favoarea aspectelor light. Ce rămâne din FITS după cele câteva spectacole cu greutate? De ce lumea dă năvală la FITS deși nu se așteaptă neapărat să dea nas în nas cu capodopera? Deși sunt alte festivaluri unde proporția de spectacole consistente raportate la numărul de producții invitate e mult mai mare? Ce anume dă savoarea FITS-ului?

Mai întâi, aspectul comunitar. În primul rând, comunitatea sibienilor, în al doilea, cea a artiștilor. Festivalul pare să antreneze cea mai mare parte a locuitorilor orașului. Sute de studenți se înscriu ca voluntari. În centru, pietonala și aleile sunt ocupate de cei care poartă pe piept badge-urile de festival. Trecătorii se încrucișează pe străzi când cu o paradă, când cu o fanfară. Seara, în Piața mare, se minunează de acrobațiile și de carul alegoric din „Odiseea saltimbancilor” de la Compania franceză Malabar sau de gesturile ample, virtuozitatea și registrele diferite din „Quixotage” de la Teatrul Kto din Polonia. Impregnat de ficțiune, culoare și personaje, tot ce e istoric la Sibiu învie: case, ziduri sau scuaruri. Teatru, ce mai!

„Știți câți elevi pleacă cu dureri de stomac în fiecare zi la școală?”

Cei foarte puțini care nu au chef nici de spectacolele cotate de conformiști, nici de atmosfera pestriță de pe străzi pot alege o producție cu public restrâns, ca „20 noiembrie”, de autorul suedez Lars Noren (în regia aceluiași), de la Teatrul Național al Comunității Franceze din Belgia.
Anne Tismer joacă la un metru de public, în spaţiul mic trasat cu creta în interiorul scenuței de la Teatrul Gong. Universul înghesuit, restrâns la câteva activități și mișcări apasă. În 20 noiembrie 2006, Sebastian Bosse împușca la întâmplare un grup de studenți. După ce rănește nouă, se sinucide. Cu câteva zile înainte, își anunțase intențiile într-o confesiune disperată pe Internet, agățându-se de ultima speranță de a-i fi auzită confuzia. De la aceste notații pleacă textul lui Lars Noren.
Anne Tismer reproduce perfect vocea și inflexiunile unui adolescent needucat. Actrița germană, care interpretează un băiat de liceu, vorbește gros, închizând vocalele, ca toți aceia fără mare chef de învățat, din orice spaţiu cultural s-ar găsi. Comută abil, din când în când, textul din franceză în engleză pentru spectatorii care o înțeleg mai bine pe cea de-a doua. Când nu li se adresează direct, punând întrebări și așteptând încordată răspunsurile, Anne Tismer captează atenția notând tot felul de aserțiuni cu creta pe podea. De exemplu: „Nimic nu durează veșnic”.
Spectacolul reface intuitiv traseul care duce la împușcarea celor nouă studenți: sărăcia, agresivitatea colegilor mai bogați, mai deștepți, mai frumoși, care îl sâcâie, rușinea din cauza părinților de la marginea societății, autoritarismul profesorilor: „Știți câți elevi pleacă cu dureri de stomac în fiecare zi la școală?”. Un complex imens de frustrări și resentimente și apoi revanșa pregătită cu gesturi sigure, economice.
Tema actuală, performanța actoricească (montarea se bazează doar pe talentul actriței) fac din „20 noiembrie” un spectacol pe care mi-ar plăcea să-l văd montat și la noi.


Ești actor? Cât poți să dai cu capul în perete?

Suspendat din cauza ploii de mai multe ori, spectacolul-vedetă de la FITS, despre care Gabriela Lupu susținea în „Cotidianul” că ar fi „copy-paste după o montare de pe Broadway”, a fost „Metamorfoze” (după Ovidiu, dar cine să recunoască azi versurile recitate exclusiv în latină?), coproducție Centrul Cultural Abbaye de Neumunster, Teatrul d'Esch, Luxemburg, Grande Region, Capitală Culturală Europeană 2007 și Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu. Cel din urmă pare să se specializeze în testarea limitelor fizice ale actorilor. Pe vremea când se repeta „Viața cu un idiot”, printre critici circula gluma că în urma unei negocieri la sânge cu regizorul ucrainean Andryi Zholdak, directorul teatrului, Constantin Chiriac, ar fi obținut ca protagonistul să o izbească cu capul de pereți pe actrița principală doar de treizeci în loc de patruzeci de ori. (Pentru care finalitate estetică rămâne până în ziua de azi un mister). Și, vorba aia, azi nici profesioniștii nu mai au voie să boxeze fără cască. Cum un sindicat care să apere drepturile actorilor împotriva acestor tratamente „artistice” probabil nu există și cum la noi artiștii le revendică rar din teama de directori discreționari, obișnuiți să se poarte în România postcomunistă ca stăpânii medievali pe feudă (nu insinuez că acesta ar fi și cazul Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu), aș propune înființarea unei Asociații care să protejeze actorii împotriva violenței scenice sau condițiilor de lucru care le pun sănătatea în pericol. Cum ar fi cele de la „Metamorfoze”, unde interpreții stau o oră și jumătate cu picioarele (cel puțin) până la genunchi într-o piscină cu apă rece, de parcă la Luxemburg sau la Sibiu ar fi climă deșertică, nu 7 grade cum s-a întâmplat la una dintre reprezentații. De ce Brigitte Bardot și atâția alții ca ea să-și irosească forțele militând pentru apărarea câinilor vagabonzi, când chiar semenii ei par în pericol?

Strict în miezul FITS-ului

Recunosc, pentru mine, FITS nu începe decât în prima noapte petrecută în curtea teatrului. Acolo se perindă toate morfologiile umane posibile: asiatici, africani, afro-americani, europeni. Anul acesta, în mod special, mulți japonezi. Noaptea, band-urile invitate să performeze pe stradă oferă câte un bonus pentru colegii lor artiști care știu să-l aprecieze la adevărata valoare bucurându-se până la ultimul nerv motric. Explozia de energie, dansurile, atmosfera par moștenire direct din prototeatru de la bacanale. Într-un alambic inimitabil de distracție și creație, se etalează generos momente de virtuozitate. Frenezia încinge fețele din public. Acrobații fac tumbe incredibile și salturi pe catalige imense; Ministrul Culturii, Theodor Paleologu, venit pentru o conferință, se prinde nonșalant în șirul de Mambo. Timp de o oră, o actriță japoneză dă mostre de grație, emoție și dramatism nipon; africanii de la Tobrogoi bat nebunește în tobe; toți se amuză de umorul fanfarei belgiene Commando Fete; rockerii cântă și mai dau o tură pe motociclete. La club e viață, aici se duc conversațiile inteligente, se înfierbântă disputele pe marginea spectacolelor, se fac confesiunile de după miezul nopții, se schimbă idei și metode între artiști. Aici e, poate, miezul spectacolelor de la ediția viitoare.

Preluat din revista Cultura
Foto: Scott Eastman, Stefan Jammer, Mihaela Marin

marți, 23 iunie 2009

Ciuma bufă

Nici o îndoială: Felix Alexa știe să monteze teatru. Spectacolele sale curg impecabil, articulațiile scenelor sunt fără pată, echipele cu care lucrează - profesioniști unul și unul. Chiar în situațiile mai puțin numeroase când regizorul optează pentru tineri, îi invită pe cei mai talentați. Exemplul elocvent e Marius Manole, o alegere de zile mari, aproape omniprezent în producțiile bucureștene ale lui Felix Alexa. E și cazul ultimei premiere, „Sinucigașul”, de Nikolai Erdman, de la Teatrul Național.

În plus, regizorul are știința infailibilă de a-și selecta textele în funcție de spectatorii cărora li se adresează. Căci fiecare teatru își dezvoltă publicul și genul său! Un teatru de proiecte, viu și dinamic, ca Metropolis, are cu totul alt public decât unul încremenit în cutume teatrale vechi, un fel de flamură a manierei de patrimoniu, cum e TNB. Când nu e vorba de nemuritorul Shakespeare, pe care îl împrospătează cu bun gust, Felix Alexa montează texte contemporane incitante, „Chip de foc”, de la Teatrul Odeon, savurosul „În rolul victimei” de la Teatrul Metropolis sau măcar texte celebre ale secolului trecut, care nu și-au istovit încă impactul. În toate distribuie mari talente ale scenei românești. Soluție confortabilă și, desigur, pe placul publicului, după cum se vede în „Moartea unui comis voiajor”, de la Teatrul „Bulandra” (cu Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț în rolurile principale), „Neînțelegerea” sau mai vechile „Vrăjitoare din Salem” de la TNB.

Iar acum, acest „Sinucigașul”, în traducerea Mașei Dinescu, text dizident la vremea lui (pentru replici ca „Vom ajunge ca în Rusia să trăim doar în șoaptă”), nejucat în perioada marii puteri sovietice populare și „culte” din marea U.R.S.S. Care putere populară l-a deportat pe Erdman în Siberia un timp iar apoi i-a ciopârțit talentul reducându-l la scenarii pentru copii.

Azi, în montarea de la Național, textul ar fi avut șansa să păstreze mult din puterea provocării de atunci dacă regizorul nu l-ar fi distribuit în rolul principal pe Dan Puric. O vedetă – cum știm cu toții -, ultrapopulară, ultraapreciată pentru expresivitatea corporală și pentru spectacolele sale nonverbale. Cum actorul rămâne în scenă un procent însemnat din timp, spectacolul virează volens-nolens într-o comedie de mai mult sau mai puțin bun gust. Uneori, chiar puțin de tot, când Dan Puric se pretează pe scena Naționalului bucureștean la scos limba și scuipat, la scălămbăieli și un arsenal întreg de poante „de mare calitate”. În rest, un firicel de voce pe tonuri joase – slavă domnului, nu declamatorie, cum se mai poartă uneori pe la Național -, ale cărei nuanțe sunt departe de expresivitatea corporală a artistului. Dar publicul îl înconjoară apriori cu simpatie, se distrează și aplaudă la sfârșit înfiorat de plăcere.

Dacă spectacolul de la TNB marchează puncte e mai ales datorită fluenței scenelor, a momentului de grup când cei prezenți fac galerie sinuciderii și a scenografiei inspirate – ca totdeauna când e semnată de Diana Ruxandra Ion -, a pitorescului din compoziția multor personaje secundare bine conturate și interpretate (de exemplu, Costel Constantin, cu impecabilă energie și vigoare, Adela Mărculescu, cu fericita îmbinare de tehnică și naturalețe sau Marius Manole, delicios în tânărul ideolog voluntar, un actor care captează în orice moment atenția publicului).

Pe scurt, „Sinucigașul” e un spectacol făcut cu măiestrie. Aceasta nu exclude, însă, soluțiile comode, lipsite de nebunia marilor încercări pasibile fie de rateuri, fie de lucirea unei viziuni care să întoarcă secolul pe dos. E motivul pentru care știința regizorală a lui Felix Alexa câștigă mult dacă e aplicată textelor scrise în zilele noastre. Dar publicul Naționalului se bucură și până la urmă asta e tot ce contează.


Preluat din revista Cultura

joi, 11 iunie 2009

Vreau sânge și rating

Mihail Sebastian, Matei Vișniec și Lia Bugnar par să fi fost autorii români preferați de Festivalul de Comedie, ultima prezentă cu trei piese: „Ofertă de serviciu”, „Jocul de-a adevărul” și „Șapte dintr-o lovitură”. Caz unic în istoria teatrului românesc, Lia Bugnar a fost comisionată de Teatrul Național din București (la primul lui proiect demn de toată stima) să scrie un text pentru echipa de tineri actori de la TNB. Cu demersul respectiv, TNB pare să fi intrat într-un circuit instalat în Europa de câteva zeci de ani buni! Atuul stă în alegerea actriței-dramaturg căci practica de scenă îi induce autoarei un text care curge, replica bine tăiată, firescul, ritmul - har domnului! -, nu ca la carte, ci ca pe scenă. Plus tema și lumea pe care pare să o cunoască bine: cea a televiziunii, obsesie atât pentru producători cât și pentru telespectatori; plus întreaga proiecție asupra celebrității; plus goana după rating.

Vocea olimpiană (a lui Ion Caramitru, directorul TNB și regizorul spectacolului) se aude de sus, ca în lagăre. Directorul nu se vede. „Șapte dintr-o lovitură” începe cu „dialogul” între președintele uneia dintre televiziunile comerciale și o producătoare angajată. Urechea fină a autoarei înregistrează exact frazele și relațiile perpetuate în instituțiile amintite. Lipsesc doar înjurăturile, ca să se vadă că realitatea e încă și mai dură. Un citat aproximativ: Șeful: „Te-ai tuns”. „Mi-am tăiat vârfurile, răspunde producătoarea”. „Pune-ți ceva pe cap, arăți groaznic, nici nu pot să mă uit la tine”. Raportul de putere se manifestă la modul cel mai primitiv. Discursul de zi cu zi al directorului TV e un șir neîntrerupt de umilințe. Poziția sa de putere nu echivalează cu suita de străluciri manageriale, ci - cum se întâmplă etern în mitocaniada românească -, cu defularea tuturor complexelor de putere. Fiecare cuvânt constituie un atentat la demnitatea omului, pesemne moștenire a universului concentraționar din regimul comunist, extinsă la nivelul întregii țări.

Cu asemenea replici, cu presiunea continuă a ratingului obținut de concurență, cu ghinionul ca perechea din emisiunea sa (un Big Brother cu refuzații de la o telenovelă) să se acupleze la trei noaptea, în loc de 24.10, când ar fi avut audiență maximă, producătoarea îi determină ca în noaptea următoare să copuleze la o oră mai potrivită. Modelul comportamental „de sus” se perpetuează, ca în teoriile lui Gabriel Tarde: angajata televiziunii, cu ascendent asupra concurenților, va dezvolta purtările șefului. Iar grosul telespectatorilor asimilează schemele dumnezeului acceptat de majoritatea populației: televiziunea. Victoria Dicu conturează femeiușca ștearsă, mai degrabă plinuță, cu picioarele umflate, îmbrăcată fără gust. Permanentele presiuni și grosolănii, ca și psihoza ratingului îi descărnează omenia: începând cu atitudini aparent insignifiante (în ciuda promisiunilor, lasă pisica unei concurente să moară de foame cu bună știință) sfârșește prin a-și omorî mama în direct. Violul și sângele aduc apogeul ratingului. Rețeta e simplă și ușor de confecționat. Modelul proliferează instant în societatea urbană, populată de indivizi fără relații profunde, care nu construiesc nimic împreună. În măsura în care comunitatea și recunoașterea în cadrul ei sunt anihilate, în lipsa reperelor și a valorilor, fiecare se angajează în propria goană după rating confecționându-și imaginea, de la caz la caz, în fața tuturor. Fiecare se transformă, astfel, în mica sa televiziune.

Rezultatul acestei stări de fapt bine surprinse în „Șapte dintr-o lovitură” se vede în galeria de personaje reprezentative, unite de forma specială de prostituție de artă: castingul la telenovele. Prilej pentru ca autoarea Lia Bugnar să așeze din nou pe tapet principala ei calitate: știința de a crea partituri excepționale pentru actori. Exact ca marii autori americani contemporani proveniți dintre artiști, Lia Bugnar pune perfect în valoare actorii, folosindu-se de cuvintele care sună cel mai bine. Regizorul Ion Caramitru trebuie să-i mai pună numai în situații și succesul e gata. Scriitura e actuală, vie (NB: deloc vulgară!), nu plictisește, contextul e rupt din practicile media de entertainment. Dramaturgul se pricepe să construiască multe relații (spre deosebire de majoritatea confraților săi de azi), fiecare dintre cei șapte interacționează cu fiecare. Producătoarea amintită îi îndeamnă tot timpul pe candidați să socializeze, să se lupte pentru prim plan ca să câștige rating, îi dinamizează, le furnizează clișee.

Unul dintre produsele tipice ale zilelor noastre e personajul excepțional interpretat de Mihai Calotă. Cochet, delicat, metrosexual, preocupat să se asorteze vestimentar, visează să apară pe ecran, în centrul atenției, înconjurat de flash-uri. Știe tot protocolul de fraze: „Sunt un rac sensibil”. De mic, și-a dorit cu tot dinadinsul să devină vedetă TV. Azi, tânjește după răsfățul publicului (cere sfaturile telespectatorilor pe forum) și al ieșirii din anonimat. Mihai Calotă joacă excelent: fragil și sensibil, personajul său nu e unul puternic sau combatant. Nici măcar fascinant. Rătăcit în lumea aceasta, fără o identitate solidă, nevoia sa de celebritate provine din nevoia de autodefinire. Nereușind să capteze simpatia publicului, va marca apogeul ratingului tăindu-și venele în direct.

Când accesul la tehnologia informației face ca veniți și neaveniți să posteze comentarii cu aerul că orice platitudine descinde direct din miezul pertinenței, cei cu mințile cele mai găunoase se imaginează vedete Tv, chiar și în lipsa oricărei orientări, aptitudini sau domeniu de interes (în afara fotbalului și călătoriilor). De ce? Răspunsul îl dă un alt personaj (Alexandru Nedelcu cool, sceptic, pervers, poate puțin prea rigid). Fără vreun talent anume, el și-ar dori totuși mașină și vilă, minus muncă și rate. Băiatul lucid, sec, cinic, cu umor și prezență de spirit, devine repede preferatul publicului. Fața cealaltă a sa va fi umanistul care ocrotește tânăra dependentă de droguri (Ana Macovei, o altă prestație foarte bună în fata băiețoasă, lesbi părăsită de iubită). Ajungem astfel la cel ce-i va vinde drogurile pe sub mână, băiat de cartier, plin de înjurături, lanțuri și ghiuluri, cu atitudine de șmecher. Despre talentul actorului Florin Lăzărescu ar trebui să se tot vorbească. Și aici evoluția sa are nerv și exemplară naturalețe. Manglitorul manelist, întors din străinătate pentru că nu prea mai mergea afacerea, pus pe bătaie, învolburat de nurii supraexpandați și supraostentați ai pițipoancei, devine partenerul de sex în direct. Și ea, la rândul ei, un produs tipic al zilelor noastre: pipiță care nu știe cum să se îmbrace mai sexos pentru a-și pune în valoare talentul, toată doar imagine. Familiară cu strategiile de creștere a ratingului, dansează, se îndrăgostește, copulează în fața camerei de filmat. Lia Bugnar, actrița dramaturg, interpretează la dublu cu Florina Gleznea această marfă care se folosește de rețeta romantism plus sex pentru a se vinde cel mai avantajos. Păpușă gonflabilă a emoțiilor de suprafață, e gata de orice mascaradă emoțională și erotică.

În contrapunct, o apariție distonantă față de fauna din piesă, cel mai sensibil personaj văzut pe scenă în ultimii ani (datorită interpretării lui Carmen Ungureanu). Harpista fragilă, gingașă, care nu găsește loc în nici o orchestră (posturile nu se deblochează decât când titularele ies la pensie, or toate harpistele sunt încă tinere), s-a pregătit toată viața la acest instrument. Conștientă de disparitatea condiției sale, de bizareria ei în lumea noastră („Știu că nu înțelegeți, dar o harpă costă 60 000 de euro”, le va spune telespectatorilor), personajul jucat de Carmen Ungureanu e ființa inefabilă, rătăcită pe aici, pe care universul din jur nu poate decât să o terfelească. Perechea sa va fi studentul la Litere, împăciuitor, delicat, idealist, civilizat, intelectualul cu ochelari, interpretat de Axel Moustache, veridic în poetul îndrăgostit care refuză să facă dragoste în fața camerei, pentru rating.

Aceștia sunt cei șapte decupați de Lia Bugnar din actuala lume a nonvalorii, cu standarde intelectuale și morale imprimate de mass media, unde lipsa de repere, prostul gust și gherțoismul se prelungesc pe toate canalele. Piesa poate fi acuzată de mici clișee (manelistul băiat bun care vrea, de fapt, să facă rost de bani pentru operația de bypass a bunicii; cinicul care o apără pe micuța drogată, scriitorul care își amintește fascinația de la concertul de harfă al ingenuei la Timișoara). Emoțional, „Șapte dintr-o lovitură” e o piesă aproape completă: publicul râde, plânge, se impresionează. Meritul îi aparține autoarei care știe să construiască texte atât de accesibile, dar și tinerilor actori ai Naționalului bucureștean, al căror talent a transformat fiecare partitură într-un recital. Un spectacol pe care mi-ar face oricând plăcere să-l revăd.

Preluat din revista Cultura

vineri, 5 iunie 2009

Inima Copiilor pentru Marie Curie

Pentru copiii cu probleme cardiace grave exista o singura solutie: interventia chirurgicala - adeseori urgenta si foarte specializata. Este nefiresc, complicat si mult prea costisitor sa trimitem toti copiii bolnavi pentru tratament in strainatate. Uneori e imposibil! Uneori e foarte urgent!

Mai multe detalii despre acest proiect pentru inimioare gasiti la http://www.inimacopiilor.ro/campanie/proiect.php .