Nu cred în teatrul care vorbeşte la modul general
Judit
Dobre-Kóthay în dialog cu Cristina Rusiecki
În 2012 Premiul
Uniter pentru întreaga carieră i-a revenit scenografei Judit
Dobre-Kóthay. După absolvirea secţiei de Scenografie a
Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti,
aceasta a lucrat ca scenograf al Teatrului Naţional „Radu Stanca”
din Sibiu, iar mai apoi al Teatrului Naţional Târgu Mureş. Între
1991 şi 2004 a fost angajata Teatrului Maghiar de Stat din Cluj,
devenind colaboratoare
permanentă a regizorului Tompa Gábor.
De ani buni face o redutabilă echipă artistică cu regizorul
Bocsárdi
László.
Din 1990 este
profesor la
catedra de scenografie din cadrul Universităţii de Artă Teatrală
Târgu Mureș. Judit
Dobre-Kóthay a conceput scenografia pentru peste trei sute de
spectacole de teatru și operă, ca şi pentru două filme.
Am întâlnit-o
pe vremea când lucra la montarea „Iulius Caesar” (după grafia
preferată de regizor) concepută de Alexander Hausvater la Teatrul
Național Timișoara. Vorbind cu domnia sa, am descoperit un
creator cu minte structurată și discurs consistent, capabil de o
analiză în niveluri sucesive de interpretare. Toate enunțurile
rostite de Judit Dobre-Kóthay par
concluzia matură a numeroase acumulări și reflecții petrecute în
timp.
Cristina
Rusiecki: Participați la nașterea unui spectacol de teatru politic.
Regizorul, dl Alexander Hausvater pledează în favoarea artistului
angajat, militant, care trebuie să fie un om al cetății. Știu
foarte puțini oameni de teatru în România care să simtă
fervoarea angajării în politic.
Judit
Dobre-Kóthay: Dacă mă gândesc la războiul pornit de
Statele Unite împotriva Iraq-ului, mi
se configurează o imagine asupra lumii
care mă îndeamnă la resemnare. Manipularea a existat dintotdeauna,
dar tehnologia de care dispune omenirea în momentul de faţă a
transformat-o într-o forță greu de contracarat. Astăzi,
manipularea este un fenomen alarmant. În ce mă privește, am fost
acuzată de cunoştinţe şi prieteni la un moment dat, că văd
peste tot acţiuni ascunse, manipulare, că am devenit bănuitoare,
că pun totul sub semnul întrebării. De unde şi până unde acest
negativism? Domnule, eu nu sunt o negativistă, dar nu pot să nu
observ ce se petrece în lumea în care trăim. Nu trece săptămână
în care să nu întâlnesc exemple care demonstrează că fenomenul
de care vorbim se extinde cu repeziciunea cancerului. Sigur că omul
nu este nici mai bun, nici mai rău decât în trecut, dar dispune de
mult mai multe mijloace ca să-şi exerseze partea din umbră.
Și-atunci, fără a fi defetistă sau negativistă, mă pomenesc
gândind că nu am cum să ţin piept sau să mă lupt cu valul.
Într-o luptă cavalerească, unde duşmanii stăteau faţă în faţă
şi îşi asumau propria cauză, exista un dialog. Astăzi e altfel.
C.R.: Cum se
schimbă datele în privința manipulării?
J.D.-K.: Puterea
manipulării constă în faptul că mai întâi îţi induce senzaţia
că totul este exact așa, cum trebuie să fie. Pe urmă, te
alimentează cu iluzia că ai un cuvânt de spus, conducându-te,
încet-încet, în direcţia în care cuvântul tău nu mai este al
tău. Te trezești repetând entuziast un slogan învățat, alături
de alți inconștienți entuziaști. Cred că acesta este un lucru
îngrozitor, cu atât mai mult, cu cât nu vorbim de ideologii, ci de
interese! Mă pot apăra în vreun fel? Convingerile, crezul, religia
mi le pot alege singură, dar cum să evit capcana manipulării care
începe de la ce alimente consumăm?! Îmi aduc aminte de toată
cacealmaua de acum o jumătate de an, cu vaccinul obligatoriu
împotriva unui virus „apocaliptic”. O campanie foarte
costisitoare, dar și foarte rentabilă! În urma acestei campanii
excelent pusă la punct pe plan mondial, oamenii, isterizați, s-au
vaccinat în demență. Apoi toată isteria cu gripa aviară. De câte
ori n-am trecut - prin natura meseriei, călătoresc mult -, cu
maşina prin acele duşuri de dezinfectare! Cu ele sau fără ele,
tot aia era. Dar în timp ce unii au câştigat bani grei din treaba
asta, pe alții - țărani obligați să-și sacrifice toată ograda
-, i-a ruinat. Deci totul este în funcție de interesul material
care posedă arma de neînvins a manipulării.
C.R.: Înțeleg
că v-ați făcut anticorpi în ceea ce privește manipularea...
J.D.-K.: Posibil,
într-o oarecare măsură. Sunt o fire mai rebelă, dar nu-mi fac
iluzii c-aș deține anticorpii respectivi. Faptul că, de exemplu,
nu m-am vaccinat, nu înseamnă că nu mănânc morcovi modificați
genetic sau că nu mă las dusă de nas de câte un zvon, care în
mod subtil și convenabil, îmi alimentează neîncrederea. Este o
mare perversiune aici, de ambele părți.
C.R.: În cazul
acesta nu apare inevitabil riscul de a trăi într-o veșnică
suspiciune? La ce repere fundamentale se poate raporta omul în
momentul în care constată că totul este manipulare?
J.D.-K.:
Într-adevăr, acest risc există. Recunosc că suspiciunea poate fi
la fel de devastatoare, ca și opusul ei, încrederea oarbă. A reuși
să te sustragi ambelor este extrem de dificil. Spuneam mai devreme
că manipularea face parte din comportamentul uman dintotdeauna, doar
instrumentele de care dispune s-au schimbat. Aș adăuga că până
când vor exista slăbiciuni omenești, va exista și manipularea
acestora. Dar slăbiciunile omenești nu pot fi doar manipulate, ele
pot fi și înțelese. Înțelegerea slăbiciunilor este, cred,
singurul scut împotriva manipulării, ori arta reflectă exact
această înțelegere.
C.R.: Cum
reflectează o artistă cu inevitabilul său halou, prin definiție
ascunsă în majoritatea timpului în turnul ei de fildeș, implicată
până peste cap în treburile de scenă, la problema puterii?
J.D.-K.: Problema
puterii, pe scenă, este o chestiune mai concretă. Ea poate fi
reflectată, de exemplu, prin drama conducătorului, a omului depășit
de puterea pe care o deține. Sunt nenumărate exemple în istorie.
Motivul principal pentru care am acceptat să lucrez la „Iulius
Caesar” a fost prima discuție despre piesă cu dl Hausvater.
Dânsul mi-a vorbit atunci despre aceste lucruri ca despre nişte
semne de întrebare care îl chinuie zilnic. Problema puterii poate
deveni importantă și trebuie arătată, în contextul în care
angrenează mutații interioare ireversibile. Asta, apropos de
slăbiciunile omenești. Acesta a fost punctul în care am fost
sigură că voi accepta colaborarea. De aici am pornit.
C.R.: Care dintre
sugestiile pe care le-aţi găsit în „Iulius Caesar” se mulează
pe temele la care vă gândiserăți și dumneavoastră?
J.D.-K.: Pe mine
mă interesează omul. Fenomenul social îl consider relevant doar
sub forma sa concretă, aplicată la individ. Politicul îl percep ca
pe un domeniu important în primul rând sub raportul alterării
personalităţii. În orice subiect social sau politic abordat, mă
interesează în primul rând problematica umană pe care o conține,
pentru că la baza oricărei manifestări sociale se află, de fapt,
adevărurile ancestrale ale omului. Indiferent de subiectul pe care-l
abordăm, trebuie să avem în minte, în permanenţă, faptul că
teatrul vorbește despre om și se adresează omului. Organismul
nostru funcționează prin gândurile, senzațiile, sentimentele
sale, în raport cu niște adevăruri eterne. Este adevărat că nu
întotdeauna conștientizăm acest lucru, dar de ce facem teatru dacă
nu pentru a ne reaminti ceea ce este cu adevărat important. Nu cred
în teatrul care vorbeşte la modul general, nu cred în teze
ilustrate.
C.R.: Înțeleg
din răspunsul dumneavoastră că suferiți de același refuz al
politicului pe care l-am găsit la majoritatea artiștilor. Cum se
explică dorinţa de a evada din politică? Dl Hausvater militează
exact pentru contrariu, ar vrea ca toată lumea să fie angajată.
J.D.-K.: Domnul
Hausvater este demn de invidie, pentru că se pare că este mult mai
tânăr decât noi toţi. Când mă gândesc la mine, cea din trecut,
văd un om militant împotriva nedreptății și a abuzurilor. Ori am
obosit, ori mi-am dat seama că menirea mea este alta, în tot cazul,
în momentul de față știu că ceea ce pot spune prin meseria mea
este exprimarea opiniei. Azi cei mai mulți oameni sunt sătui de
politică, sunt decepționați și, prin urmare, inerți. O pătură
considerabilă în schimb trăieşte din politică, îşi făureşte
confortul personal din politică, profită de politică. Politicul
poate fi perceput şi altfel, aşa cum ar trebui să fie: generator
de progres, factor care să aducă echilibru în societate... Dar
astăzi, în jurul nostru nu găsim asemenea calități. Și atunci
individul, fiecare dintre noi, are tendinţa de evadare. Nici nu
vreau să aud de politică! – este o frază cunoscută. Nu este o
atitudine corectă. Îmi dau seama că atitudinea corectă este cea a
domnului Hausvater, dar, din păcate, în momentul de faţă, există
o suprasaturaţie de politică. Poate că suferim şi de un soi de
fatalism. Oricum, mi-a stârnit interesul acest gând al regizorului,
de a pune faţă în faţă individul cu propria sa identitate
socială şi politică prin intermediul spectacolului. În fond, e
vorba de om, nu? Poate că atitudinea mea politică în asta rezidă,
în acceptarea acestei provocări.
C.R.: Dați
impresia că existați într-o lume ideală, ceea ce înseamnă că
nu prea vă izbiţi de societatea primitivă în care trăim.
J.D.-K.: Una este
practica teatrală, artistică şi altele relaţiile dintre oamenii
din teatru. Credeţi că teatrul este o excepţie în privinţa asta?
Deloc. Aceleaşi orgolii apar și aici, în anumite situaţii. Uneori
chiar mai intense, fiind vorba de sensibilităţi mai aparte. Totuși
suntem nişte oameni norocoşi pentru că există acea supapă, munca
noastră, care ţine de recompunerea vieţii, a existenţelor, a
istoriilor, a poveştilor. Teatrul îți dă posibilitatea să-ţi
iei soarta în mâini pentru că te identifici cu ce se întâmplă
acolo, cu locul acela pe care l-ai creat, cu povestea aceea pe care
ai plăsmuit-o. Supapa aceasta îţi face bine, pe de o parte, dar
reprezintă în acelaşi timp şi o uriaşă responsabilitate, pentru
că nu este o muncă pe care o ţii între patru pereţi, nu este o
pictură pe care să o înrămezi şi să o pui în dormitor, ci este
un gen de artă care se adresează celorlalţi. Responsabilitatea
ține de faptul că respectivele adevăruri le comunici către afară
şi trebuie să ştii ce comunici. În plus, ele sunt adevărurile
noastre comune, ale artistului și ale publicului său. Aceasta este
menirea noastră, de fapt, și este foarte nobilă.
C.R.: Care au
fost primele imagini care v-au venit în cap când ați citit
scenariul de la „Iulius Caesar”?
J.D.-K.:
Scenariul l-am primit destul de târziu. Dl Hausvater nu a scris
scenariul în limba română şi a trebuit să-l dea la tradus.
Traducerea nu era gata în momentul în care noi am avut primele
discuții. Mi-a spus câteva idei în legătură cu scenariul, despre
cum vede domnia sa această piesă, din punct de vedere al
actualității. Apoi a ridicat-o puţin la nivel cosmic, vorbind de
valabilitatea universală, de-a lungul istoriei omenirii, a
fenomenelor generate de dictatură, de tiranie şi în primul rând
de condiţia aceluia care, animat de nişte intenţii nobile, ajunge
în postura de a nu le pune în practică. Aproape fără nici o
excepţie, personajul în cauză pare să facă parte dintr-un
fenomen ciclic, în care individul se trezeşte permanent în
situaţia de a nu reuşi - sau de a reuşi într-o măsură prea mică
-, să pună în practică ideile pentru care s-a luptat şi pentru
care l-a eliminat pe cel de dinaintea lui!
C.R.: Ce efect
ați dorit să obţineți înconjurând întregul spaţiu scenic de
la „Iulius Caesar” cu panouri metalice?
J.D.-K.: Nu sunt
numai panouri, e Colosseum-ul de la Roma. Și nu este o copie, ci o
reformulare în termenii teatrali pe care îi necesită acest
spectacol. Este o chestiune complexă, mai ales că „Iulius Caesar”
nu înseamnă pur şi simplu o reproducere scenică a piesei lui
Shakespeare, ci face parte integrantă dintr-un scenariu conceput de
regizorul Hausvater. Prin urmare, trimiterile sunt complexe căci ţin
de contemporaneitate. Raportat la aceasta s-a născut şi spaţiul
scenic. Scenograful nu reproduce un loc de acţiune. Ar fi o greşeală
foarte mare. De mult, scenografia nu mai înseamnă decor, ci
înseamnă spaţiu de joc. Care nu trebuie confundat cu termenul de
„loc de acţiune”. Pentru că, în acest caz, spaţiul de joc nu
ar fi altceva decât concretizarea din punct de vedere vizual, prin
structură şi textura, a locului acțiunii. Dar el înseamnă şi
mişcarea actorilor. Până la urmă, spaţiul de joc reprezintă
transpunerea a ceea ce înseamnă spirit în limbajul specific al
materialului. Și atunci scenograful, prin mijloacele pe care le
deţine, poate aduce, prin limbajul materialului ceea ce fac ceilalţi
prin mijloacele lor: regizorul prin mizanscenă, sound designer-ul
prin exploatarea materialului sonor, ajutându-se de ceea ce vede
de-a lungul repetiţiilor. Iar actorii... evident, fără actori nu
există teatru. Fiecare are un limbaj propriu. În opinia mea, este
foarte important să nu încercăm cu toţii, în acelaşi timp, să
exprimăm acelaşi lucru. E bine să evităm tautologiile, ele nu fac
parte din perimetrul limbajului teatral. Acesta se caracterizează,
dimpotrivă, prin alternanţa ideilor, exprimate prin limbajul
specific fiecăruia. Vorbesc de regie, actorie, scenografie etc.
C.R.: Vă rog
să-mi dați un exemplu, fie el și ipotetic, de o astfel de
tautologie.
J.D.-K.: Actorii
sunt învăţaţi la orele de actorie: când spui mă duc, nu arăţi
și cu mâna, că te duci. Lucrul acesta este valabil şi la alt
nivel. Mereu trebuie lucrat în contrast. Costumul nu trebuie să
ilustreze neapărat un anumit caracter. Spaţiul de joc nu trebuie să
fie un loc al acţiunii, ci să vină în completarea a ceea ce se
joacă. Această completare poate fi de multe ori în contrast cu
ceea ce se întâmplă. Fără tensiune, fără plus și minus, totul
devine orizontal.
C.R.: Știu că
în scenariul conceput de dl Hausvater spațiul scenic este descris
în detaliu. Nu e frustrant pentru un scenograf să lucreze după un
plan bine stabilit de altcineva?
J.D.-K.: Sigur că
măsura în care imaginile din scenariu sunt foarte concrete și
foarte exact descrise, ele pot constitui un handicap pentru
colaboratori. Este atât de exact descris totul, încât ai senzaţia
că nu mai poţi adăuga nimic. Dar nu este aşa. Scenariul a fost
pentru mine, de fapt, un generic important în primul rând în a-l
descoperi pe domnul Hausvater, în a vedea cum gândeşte domnia sa.
În momentul în care reuşeşti să descifrezi mecanismul de gândire
al colaboratorul tău, ai deja undă verde pentru propria ta
imaginaţie. Dar pentru asta trebuie să ne cunoaştem, să ne
observăm calităţile, să descoperim inventivitatea celuilalt. Să
conștientizăm momentele în care se poticneşte, pentru că fiecare
dintre noi ne poticnim la un moment dat. Este ca într-o căsnicie.
C.R.: Cum poate
să semene nașterea unui spectacol cu o căsnicie?
J.D.-K.: De
fiecare dată realizarea unui spectacol seamănă foarte bine cu
relaţiile care se stabilesc într-o familie. În mod obligatoriu,
trebuie să fim atenţi unul la celălalt, pentru că interesul
nostru, al familiei, este acelaşi. Avem acelaşi scop, acelaşi
visuri. Nu trebuie să percepi gândurile regizorului ca pe un șir
de comenzi, ci în sens creativ. Fiecare se trădează în momentul
în care spune – eu vreau să fac în felul acesta. În momentul
în care eu am arătat felul în care gândesc, există o
posibilitate mai mare pentru celălalt să-mi continue gândul,
adăugându-l pe al său. Uneori se ciocnesc ideile, atunci eliminăm
de la fiecare ceea ce este mai puţin relevant, iar tot ce stă în
picioare va fi adus la același numitor. Cam aşa se naşte
spectacolul.
C.R.: Și totuși,
faptul că a trebuit să executați punct cu punct spațiul conceput
de regizor nu l-ați perceput ca pe o constrângere?
J.D.-K.: Lucrez
pentru prima oară cu dl Hausvater. În aparenţă, există niște
constrângeri, în realitate nu. Desigur că domnia sa şi-a imaginat
un spaţiu, dar ceea ce ați văzut dumneavoastră, nu este acela.
Fiind o artă colectivă, creația teatrală depinde foarte mult de
felul cum rezonăm la ideile celuilalt, pe care le transpunem în
practică conform sensibilității noastre. Sensibilitatea noastră
se adaugă, de fapt, sensibilității celorlalţi: a regizorului, a
actorilor, a designerului, a compozitorului, toate sunt
interdependente. Când conştientizezi acest lucru, îți dai seama
că nu ești supus constrângerilor.
Preluat din revista Cultura
Comentarii