luni, 10 septembrie 2012

Nu cred în teatrul care vorbeşte la modul general


Judit Dobre-Kóthay în dialog cu Cristina Rusiecki

În 2012 Premiul Uniter pentru întreaga carieră i-a revenit scenografei Judit Dobre-Kóthay. După absolvirea secţiei de Scenografie a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, aceasta a lucrat ca scenograf al Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, iar mai apoi al Teatrului Naţional Târgu Mureş. Între 1991 şi 2004 a fost angajata Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, devenind colaboratoare permanentă a regizorului Tompa Gábor. De ani buni face o redutabilă echipă artistică cu regizorul Bocsárdi László. Din 1990 este profesor la catedra de scenografie din cadrul Universităţii de Artă Teatrală Târgu Mureș. Judit Dobre-Kóthay a conceput scenografia pentru peste trei sute de spectacole de teatru și operă, ca şi pentru două filme. 
 
Am întâlnit-o pe vremea când lucra la montarea „Iulius Caesar” (după grafia preferată de regizor) concepută de Alexander Hausvater la Teatrul Național Timișoara. Vorbind cu domnia sa, am descoperit un creator cu minte structurată și discurs consistent, capabil de o analiză în niveluri sucesive de interpretare. Toate enunțurile rostite de Judit Dobre-Kóthay par concluzia matură a numeroase acumulări și reflecții petrecute în timp.

Cristina Rusiecki: Participați la nașterea unui spectacol de teatru politic. Regizorul, dl Alexander Hausvater pledează în favoarea artistului angajat, militant, care trebuie să fie un om al cetății. Știu foarte puțini oameni de teatru în România care să simtă fervoarea angajării în politic.
Judit Dobre-Kóthay: Dacă mă gândesc la războiul pornit de Statele Unite împotriva Iraq-ului, mi se configurează o imagine asupra lumii care mă îndeamnă la resemnare. Manipularea a existat dintotdeauna, dar tehnologia de care dispune omenirea în momentul de faţă a transformat-o într-o forță greu de contracarat. Astăzi, manipularea este un fenomen alarmant. În ce mă privește, am fost acuzată de cunoştinţe şi prieteni la un moment dat, că văd peste tot acţiuni ascunse, manipulare, că am devenit bănuitoare, că pun totul sub semnul întrebării. De unde şi până unde acest negativism? Domnule, eu nu sunt o negativistă, dar nu pot să nu observ ce se petrece în lumea în care trăim. Nu trece săptămână în care să nu întâlnesc exemple care demonstrează că fenomenul de care vorbim se extinde cu repeziciunea cancerului. Sigur că omul nu este nici mai bun, nici mai rău decât în trecut, dar dispune de mult mai multe mijloace ca să-şi exerseze partea din umbră. Și-atunci, fără a fi defetistă sau negativistă, mă pomenesc gândind că nu am cum să ţin piept sau să mă lupt cu valul. Într-o luptă cavalerească, unde duşmanii stăteau faţă în faţă şi îşi asumau propria cauză, exista un dialog. Astăzi e altfel.

C.R.: Cum se schimbă datele în privința manipulării?
J.D.-K.: Puterea manipulării constă în faptul că mai întâi îţi induce senzaţia că totul este exact așa, cum trebuie să fie. Pe urmă, te alimentează cu iluzia că ai un cuvânt de spus, conducându-te, încet-încet, în direcţia în care cuvântul tău nu mai este al tău. Te trezești repetând entuziast un slogan învățat, alături de alți inconștienți entuziaști. Cred că acesta este un lucru îngrozitor, cu atât mai mult, cu cât nu vorbim de ideologii, ci de interese! Mă pot apăra în vreun fel? Convingerile, crezul, religia mi le pot alege singură, dar cum să evit capcana manipulării care începe de la ce alimente consumăm?! Îmi aduc aminte de toată cacealmaua de acum o jumătate de an, cu vaccinul obligatoriu împotriva unui virus „apocaliptic”. O campanie foarte costisitoare, dar și foarte rentabilă! În urma acestei campanii excelent pusă la punct pe plan mondial, oamenii, isterizați, s-au vaccinat în demență. Apoi toată isteria cu gripa aviară. De câte ori n-am trecut - prin natura meseriei, călătoresc mult -, cu maşina prin acele duşuri de dezinfectare! Cu ele sau fără ele, tot aia era. Dar în timp ce unii au câştigat bani grei din treaba asta, pe alții - țărani obligați să-și sacrifice toată ograda -, i-a ruinat. Deci totul este în funcție de interesul material care posedă arma de neînvins a manipulării.

C.R.: Înțeleg că v-ați făcut anticorpi în ceea ce privește manipularea...
J.D.-K.: Posibil, într-o oarecare măsură. Sunt o fire mai rebelă, dar nu-mi fac iluzii c-aș deține anticorpii respectivi. Faptul că, de exemplu, nu m-am vaccinat, nu înseamnă că nu mănânc morcovi modificați genetic sau că nu mă las dusă de nas de câte un zvon, care în mod subtil și convenabil, îmi alimentează neîncrederea. Este o mare perversiune aici, de ambele părți.

C.R.: În cazul acesta nu apare inevitabil riscul de a trăi într-o veșnică suspiciune? La ce repere fundamentale se poate raporta omul în momentul în care constată că totul este manipulare?
J.D.-K.: Într-adevăr, acest risc există. Recunosc că suspiciunea poate fi la fel de devastatoare, ca și opusul ei, încrederea oarbă. A reuși să te sustragi ambelor este extrem de dificil. Spuneam mai devreme că manipularea face parte din comportamentul uman dintotdeauna, doar instrumentele de care dispune s-au schimbat. Aș adăuga că până când vor exista slăbiciuni omenești, va exista și manipularea acestora. Dar slăbiciunile omenești nu pot fi doar manipulate, ele pot fi și înțelese. Înțelegerea slăbiciunilor este, cred, singurul scut împotriva manipulării, ori arta reflectă exact această înțelegere.


C.R.: Cum reflectează o artistă cu inevitabilul său halou, prin definiție ascunsă în majoritatea timpului în turnul ei de fildeș, implicată până peste cap în treburile de scenă, la problema puterii?
J.D.-K.: Problema puterii, pe scenă, este o chestiune mai concretă. Ea poate fi reflectată, de exemplu, prin drama conducătorului, a omului depășit de puterea pe care o deține. Sunt nenumărate exemple în istorie. Motivul principal pentru care am acceptat să lucrez la „Iulius Caesar” a fost prima discuție despre piesă cu dl Hausvater. Dânsul mi-a vorbit atunci despre aceste lucruri ca despre nişte semne de întrebare care îl chinuie zilnic. Problema puterii poate deveni importantă și trebuie arătată, în contextul în care angrenează mutații interioare ireversibile. Asta, apropos de slăbiciunile omenești. Acesta a fost punctul în care am fost sigură că voi accepta colaborarea. De aici am pornit.

C.R.: Care dintre sugestiile pe care le-aţi găsit în „Iulius Caesar” se mulează pe temele la care vă gândiserăți și dumneavoastră?
J.D.-K.: Pe mine mă interesează omul. Fenomenul social îl consider relevant doar sub forma sa concretă, aplicată la individ. Politicul îl percep ca pe un domeniu important în primul rând sub raportul alterării personalităţii. În orice subiect social sau politic abordat, mă interesează în primul rând problematica umană pe care o conține, pentru că la baza oricărei manifestări sociale se află, de fapt, adevărurile ancestrale ale omului. Indiferent de subiectul pe care-l abordăm, trebuie să avem în minte, în permanenţă, faptul că teatrul vorbește despre om și se adresează omului. Organismul nostru funcționează prin gândurile, senzațiile, sentimentele sale, în raport cu niște adevăruri eterne. Este adevărat că nu întotdeauna conștientizăm acest lucru, dar de ce facem teatru dacă nu pentru a ne reaminti ceea ce este cu adevărat important. Nu cred în teatrul care vorbeşte la modul general, nu cred în teze ilustrate.

C.R.: Înțeleg din răspunsul dumneavoastră că suferiți de același refuz al politicului pe care l-am găsit la majoritatea artiștilor. Cum se explică dorinţa de a evada din politică? Dl Hausvater militează exact pentru contrariu, ar vrea ca toată lumea să fie angajată.
J.D.-K.: Domnul Hausvater este demn de invidie, pentru că se pare că este mult mai tânăr decât noi toţi. Când mă gândesc la mine, cea din trecut, văd un om militant împotriva nedreptății și a abuzurilor. Ori am obosit, ori mi-am dat seama că menirea mea este alta, în tot cazul, în momentul de față știu că ceea ce pot spune prin meseria mea este exprimarea opiniei. Azi cei mai mulți oameni sunt sătui de politică, sunt decepționați și, prin urmare, inerți. O pătură considerabilă în schimb trăieşte din politică, îşi făureşte confortul personal din politică, profită de politică. Politicul poate fi perceput şi altfel, aşa cum ar trebui să fie: generator de progres, factor care să aducă echilibru în societate... Dar astăzi, în jurul nostru nu găsim asemenea calități. Și atunci individul, fiecare dintre noi, are tendinţa de evadare. Nici nu vreau să aud de politică! – este o frază cunoscută. Nu este o atitudine corectă. Îmi dau seama că atitudinea corectă este cea a domnului Hausvater, dar, din păcate, în momentul de faţă, există o suprasaturaţie de politică. Poate că suferim şi de un soi de fatalism. Oricum, mi-a stârnit interesul acest gând al regizorului, de a pune faţă în faţă individul cu propria sa identitate socială şi politică prin intermediul spectacolului. În fond, e vorba de om, nu? Poate că atitudinea mea politică în asta rezidă, în acceptarea acestei provocări. 
 

C.R.: Dați impresia că existați într-o lume ideală, ceea ce înseamnă că nu prea vă izbiţi de societatea primitivă în care trăim.
J.D.-K.: Una este practica teatrală, artistică şi altele relaţiile dintre oamenii din teatru. Credeţi că teatrul este o excepţie în privinţa asta? Deloc. Aceleaşi orgolii apar și aici, în anumite situaţii. Uneori chiar mai intense, fiind vorba de sensibilităţi mai aparte. Totuși suntem nişte oameni norocoşi pentru că există acea supapă, munca noastră, care ţine de recompunerea vieţii, a existenţelor, a istoriilor, a poveştilor. Teatrul îți dă posibilitatea să-ţi iei soarta în mâini pentru că te identifici cu ce se întâmplă acolo, cu locul acela pe care l-ai creat, cu povestea aceea pe care ai plăsmuit-o. Supapa aceasta îţi face bine, pe de o parte, dar reprezintă în acelaşi timp şi o uriaşă responsabilitate, pentru că nu este o muncă pe care o ţii între patru pereţi, nu este o pictură pe care să o înrămezi şi să o pui în dormitor, ci este un gen de artă care se adresează celorlalţi. Responsabilitatea ține de faptul că respectivele adevăruri le comunici către afară şi trebuie să ştii ce comunici. În plus, ele sunt adevărurile noastre comune, ale artistului și ale publicului său. Aceasta este menirea noastră, de fapt, și este foarte nobilă.

C.R.: Care au fost primele imagini care v-au venit în cap când ați citit scenariul de la „Iulius Caesar”?
J.D.-K.: Scenariul l-am primit destul de târziu. Dl Hausvater nu a scris scenariul în limba română şi a trebuit să-l dea la tradus. Traducerea nu era gata în momentul în care noi am avut primele discuții. Mi-a spus câteva idei în legătură cu scenariul, despre cum vede domnia sa această piesă, din punct de vedere al actualității. Apoi a ridicat-o puţin la nivel cosmic, vorbind de valabilitatea universală, de-a lungul istoriei omenirii, a fenomenelor generate de dictatură, de tiranie şi în primul rând de condiţia aceluia care, animat de nişte intenţii nobile, ajunge în postura de a nu le pune în practică. Aproape fără nici o excepţie, personajul în cauză pare să facă parte dintr-un fenomen ciclic, în care individul se trezeşte permanent în situaţia de a nu reuşi - sau de a reuşi într-o măsură prea mică -, să pună în practică ideile pentru care s-a luptat şi pentru care l-a eliminat pe cel de dinaintea lui!

C.R.: Ce efect ați dorit să obţineți înconjurând întregul spaţiu scenic de la „Iulius Caesar” cu panouri metalice?
J.D.-K.: Nu sunt numai panouri, e Colosseum-ul de la Roma. Și nu este o copie, ci o reformulare în termenii teatrali pe care îi necesită acest spectacol. Este o chestiune complexă, mai ales că „Iulius Caesar” nu înseamnă pur şi simplu o reproducere scenică a piesei lui Shakespeare, ci face parte integrantă dintr-un scenariu conceput de regizorul Hausvater. Prin urmare, trimiterile sunt complexe căci ţin de contemporaneitate. Raportat la aceasta s-a născut şi spaţiul scenic. Scenograful nu reproduce un loc de acţiune. Ar fi o greşeală foarte mare. De mult, scenografia nu mai înseamnă decor, ci înseamnă spaţiu de joc. Care nu trebuie confundat cu termenul de „loc de acţiune”. Pentru că, în acest caz, spaţiul de joc nu ar fi altceva decât concretizarea din punct de vedere vizual, prin structură şi textura, a locului acțiunii. Dar el înseamnă şi mişcarea actorilor. Până la urmă, spaţiul de joc reprezintă transpunerea a ceea ce înseamnă spirit în limbajul specific al materialului. Și atunci scenograful, prin mijloacele pe care le deţine, poate aduce, prin limbajul materialului ceea ce fac ceilalţi prin mijloacele lor: regizorul prin mizanscenă, sound designer-ul prin exploatarea materialului sonor, ajutându-se de ceea ce vede de-a lungul repetiţiilor. Iar actorii... evident, fără actori nu există teatru. Fiecare are un limbaj propriu. În opinia mea, este foarte important să nu încercăm cu toţii, în acelaşi timp, să exprimăm acelaşi lucru. E bine să evităm tautologiile, ele nu fac parte din perimetrul limbajului teatral. Acesta se caracterizează, dimpotrivă, prin alternanţa ideilor, exprimate prin limbajul specific fiecăruia. Vorbesc de regie, actorie, scenografie etc.

C.R.: Vă rog să-mi dați un exemplu, fie el și ipotetic, de o astfel de tautologie.
J.D.-K.: Actorii sunt învăţaţi la orele de actorie: când spui mă duc, nu arăţi și cu mâna, că te duci. Lucrul acesta este valabil şi la alt nivel. Mereu trebuie lucrat în contrast. Costumul nu trebuie să ilustreze neapărat un anumit caracter. Spaţiul de joc nu trebuie să fie un loc al acţiunii, ci să vină în completarea a ceea ce se joacă. Această completare poate fi de multe ori în contrast cu ceea ce se întâmplă. Fără tensiune, fără plus și minus, totul devine orizontal.

C.R.: Știu că în scenariul conceput de dl Hausvater spațiul scenic este descris în detaliu. Nu e frustrant pentru un scenograf să lucreze după un plan bine stabilit de altcineva?
J.D.-K.: Sigur că măsura în care imaginile din scenariu sunt foarte concrete și foarte exact descrise, ele pot constitui un handicap pentru colaboratori. Este atât de exact descris totul, încât ai senzaţia că nu mai poţi adăuga nimic. Dar nu este aşa. Scenariul a fost pentru mine, de fapt, un generic important în primul rând în a-l descoperi pe domnul Hausvater, în a vedea cum gândeşte domnia sa. În momentul în care reuşeşti să descifrezi mecanismul de gândire al colaboratorul tău, ai deja undă verde pentru propria ta imaginaţie. Dar pentru asta trebuie să ne cunoaştem, să ne observăm calităţile, să descoperim inventivitatea celuilalt. Să conștientizăm momentele în care se poticneşte, pentru că fiecare dintre noi ne poticnim la un moment dat. Este ca într-o căsnicie.

C.R.: Cum poate să semene nașterea unui spectacol cu o căsnicie?
J.D.-K.: De fiecare dată realizarea unui spectacol seamănă foarte bine cu relaţiile care se stabilesc într-o familie. În mod obligatoriu, trebuie să fim atenţi unul la celălalt, pentru că interesul nostru, al familiei, este acelaşi. Avem acelaşi scop, acelaşi visuri. Nu trebuie să percepi gândurile regizorului ca pe un șir de comenzi, ci în sens creativ. Fiecare se trădează în momentul în care spune – eu vreau să fac în felul acesta. În momentul în care eu am arătat felul în care gândesc, există o posibilitate mai mare pentru celălalt să-mi continue gândul, adăugându-l pe al său. Uneori se ciocnesc ideile, atunci eliminăm de la fiecare ceea ce este mai puţin relevant, iar tot ce stă în picioare va fi adus la același numitor. Cam aşa se naşte spectacolul.

C.R.: Și totuși, faptul că a trebuit să executați punct cu punct spațiul conceput de regizor nu l-ați perceput ca pe o constrângere?
J.D.-K.: Lucrez pentru prima oară cu dl Hausvater. În aparenţă, există niște constrângeri, în realitate nu. Desigur că domnia sa şi-a imaginat un spaţiu, dar ceea ce ați văzut dumneavoastră, nu este acela. Fiind o artă colectivă, creația teatrală depinde foarte mult de felul cum rezonăm la ideile celuilalt, pe care le transpunem în practică conform sensibilității noastre. Sensibilitatea noastră se adaugă, de fapt, sensibilității celorlalţi: a regizorului, a actorilor, a designerului, a compozitorului, toate sunt interdependente. Când conştientizezi acest lucru, îți dai seama că nu ești supus constrângerilor. 

Preluat din revista Cultura

Niciun comentariu: