Șaizeci de ani în cel mai frumos teatru
Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, cel mai frumos teatru din țară, cu a cărui splendoare arhitecturală numai Odeonul mai rivalizează, împlinește anul acesta șaizeci de ani de existență neîntreruptă. Clădirea sa maiestuoasă, datând din 1850, cu săli inspirate de palatele italienești, stă în mijlocul unui orășel cu peste o sută cincizeci de construcții de patrimoniu (evident, și teatrul se numără printre ele). În 1910, proprietarul, Dumitru Ionescu, fost primar al Brăilei, a cedat prin testament Primăriei oraşului această perlă arhitecturală, unde se aflau hotel, teatru, sală de cinema, cu următoarele cuvinte: „Celor ce se vor folosi de ajutorul ce le las prin acest legat, le recomand din inimă iubire de dreptate şi adevăr şi mai presus aplicaţiunea la muncă neîntreruptă şi cinstită, că numai în aceasta eu am găsit mai multă mulţumire în viaţa mea. Milă către cei nenorociţi şi suferinzi şi dragoste desăvârşită către religie şi neam.” În această clădire au debutat Hariclea Darclée în 1881 şi Maria Filotti în 1905. De altfel, începând din 1995, Teatrul „Maria Filotti” găzduieşte Concursul Internaţional de Canto „Hariclea Darclée”, inițiat de soprana Mariana Nicolesco.
Nici o altă așezare din România nu are parfumul Brăilei. Farmecul său decrepit datorat numărului impresionant de clădiri superbe uitate în paragină e unic. Casele, fanate, dar atât de frumoase, se luptă demn cu bătrânețea. Dacă acestea sunt lăsate de izbeliște, teatrul, în schimb, a cunoscut în ultimii ani, sub directoratul Veronicăi Dobrin, un veritabil boom artistic datorat suitei de tineri creatori: Radu Afrim, Radu Apostol, Sorin Militaru, Szabó Istvan, Radu Nichifor, Ilinca Stihi, Iris Spiridon, Alexandru Lustig. Toți și-au găsit aici unul dintre spaţiile preferate pentru montarea piesei contemporane.
Cu un asemenea trecut istoric și recent, era firesc ca Festivalul Internaţional „Zile şi Nopţi de Teatru European”, organizat din 2004 sub direcția criticului Doina Papp, să-și prezinte în actuala ediție noile producții. Astfel că organizatorii au programat nu mai puțin de trei premiere: „Identități”, după Dumitru Solomon, regia Victor Ioan Frunză, „Herr Paul”, de Tankred Dorst și Ursula Ehler, regia Mariana Cămărășan și Alexandra Penciuc, și „Sufletul. Puncte de vedere”, de Dimitrie Dinev, regia Radu Afrim. Acestora selecționerii le-au adăugat o altă producție recentă a teatrului, „Cum am învățat să conduc”, de Paula Vogel, regia Chris Nedeea și unul dintre spectacolele considerate printre cele mai valoroase ale teatrului, „Omul pernă”, de Martin McDonagh, în regia lui Radu Afrim. Ca în fiecare an, din programul festivalului nu puteau lipsi, nici întâlnirea cu mari actori: Olga Tudorache, („Noiembrie” de David Hare, regia Cătălina Buzoianu), Valeria Seciu („Cum gândește Amy”, regia Cătălina Buzoianu), Constantin Codrescu („Inimă de boxer”, de Lutz Hebner, regia Mara și Mihai Manolescu), Ion Caramitru („Dialoguri și fantezii în jazz”), dar nici invitarea tradițională deja a unora dintre tinerii profesioniști de la ultima Gală Hop.
Eternele identități ale comicului de limbaj
Prima premieră din festival a fost „Identități”, de Dumitru Solomon, în regia lui Victor Ioan Frunză și scenografia Adrianei Grand. Viziunea - inedită pentru Teatrul „Maria Filotti” -, poartă spectatorul în șapte spaţii diferite ale generosului teatru către finalul care se defășoară pe stradă. Regizorul coaguleză exemplar cele șapte piese scurte ale lui Dumitru Solomon. Propunerea sa e incitantă, ceea ce se aude – mai puțin. Textul, plin de calambururi și de jucărele lingvistice – oricât de spumoase ar fi -, cu un puternic iz de teatru absurd, pare iremediabil datat la gustul și influențele anilor '70. Victor Frunză împrumută însă acestei colecții de sketch-uri amploarea necesară mizând pe ritm, interpretări performante și lianți bine susținuți, printre care ingenioasa introducere a actorilor din viitoarele scene în chip de appetizer-e dramatice.
Pe treptele care duc spre foyer, prima scenă, „Holul comun”, buimăcește publicul cu veșnica dispută dintre vecinii de etaj pentru care spaţiul ocupat de obiectele celuilalt devin prilejul unei veșnice revendicări. Un ludic al contradictoriului, al neostoitei plăceri de a se încontra se transformă în material dramatic iar actorii Alin Florea și Marcel Turcoianu stăpânesc bine mijloacele acestui gen de comunicare teatrală. Aceeași plăcere gratuită a schimbului incendiar de păreri opuse, lipsit de mulajul pe realitate se manifestă și în „Vânzări-cumpărări”. 
Abstractizarea mecanismelor care nasc discuțiile în contradictoriu, de puternică influență ionesciană, domină scena vânzării colțurilor din cameră. Un cuplu format dintr-un pasionat al acordului sintactic și cleptoman pe deasupra (Alin Florea în rol de aiurit bezmetic) și o soție care își hrănește existenţa din vânzări și cumpărări (Silvia Tariq în pedanta excedată de pasiunea lingvistică a soțului) se afundă în stereotipiile oricărui început de conflict din viața domestică. E momentul în care scenografa Adriana Grand își pune amprenta inconfundabilă pe costume. 
În „Pinacle”, actrița va interpreta, în contrapunct, soția care neagă orice realitate pentru a-și însenina soțul. Blândețea, acceptarea, înțelegerea sunt corzile pe care mizează reușit Silvia Tariq. Fragmentul, altfel cu anumite lungimi, câștigă și prin interpretarea lui Marcel Turcoianu în domnul burghez, înțepenit în conformism.
„Dialog fără partener” se constituie din monologul soției care stă la ușă așteptându-și de o viață soțul închis în camera unde își scrie marea operă. Expresivă, Monica Zugravu-Ivașcu transmite plictiseala, îmbâcseala afectivă, uscăciunea, urcând de la rugăminți la amenințări adresate bărbatului ascuns de ochii publicului. Momentul cu toate atributele comicului conjugal virează pe nesimțite în tragic. Aceeași actriță va schimba registrul în delicioasa scenă de la gară, între călătorul care vrea să plece la Paris (confuzia generată de apropiera 
fonetică Paris/Periș e motorul întregii piese„Orient-Express”), și vânzătoarea de bilete cu ton profesionist. Mecanismele meseriei par să le fi eradicat pentru totdeauna pe cele ale gândirii în cazul funcționarei de la ghișeu într-o scenă în care stilul seamănă considerabil cu „Căldură mare” a lui Caragiale iar actorii Monica Zugravu-Ivașcu și Alin Florea joacă impecabil.
Ultimul moment, cel cu vânzarea unui animal imaginar, „Superba, nevăzuta cămilă”, procură plăcerea întâlnirii cu tânărul actor Radu Micu, cu voce remarcabilă, dicție bună și apariție energizantă.
Scena cea mai ofertantă teatral e una jucată în bună parte pe întuneric: „Apa”. În spaţiul imaginat de Adriana Grand, apa străpunge, foarte aproape de public, scena. Senzația e inedită pentru orice spectator, oricât de mult teatru ar fi înghițit. Acesta ar fi meritat să fie finalul unui spectacol extras parcă din compendiul de mecanisme lingvistice ale comicului.
Preluat din revista Cultura
Foto Adriana Grand
Nici o altă așezare din România nu are parfumul Brăilei. Farmecul său decrepit datorat numărului impresionant de clădiri superbe uitate în paragină e unic. Casele, fanate, dar atât de frumoase, se luptă demn cu bătrânețea. Dacă acestea sunt lăsate de izbeliște, teatrul, în schimb, a cunoscut în ultimii ani, sub directoratul Veronicăi Dobrin, un veritabil boom artistic datorat suitei de tineri creatori: Radu Afrim, Radu Apostol, Sorin Militaru, Szabó Istvan, Radu Nichifor, Ilinca Stihi, Iris Spiridon, Alexandru Lustig. Toți și-au găsit aici unul dintre spaţiile preferate pentru montarea piesei contemporane.
Cu un asemenea trecut istoric și recent, era firesc ca Festivalul Internaţional „Zile şi Nopţi de Teatru European”, organizat din 2004 sub direcția criticului Doina Papp, să-și prezinte în actuala ediție noile producții. Astfel că organizatorii au programat nu mai puțin de trei premiere: „Identități”, după Dumitru Solomon, regia Victor Ioan Frunză, „Herr Paul”, de Tankred Dorst și Ursula Ehler, regia Mariana Cămărășan și Alexandra Penciuc, și „Sufletul. Puncte de vedere”, de Dimitrie Dinev, regia Radu Afrim. Acestora selecționerii le-au adăugat o altă producție recentă a teatrului, „Cum am învățat să conduc”, de Paula Vogel, regia Chris Nedeea și unul dintre spectacolele considerate printre cele mai valoroase ale teatrului, „Omul pernă”, de Martin McDonagh, în regia lui Radu Afrim. Ca în fiecare an, din programul festivalului nu puteau lipsi, nici întâlnirea cu mari actori: Olga Tudorache, („Noiembrie” de David Hare, regia Cătălina Buzoianu), Valeria Seciu („Cum gândește Amy”, regia Cătălina Buzoianu), Constantin Codrescu („Inimă de boxer”, de Lutz Hebner, regia Mara și Mihai Manolescu), Ion Caramitru („Dialoguri și fantezii în jazz”), dar nici invitarea tradițională deja a unora dintre tinerii profesioniști de la ultima Gală Hop.
Eternele identități ale comicului de limbaj
Prima premieră din festival a fost „Identități”, de Dumitru Solomon, în regia lui Victor Ioan Frunză și scenografia Adrianei Grand. Viziunea - inedită pentru Teatrul „Maria Filotti” -, poartă spectatorul în șapte spaţii diferite ale generosului teatru către finalul care se defășoară pe stradă. Regizorul coaguleză exemplar cele șapte piese scurte ale lui Dumitru Solomon. Propunerea sa e incitantă, ceea ce se aude – mai puțin. Textul, plin de calambururi și de jucărele lingvistice – oricât de spumoase ar fi -, cu un puternic iz de teatru absurd, pare iremediabil datat la gustul și influențele anilor '70. Victor Frunză împrumută însă acestei colecții de sketch-uri amploarea necesară mizând pe ritm, interpretări performante și lianți bine susținuți, printre care ingenioasa introducere a actorilor din viitoarele scene în chip de appetizer-e dramatice.
Pe treptele care duc spre foyer, prima scenă, „Holul comun”, buimăcește publicul cu veșnica dispută dintre vecinii de etaj pentru care spaţiul ocupat de obiectele celuilalt devin prilejul unei veșnice revendicări. Un ludic al contradictoriului, al neostoitei plăceri de a se încontra se transformă în material dramatic iar actorii Alin Florea și Marcel Turcoianu stăpânesc bine mijloacele acestui gen de comunicare teatrală. Aceeași plăcere gratuită a schimbului incendiar de păreri opuse, lipsit de mulajul pe realitate se manifestă și în „Vânzări-cumpărări”. 
Abstractizarea mecanismelor care nasc discuțiile în contradictoriu, de puternică influență ionesciană, domină scena vânzării colțurilor din cameră. Un cuplu format dintr-un pasionat al acordului sintactic și cleptoman pe deasupra (Alin Florea în rol de aiurit bezmetic) și o soție care își hrănește existenţa din vânzări și cumpărări (Silvia Tariq în pedanta excedată de pasiunea lingvistică a soțului) se afundă în stereotipiile oricărui început de conflict din viața domestică. E momentul în care scenografa Adriana Grand își pune amprenta inconfundabilă pe costume. 
În „Pinacle”, actrița va interpreta, în contrapunct, soția care neagă orice realitate pentru a-și însenina soțul. Blândețea, acceptarea, înțelegerea sunt corzile pe care mizează reușit Silvia Tariq. Fragmentul, altfel cu anumite lungimi, câștigă și prin interpretarea lui Marcel Turcoianu în domnul burghez, înțepenit în conformism.
„Dialog fără partener” se constituie din monologul soției care stă la ușă așteptându-și de o viață soțul închis în camera unde își scrie marea operă. Expresivă, Monica Zugravu-Ivașcu transmite plictiseala, îmbâcseala afectivă, uscăciunea, urcând de la rugăminți la amenințări adresate bărbatului ascuns de ochii publicului. Momentul cu toate atributele comicului conjugal virează pe nesimțite în tragic. Aceeași actriță va schimba registrul în delicioasa scenă de la gară, între călătorul care vrea să plece la Paris (confuzia generată de apropiera 
fonetică Paris/Periș e motorul întregii piese„Orient-Express”), și vânzătoarea de bilete cu ton profesionist. Mecanismele meseriei par să le fi eradicat pentru totdeauna pe cele ale gândirii în cazul funcționarei de la ghișeu într-o scenă în care stilul seamănă considerabil cu „Căldură mare” a lui Caragiale iar actorii Monica Zugravu-Ivașcu și Alin Florea joacă impecabil.
Ultimul moment, cel cu vânzarea unui animal imaginar, „Superba, nevăzuta cămilă”, procură plăcerea întâlnirii cu tânărul actor Radu Micu, cu voce remarcabilă, dicție bună și apariție energizantă.
Scena cea mai ofertantă teatral e una jucată în bună parte pe întuneric: „Apa”. În spaţiul imaginat de Adriana Grand, apa străpunge, foarte aproape de public, scena. Senzația e inedită pentru orice spectator, oricât de mult teatru ar fi înghițit. Acesta ar fi meritat să fie finalul unui spectacol extras parcă din compendiul de mecanisme lingvistice ale comicului.Preluat din revista Cultura
Foto Adriana Grand
Comentarii