luni, 25 mai 2009

TNT și Radu Afrim în fruncea Europei

Sâmbătă, 2 mai, KulturForum Europa a acordat Teatrului Naţional Timişoara și regizorului Radu Afrim Premiul Cultural Europa pentru spectacolul „Boala Familiei M”. Distincția a fost decernată chiar de președintele organizației, dl. Dieter Topp.

Înfiinţat de ex-ministrul de externe german, Hans-Dietrich Genscher, în 1992, KulturForum Europa promovează o mentalitate culturală europeană comună, respectul şi toleranţa reciproce. Premiul Cultural Europa se acordă personalităţilor şi instituţiilor care contribuie la conştientizarea faptului că Europa înseamnă şansa unui model de convieţuire paşnică. În decursul celor șaisprezece ani, Premiul Cultural Europa a mai revenit Teatrului din Josefstadt (Viena), scriitorului american Jeff Baron, profesorului. dr. Dimitris Tsatsos, jurist grec, consulului israelian Avi Primor, Fundației pentru Cultură și Arte din Istanbul și cancelarului Johannes Rau. De același premiu s-au bucurat Eurovision și postul de televiziune 3Sat din Germania, Austria şi Elveţia.

Teatrului Naţional Timişoara a fost premiat cu importanta distincție grație diversității sale repertoriale și dimensiunii calitative a pieselor, care aduc o contribuție importantă la dezvoltarea teatrului european. Iar Radu Afrim, care în vara trecută a fost distins și cu Premiul Criticii la Festivalul de la Avignon, pentru producția sa luxemburgheză, „Mansardă la Paris”, de Matei Vișniec, primește acum Premiul Cultural Europa pentru temele abordate, care, într-un mod creativ și personal, contribuie la edificarea unităţii europene. Cel puțin, așa a sunat argumentul lui Dieter Topp. Pentru o mai bună cunoaștere a perspectivei estetice grație căreia Premiul Cultural Europa a revenit Teatrului Național Timișoara și lui Radu Afrim, dar și pentru modelul de analiză critică a spectacolului „Boala Familiei M” (care în luna iunie urmează să aibă o serie de zece reprezentații la Teatrul Odeon din Paris), performat de președintele KulturForum Europa, revista „Cultura” reproduce integral discursul lui Dieter Topp:

„Cultura nu este ceva natural. Este vorba de o realizare care trebuie „smulsă” cu efort naturii. Acest lucru este valabil pentru Europa şi mai ales pentru Europa. Toate aspectele pozitive imaginabile (spirituale, culturale şi sociale), care au dus la această idee, sunt periclitate dacă egoismele naţionale ignoră comunitatea ca întreg. Europa merită promovată şi este valoroasă în totalitatea moştenirii culturale şi sociale a fiecărui stat în parte, moştenire care trebuie încorporată, integrată şi exploatată.
Premiul Cultural Europa, decernat pentru prima dată în anul 1993 - anul Unu pentru Europa -, atrage atenţia asupra acestor aspecte şi distinge personalităţi care lucrează la elaborarea ideii de Europa şi care contribuie la punerea ei în practică: personalităţi care, prin eforturile deosebite pe care le depun, permit şi altora să realizeze că ideea de Europa înseamnă şansa unui model de convieţuire paşnică a multor oameni diferiţi a căror diversitate e percepută ca potenţial binevenit, zestre sau posibilitate care ar putea fi utilă în soluţionarea problemelor complexe cu care ne confruntăm şi nu ceva înfricoşător, străin, care trebuie distrus.
Sub conducerea unei echipe tinere şi creative formate din Maria-Adriana Hausvater pe post de director general, Ion Rizea, colaborator şi actor al acesteia, precum şi un regizor implicat socio-cultural şi emoţional în persoana lui Radu Afrim, a luat naştere o operă de artă completă, un spectacol semnat Radu Afrim, care entuziasmează. Autorul italian Fausto Paravidino a scris „Boala Familiei M” plasând acţiunea într-o Italie de care el însuşi a fugit, pe care turistul nu o cunoaşte şi probabil nici nu o place. O regăsim transpusă de Radu Afrim în spaţiul românesc.
În lipsa peisajelor de întindere nesfârşită și a şoselei cu un Fiat vechi pe margine, care duce în neantul italian, regizorul a păstrat numai limbajul străzii. Asta aşteaptă cunoscătorul de la piesele puse în scenă de Afrim şi nu e dezamăgit în cazul de faţă: nu există moarte fără scăpare, nici declin inutil, negativul este transmutat într-un frumos nou, real, teatral pozitiv. El nu vrea să schimbe societatea. Prezintă un grup social marginal cu problemele sale, din România, care ar putea fi plasat oriunde.
Ambientul unei foste cazarme amenajate de Velica Panduru ca decor pentru spectacol - un cadru compus din zidărie părăginită şi podele de lemn de un roşu aprins, din care răsare un desiş uscat în ale cărui „luminişuri” joacă actorii -, se întinde în faţa noastră încărcat de simbol. Aici, regizorul pune în scenă o aparent tipic românească „boală de familie”, receptată cu entuziasm de un public român tânăr intelectual şi însetat de cultură, care cunoaşte şi integrează atât limbajul în care a tradus Alice Georgescu, cât şi, probabil, problemele cotidiene prezentate, adesea respinse din lipsă de înţelegere.
Fascinează tablourile tridimensionale pe care le creează Radu Afrim, care este şi un excelent fotograf. Spaţiul colorat înglobează anostul, plictiseala, dialogurile care nu reuşesc să stabilească efectiv o comunicare, dând sentimentul că permanent se nasc tablouri noi, vii. Cotidianul, mizeria şi cei care vegetează în ea se transformă într-o minunată operă de artă completă, compusă din culoare, acţiune şi zgomote: murdăria are o culoare, plictiseala un nume. Un puzzle elaborat, care ilustrează orientarea regizorului, scenografiei şi actorilor spre realitatea socială şi spre cotidian, pentru a crea din acestea un nou frumos. Nu degeaba versiunea lui Afrim nu se sfârşeşte cu moarte şi haos. Viaţa străzii se ridică precum o pasăre Phoenix din cenuşă transformându-se într-un tablou viu, colorat, emoţionant, pe care Afrim îl pune în scenă în toate piesele sale şi pe care îl captează mereu fotografic.
Aceasta duce cu gândul la Pier Paolo Pasolini, care s-a simţit întotdeauna legat de mediul suburban roman pentru ai cărui hoţi, prostituaţi şi criminali mărunţi a manifestat simpatie. Ani mai târziu, regăsim aceste aspecte în realitatea României. În timp ce Pasolini a dezvăluit Italiei de atunci, într-un limbaj şocant de realist şi radical, ipocrizia societăţii italiene postbelice şi a ridicat un monument eroilor săi suburbani, Afrim rămâne mai general, multinaţional şi aduce omagiul unei categorii sociale marginalizate, care se extinde cu o repeziciune extraordinară. Asemeni lui Pasolini, Radu Afrim tratează imposibilele posibilităţi ale reacţiilor interumane. Însă eroii săi „bine proporţionaţi” îi aparţin lui. El ni-i dăruieşte sub formă de imagini, noi îi putem privi şi putem pleca acasă cu aminitirea.
Ajuns aici, sunt deosebit de bucuros să subliniez încă o dată importanţa regizorului şi a Teatrului Naţional Timişoara pentru România şi pentru Europa. În următoarele săptămâni, timp de unsprezece zile consecutiv, această piesă va fi prezentată la Teatrul Odeon din Paris şi sunt sigur că va fi foarte apreciată. Lucrul este cu atât mai important, cu cât România transmite din nou o impresie pozitivă spre Europa, obiectiv pe care îl urmăresc de mulţi ani în activitatea mea şi în materialele publicate, atât prin intermediul organizaţiei KulturForum Europa, cât şi în calitatea mea de jurnalist.
Dacă subiectele abordate de Pasolini, execuţia tehnică, distribuirea unor amatori proveniţi din mediul ilustrat sunt considerate o contribuţie importantă adusă neorealismului italian, Afrim ne oferă tablouri colorate ale neajunsurilor sociale, identificabile sub forma aceasta aproape pretutindeni în Europa unei lumi tot mai globalizate, pe care „creatorul de teatru” român o prezintă extrem de individual. El creează prin imaginile sale scenografice basme minunate, dulci-acrişoare, pune în scenă tablouri europene pe care le-am putea regăsi la Napoli, Marsilia, Manchester... şi în cartiere muncitoreşti de la marginea multor altor mari oraşe, iniţiază interacţiuni interculturale, generează o sensibilizare interculturală, promovează competenţa emoţională prin intermediul unui mesaj multicolor de toleranţă, acceptare şi diversitate în România, pentru compatrioţii săi şi pentru Europa.
Dacă politicienii străini observă (cum a făcut-o de ex. de curând Günther Oettinger, primul ministru al landului Baden-Württemberg), că „pleacă acasă cu o impresie bună" şi „că au simţit o atmosferă de început de drum", atunci putem găsi aici, în Timişoara, la Teatrul Naţional şi la regizorul Radu Afrim, rădăcinile fundamentale ale acestor declaraţii. România este „o ţară mare cu şanse mari”, însă pentru dezvoltarea infrastructurii mai trebuie făcute multe, pentru ca aceasta să se alinieze definitiv la Europa, spune Oettinger cu privirea aţintită asupra încă insuficientei dezvoltări a reţelei de autostrăzi. Procesul este lent, dar duce „în direcţia bună”. Acesta este scurtul verdict al unui politician.
Însă ţara care este România nu se rezumă la atât: regiunea Transilvania sau Timişoara; politicianul abordează aspectele exterioare ale infrastructurii fără a lua în considerare background-ul socio-cultural necesar.
Reuşind să vadă dincolo de aceste aspecte, KulturForum Europa lucrează permanent la ideea „Europa în mediul rural”. Acolo se face Europa. În capul cetăţenilor este creată Europa. Sunt multe de făcut pentru a combate frica de ceea ce este nou, străin, pentru a deconstrui prejudecăţi, pentru a avansa puţin pe calea spre toleranţă şi acceptare.

Şi iată că am ajuns din nou la Timişoara, doamnelor şi domnilor. Anul trecut, am avut ocazia să privesc şi să aflu ce se creează în Timişoara din punct de vedere cultural şi artistic, cum se împletesc aici, în vestul României, iţele europene. Regiunea este una foarte deosebită.
Ştim cum plecând din acest loc, teatrul, s-a răspândit ideea de libertate. Însă şi ideea unei convieţuiri multiculturale este fundamentată aici de patru sute de ani, o realizare europeană de care puteţi fi şi trebuie să fiţi mândri şi care în multe ţări europene nu a reuşit nici pe departe într-o asemenea măsură - în ciuda eforturilor. (Noi am eşuat până acum în Germania în ce priveşte multiculturalismul; se fac eforturi foarte mari în acest sens). Vă rog foarte mult să nu uitaţi acest lucru şi să fiţi mândri de exemplul pozitiv al României – un model pentru comunitatea noastră europeană -, şi să păstraţi, să întreţineţi şi să extindeţi această formă de convieţuire socială. Şi iată-ne ajunşi din nou la Premiul Cultural Europa 2009, distincţie acordată pentru o realizare care nu trebuie să fie originală, însă indispensabilă pentru ideea europeană pe drumul spre o casă europeană comună. Diferenţa faţă de alte distincţii europene constă în privirea orientată înainte. Se disting idei şi realizări care nu sunt încheiate şi a căror importanţă stă în aspectul orientării spre viitor.
Am acum onoarea şi bucuria personală să înmânez Premiul Cultural Europa 2009 lui Radu Afrim şi Teatrului Naţional Timişoara cu întreaga sa echipă, Timişoarei şi cetăţenilor români, vecinii noştri europeni în casa europeană comună, vecini despre care dorim să mai aflăm multe. Merită efortul să ne cunoaştem şi să învăţăm să ne apreciem reciproc. Cei distinşi vor lucra în continuare în această direcţie, ştiu asta; şi aş dori să vă invit şi pe dumneavoastră cu toţii să o faceţi la rândul dumneavoastră.
Doamnelor şi domnilor, în timpul ultimei mele vizite în octombrie 2008, o piesă pusă în scenă de regizorul Radu Afrim a fost interzisă în estul României. Tocmai această piesă şi Radu Afrim sunt nominalizaţi la premiul naţional pentru cea mai bună piesă şi cel mai bun regizor. Un semn îmbucurător de la Bucureşti, care ne dă speranţe. Stimaţi oaspeţi, în acest context, ca simbol al diversităţii europene, organizaţia KulturForum Europa îi distinge cu Premiul Cultural Europa 2009 pe regizorul Radu Afrim şi Teatrul Naţional Timişoara pentru serviciile lor ca ambasadori culturali care, în această calitate, au depăşit graniţele naţionale şi barierele cultural-istorice dintre Est şi Vest în Europa şi au evidenţiat contextele sociale din România şi din Europa în ansamblul lor”.



Perspectiva asupra acestui important eveniment pentru cultura română ar fi fost incompletă fără declarațiile premianților:

„Mă bucur că acest teatru a reușit, într-un timp atât de scurt, să sară rândul, să nu mai stea la coadă.”

Cristina Rusiecki:
Ce relevanță are pentru Teatrul Național din Timișoara Premiul Cultural Europa 2009?
Adriana Hausvater: Prin acest trofeu ne este recunoscută implicarea în viața contemporană, în social, în viața teatrală. Suntem un vârf de lance al României de astăzi, care face tot posibilul să se definească în noua situație democrată, într-o lume liberă, deschisă – în care trebuie să transportăm valorile care vor rămâne. Cred că România și noi avem foarte multe atuuri de arătat. Trebuie să ne grăbim să le scoatem la iveală înainte de a fi copleșiți de negativul pe care îl vedem pretutindeni.

C.R.: Considerați că premiul se datorează unui fapt singular, spectacolul lui Radu Afrim, strategiei dv. pe termen lung (și dacă da, care?) sau efortului susținut de networking pe care îl depune TNT de mult timp?
A.H.: Consider că se datorează cu precădere șansei, cum de asemenea cred că turneul din iunie în Franța înseamnă o șansă. Atât TNT, cât și Radu Afrim, au fost la intersecția potrivită. Dacă acum doi ani eram privită ciudat pentru că optasem în stagiune pentru mai multă dramaturgie contemporană decât s-ar fi gândit unii că se cuvine unui teatru național, în 2009, implicarea noastră în dramaturgia contemporană și într-un social actual a dovedit că e de bun augur, că a avut un rost. În condițiile în care Europa este o rețea în care România a intrat, e foarte important un network care te cuprinde prin faptul că răspunzi unor cerințe cu adevărat europene. Premiul acesta, acordat Teatrului Național Timișoara și regizorului Radu Afrim, s-a oprit în Romania, țară proaspăt integrată în UE, și demonstrează astfel că în 2009 suntem pe drumul cel bun. Ar fi bine să nu schimbăm direcția.

C.R.: Aveți emoții în privința receptării pariziene a spectacolului proaspăt premiat, "Boala Familiei M", care urmează să aibă în iunie o serie de zece reprezentații la Theatre Odeon din Paris?
A.H.: Nu am emoții, deoarece am încredere în acest spectacol și în echipa teatrului, care va fi foarte bună în Franța, așa cum este și în România. Mă bucur că acest teatru a reușit, într-un timp atât de scurt, să sară rândul, să nu mai stea la coadă. Morala: că se poate reuși atunci când echipa vrea și este alături de tine.


„Mai am o doză de curaj. Sau inconștiență. Asta a contat, poate.”

Cristina Rusiecki: În ce măsura consideri că un premiu european, după două bucăţi UNITER succesive, îţi modifică statutul, te transformă din tumultuosul regizor avangardist de acum câțiva ani în regizor bine integrat sistemului?
Radu Afrim: M-ai cam pus pe gânduri cu întrebarea asta. Nu aveam timp să mă gândesc deloc la asta. Din cauza muncii. Dar mă vezi tu bine integrat sistemului? Crezi că sistemul rezonează bine la temele și estetica pe care o propun? Uff... păi atunci să vină sistemul la spectacolul la care lucrez acum la Timișoara să văd dacă nu mă expulzează. Cred că sunt într-un punct vulnerabil. Atât în raport cu mine cât și în relația mea cu sistemul. E un punct din care pot fi lejer „ejectabil” din sistem. Nu trebuie să mă chinui prea mult. Idei periculoase sunt mereu la îndemână, mai ales într-o societate ca a noastră. Cât despre ex-avangardismul meu... eh..., te invit la „Jocul de-a vacanța (opțiune nouă)" făcut la Baia Mare. Aștept reacția Sistemului.

C.R.: Dacă facem abstracţie de discursul lui Dieter Topp, care dintre trăsăturile teatrului tău au atras acest premiu important și pentru tine, dar și pentru cultura românească, dupa părerea mea?
R.A.: Sper că atitudinea mea transpusă clar prin personajele mele așa fragile cum sunt ele. Și faptul că nu teoretizez prea mult în spectacolele mele le dă celor din exterior șansa să teoretizeze ei pe tema lor. Cu alte cuvinte, nu le iau pâinea de la gură. Sunt spectacole simple, directe care mă surprind și pe mine. N-am vorbit niciodată direct despre Europa în ele. E adevărat că mă ocup strict de texte europene noi. Și poate că, deși eu mă subestimez la acest capitol, mai am o doză de curaj. Sau inconștiență. Asta a contat, poate.

C.R.: Crezi că acest premiu îţi va uşura existența de acum înainte?
R.A.: Habar n-am. Nu am o viață grea nici acum, Cristino, de lucrat lucrez, actorii mă ascultă, mă înjură și mă cheamă din nou. Asta nu cred că se va schimba. Nu știu sincer ce să-ți zic. Dă și tu cu presupusul.

C.R.: Un premiu european care vine din țara cu unul dintre cele mai puternice profiluri culturale te face să te simţi mai deştept, mai sensibil, mai original, mai mândru, mai talentat... mai cum?
R.A.: Na... acuma ce ar trebui să-ți răspund? Mută toate aceste calități pe spectacolele mele și așa poate sună mai onest. Nu vorbește despre mine acest premiu, ci despre echipe, despre zile de muncă, despre iubiri reale „în grup”, despre obsesii consumate în comun, despre un drum. Eu cred că într-un show al meu și actorii, și sound designerii, și scenografii, toți se simt mai originali, mai sensibili, mai talentați... nu știu dacă și mai deștepți, pentru că eu merg mult pe intuiție și feeling.

Preluat din revista Cultura

Un comentariu:

Anonim spunea...

Paris-ul nu prea gusta Radu Afrim,normal post modernismul optzecist cu nuante isterice dat cu parafina nu prea mai spune nimic decat in Romania-recomand acest articol
bloghttp://www.mediafax.ro/cultura-media/boala-familiei-m-de-radu-afrim-nu-a-impresionat-criticii-publicatiei-le-monde.html?1706;4559912