Arte și futilități

Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu și-a consumat deja a XVI-a ediție. Cum am tot scris despre FITS și în anii precedenți, o să las de data aceasta la o parte mainstream-ul, respectiv spectacolele românești din țară la care publicul s-a înghesuit, în favoarea aspectelor light. Ce rămâne din FITS după cele câteva spectacole cu greutate? De ce lumea dă năvală la FITS deși nu se așteaptă neapărat să dea nas în nas cu capodopera? Deși sunt alte festivaluri unde proporția de spectacole consistente raportate la numărul de producții invitate e mult mai mare? Ce anume dă savoarea FITS-ului?

Mai întâi, aspectul comunitar. În primul rând, comunitatea sibienilor, în al doilea, cea a artiștilor. Festivalul pare să antreneze cea mai mare parte a locuitorilor orașului. Sute de studenți se înscriu ca voluntari. În centru, pietonala și aleile sunt ocupate de cei care poartă pe piept badge-urile de festival. Trecătorii se încrucișează pe străzi când cu o paradă, când cu o fanfară. Seara, în Piața mare, se minunează de acrobațiile și de carul alegoric din „Odiseea saltimbancilor” de la Compania franceză Malabar sau de gesturile ample, virtuozitatea și registrele diferite din „Quixotage” de la Teatrul Kto din Polonia. Impregnat de ficțiune, culoare și personaje, tot ce e istoric la Sibiu învie: case, ziduri sau scuaruri. Teatru, ce mai!

„Știți câți elevi pleacă cu dureri de stomac în fiecare zi la școală?”

Cei foarte puțini care nu au chef nici de spectacolele cotate de conformiști, nici de atmosfera pestriță de pe străzi pot alege o producție cu public restrâns, ca „20 noiembrie”, de autorul suedez Lars Noren (în regia aceluiași), de la Teatrul Național al Comunității Franceze din Belgia.
Anne Tismer joacă la un metru de public, în spaţiul mic trasat cu creta în interiorul scenuței de la Teatrul Gong. Universul înghesuit, restrâns la câteva activități și mișcări apasă. În 20 noiembrie 2006, Sebastian Bosse împușca la întâmplare un grup de studenți. După ce rănește nouă, se sinucide. Cu câteva zile înainte, își anunțase intențiile într-o confesiune disperată pe Internet, agățându-se de ultima speranță de a-i fi auzită confuzia. De la aceste notații pleacă textul lui Lars Noren.
Anne Tismer reproduce perfect vocea și inflexiunile unui adolescent needucat. Actrița germană, care interpretează un băiat de liceu, vorbește gros, închizând vocalele, ca toți aceia fără mare chef de învățat, din orice spaţiu cultural s-ar găsi. Comută abil, din când în când, textul din franceză în engleză pentru spectatorii care o înțeleg mai bine pe cea de-a doua. Când nu li se adresează direct, punând întrebări și așteptând încordată răspunsurile, Anne Tismer captează atenția notând tot felul de aserțiuni cu creta pe podea. De exemplu: „Nimic nu durează veșnic”.
Spectacolul reface intuitiv traseul care duce la împușcarea celor nouă studenți: sărăcia, agresivitatea colegilor mai bogați, mai deștepți, mai frumoși, care îl sâcâie, rușinea din cauza părinților de la marginea societății, autoritarismul profesorilor: „Știți câți elevi pleacă cu dureri de stomac în fiecare zi la școală?”. Un complex imens de frustrări și resentimente și apoi revanșa pregătită cu gesturi sigure, economice.
Tema actuală, performanța actoricească (montarea se bazează doar pe talentul actriței) fac din „20 noiembrie” un spectacol pe care mi-ar plăcea să-l văd montat și la noi.


Ești actor? Cât poți să dai cu capul în perete?

Suspendat din cauza ploii de mai multe ori, spectacolul-vedetă de la FITS, despre care Gabriela Lupu susținea în „Cotidianul” că ar fi „copy-paste după o montare de pe Broadway”, a fost „Metamorfoze” (după Ovidiu, dar cine să recunoască azi versurile recitate exclusiv în latină?), coproducție Centrul Cultural Abbaye de Neumunster, Teatrul d'Esch, Luxemburg, Grande Region, Capitală Culturală Europeană 2007 și Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu. Cel din urmă pare să se specializeze în testarea limitelor fizice ale actorilor. Pe vremea când se repeta „Viața cu un idiot”, printre critici circula gluma că în urma unei negocieri la sânge cu regizorul ucrainean Andryi Zholdak, directorul teatrului, Constantin Chiriac, ar fi obținut ca protagonistul să o izbească cu capul de pereți pe actrița principală doar de treizeci în loc de patruzeci de ori. (Pentru care finalitate estetică rămâne până în ziua de azi un mister). Și, vorba aia, azi nici profesioniștii nu mai au voie să boxeze fără cască. Cum un sindicat care să apere drepturile actorilor împotriva acestor tratamente „artistice” probabil nu există și cum la noi artiștii le revendică rar din teama de directori discreționari, obișnuiți să se poarte în România postcomunistă ca stăpânii medievali pe feudă (nu insinuez că acesta ar fi și cazul Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu), aș propune înființarea unei Asociații care să protejeze actorii împotriva violenței scenice sau condițiilor de lucru care le pun sănătatea în pericol. Cum ar fi cele de la „Metamorfoze”, unde interpreții stau o oră și jumătate cu picioarele (cel puțin) până la genunchi într-o piscină cu apă rece, de parcă la Luxemburg sau la Sibiu ar fi climă deșertică, nu 7 grade cum s-a întâmplat la una dintre reprezentații. De ce Brigitte Bardot și atâția alții ca ea să-și irosească forțele militând pentru apărarea câinilor vagabonzi, când chiar semenii ei par în pericol?

Strict în miezul FITS-ului

Recunosc, pentru mine, FITS nu începe decât în prima noapte petrecută în curtea teatrului. Acolo se perindă toate morfologiile umane posibile: asiatici, africani, afro-americani, europeni. Anul acesta, în mod special, mulți japonezi. Noaptea, band-urile invitate să performeze pe stradă oferă câte un bonus pentru colegii lor artiști care știu să-l aprecieze la adevărata valoare bucurându-se până la ultimul nerv motric. Explozia de energie, dansurile, atmosfera par moștenire direct din prototeatru de la bacanale. Într-un alambic inimitabil de distracție și creație, se etalează generos momente de virtuozitate. Frenezia încinge fețele din public. Acrobații fac tumbe incredibile și salturi pe catalige imense; Ministrul Culturii, Theodor Paleologu, venit pentru o conferință, se prinde nonșalant în șirul de Mambo. Timp de o oră, o actriță japoneză dă mostre de grație, emoție și dramatism nipon; africanii de la Tobrogoi bat nebunește în tobe; toți se amuză de umorul fanfarei belgiene Commando Fete; rockerii cântă și mai dau o tură pe motociclete. La club e viață, aici se duc conversațiile inteligente, se înfierbântă disputele pe marginea spectacolelor, se fac confesiunile de după miezul nopții, se schimbă idei și metode între artiști. Aici e, poate, miezul spectacolelor de la ediția viitoare.

Preluat din revista Cultura
Foto: Scott Eastman, Stefan Jammer, Mihaela Marin