joi, 11 iunie 2009

Vreau sânge și rating

Mihail Sebastian, Matei Vișniec și Lia Bugnar par să fi fost autorii români preferați de Festivalul de Comedie, ultima prezentă cu trei piese: „Ofertă de serviciu”, „Jocul de-a adevărul” și „Șapte dintr-o lovitură”. Caz unic în istoria teatrului românesc, Lia Bugnar a fost comisionată de Teatrul Național din București (la primul lui proiect demn de toată stima) să scrie un text pentru echipa de tineri actori de la TNB. Cu demersul respectiv, TNB pare să fi intrat într-un circuit instalat în Europa de câteva zeci de ani buni! Atuul stă în alegerea actriței-dramaturg căci practica de scenă îi induce autoarei un text care curge, replica bine tăiată, firescul, ritmul - har domnului! -, nu ca la carte, ci ca pe scenă. Plus tema și lumea pe care pare să o cunoască bine: cea a televiziunii, obsesie atât pentru producători cât și pentru telespectatori; plus întreaga proiecție asupra celebrității; plus goana după rating.

Vocea olimpiană (a lui Ion Caramitru, directorul TNB și regizorul spectacolului) se aude de sus, ca în lagăre. Directorul nu se vede. „Șapte dintr-o lovitură” începe cu „dialogul” între președintele uneia dintre televiziunile comerciale și o producătoare angajată. Urechea fină a autoarei înregistrează exact frazele și relațiile perpetuate în instituțiile amintite. Lipsesc doar înjurăturile, ca să se vadă că realitatea e încă și mai dură. Un citat aproximativ: Șeful: „Te-ai tuns”. „Mi-am tăiat vârfurile, răspunde producătoarea”. „Pune-ți ceva pe cap, arăți groaznic, nici nu pot să mă uit la tine”. Raportul de putere se manifestă la modul cel mai primitiv. Discursul de zi cu zi al directorului TV e un șir neîntrerupt de umilințe. Poziția sa de putere nu echivalează cu suita de străluciri manageriale, ci - cum se întâmplă etern în mitocaniada românească -, cu defularea tuturor complexelor de putere. Fiecare cuvânt constituie un atentat la demnitatea omului, pesemne moștenire a universului concentraționar din regimul comunist, extinsă la nivelul întregii țări.

Cu asemenea replici, cu presiunea continuă a ratingului obținut de concurență, cu ghinionul ca perechea din emisiunea sa (un Big Brother cu refuzații de la o telenovelă) să se acupleze la trei noaptea, în loc de 24.10, când ar fi avut audiență maximă, producătoarea îi determină ca în noaptea următoare să copuleze la o oră mai potrivită. Modelul comportamental „de sus” se perpetuează, ca în teoriile lui Gabriel Tarde: angajata televiziunii, cu ascendent asupra concurenților, va dezvolta purtările șefului. Iar grosul telespectatorilor asimilează schemele dumnezeului acceptat de majoritatea populației: televiziunea. Victoria Dicu conturează femeiușca ștearsă, mai degrabă plinuță, cu picioarele umflate, îmbrăcată fără gust. Permanentele presiuni și grosolănii, ca și psihoza ratingului îi descărnează omenia: începând cu atitudini aparent insignifiante (în ciuda promisiunilor, lasă pisica unei concurente să moară de foame cu bună știință) sfârșește prin a-și omorî mama în direct. Violul și sângele aduc apogeul ratingului. Rețeta e simplă și ușor de confecționat. Modelul proliferează instant în societatea urbană, populată de indivizi fără relații profunde, care nu construiesc nimic împreună. În măsura în care comunitatea și recunoașterea în cadrul ei sunt anihilate, în lipsa reperelor și a valorilor, fiecare se angajează în propria goană după rating confecționându-și imaginea, de la caz la caz, în fața tuturor. Fiecare se transformă, astfel, în mica sa televiziune.

Rezultatul acestei stări de fapt bine surprinse în „Șapte dintr-o lovitură” se vede în galeria de personaje reprezentative, unite de forma specială de prostituție de artă: castingul la telenovele. Prilej pentru ca autoarea Lia Bugnar să așeze din nou pe tapet principala ei calitate: știința de a crea partituri excepționale pentru actori. Exact ca marii autori americani contemporani proveniți dintre artiști, Lia Bugnar pune perfect în valoare actorii, folosindu-se de cuvintele care sună cel mai bine. Regizorul Ion Caramitru trebuie să-i mai pună numai în situații și succesul e gata. Scriitura e actuală, vie (NB: deloc vulgară!), nu plictisește, contextul e rupt din practicile media de entertainment. Dramaturgul se pricepe să construiască multe relații (spre deosebire de majoritatea confraților săi de azi), fiecare dintre cei șapte interacționează cu fiecare. Producătoarea amintită îi îndeamnă tot timpul pe candidați să socializeze, să se lupte pentru prim plan ca să câștige rating, îi dinamizează, le furnizează clișee.

Unul dintre produsele tipice ale zilelor noastre e personajul excepțional interpretat de Mihai Calotă. Cochet, delicat, metrosexual, preocupat să se asorteze vestimentar, visează să apară pe ecran, în centrul atenției, înconjurat de flash-uri. Știe tot protocolul de fraze: „Sunt un rac sensibil”. De mic, și-a dorit cu tot dinadinsul să devină vedetă TV. Azi, tânjește după răsfățul publicului (cere sfaturile telespectatorilor pe forum) și al ieșirii din anonimat. Mihai Calotă joacă excelent: fragil și sensibil, personajul său nu e unul puternic sau combatant. Nici măcar fascinant. Rătăcit în lumea aceasta, fără o identitate solidă, nevoia sa de celebritate provine din nevoia de autodefinire. Nereușind să capteze simpatia publicului, va marca apogeul ratingului tăindu-și venele în direct.

Când accesul la tehnologia informației face ca veniți și neaveniți să posteze comentarii cu aerul că orice platitudine descinde direct din miezul pertinenței, cei cu mințile cele mai găunoase se imaginează vedete Tv, chiar și în lipsa oricărei orientări, aptitudini sau domeniu de interes (în afara fotbalului și călătoriilor). De ce? Răspunsul îl dă un alt personaj (Alexandru Nedelcu cool, sceptic, pervers, poate puțin prea rigid). Fără vreun talent anume, el și-ar dori totuși mașină și vilă, minus muncă și rate. Băiatul lucid, sec, cinic, cu umor și prezență de spirit, devine repede preferatul publicului. Fața cealaltă a sa va fi umanistul care ocrotește tânăra dependentă de droguri (Ana Macovei, o altă prestație foarte bună în fata băiețoasă, lesbi părăsită de iubită). Ajungem astfel la cel ce-i va vinde drogurile pe sub mână, băiat de cartier, plin de înjurături, lanțuri și ghiuluri, cu atitudine de șmecher. Despre talentul actorului Florin Lăzărescu ar trebui să se tot vorbească. Și aici evoluția sa are nerv și exemplară naturalețe. Manglitorul manelist, întors din străinătate pentru că nu prea mai mergea afacerea, pus pe bătaie, învolburat de nurii supraexpandați și supraostentați ai pițipoancei, devine partenerul de sex în direct. Și ea, la rândul ei, un produs tipic al zilelor noastre: pipiță care nu știe cum să se îmbrace mai sexos pentru a-și pune în valoare talentul, toată doar imagine. Familiară cu strategiile de creștere a ratingului, dansează, se îndrăgostește, copulează în fața camerei de filmat. Lia Bugnar, actrița dramaturg, interpretează la dublu cu Florina Gleznea această marfă care se folosește de rețeta romantism plus sex pentru a se vinde cel mai avantajos. Păpușă gonflabilă a emoțiilor de suprafață, e gata de orice mascaradă emoțională și erotică.

În contrapunct, o apariție distonantă față de fauna din piesă, cel mai sensibil personaj văzut pe scenă în ultimii ani (datorită interpretării lui Carmen Ungureanu). Harpista fragilă, gingașă, care nu găsește loc în nici o orchestră (posturile nu se deblochează decât când titularele ies la pensie, or toate harpistele sunt încă tinere), s-a pregătit toată viața la acest instrument. Conștientă de disparitatea condiției sale, de bizareria ei în lumea noastră („Știu că nu înțelegeți, dar o harpă costă 60 000 de euro”, le va spune telespectatorilor), personajul jucat de Carmen Ungureanu e ființa inefabilă, rătăcită pe aici, pe care universul din jur nu poate decât să o terfelească. Perechea sa va fi studentul la Litere, împăciuitor, delicat, idealist, civilizat, intelectualul cu ochelari, interpretat de Axel Moustache, veridic în poetul îndrăgostit care refuză să facă dragoste în fața camerei, pentru rating.

Aceștia sunt cei șapte decupați de Lia Bugnar din actuala lume a nonvalorii, cu standarde intelectuale și morale imprimate de mass media, unde lipsa de repere, prostul gust și gherțoismul se prelungesc pe toate canalele. Piesa poate fi acuzată de mici clișee (manelistul băiat bun care vrea, de fapt, să facă rost de bani pentru operația de bypass a bunicii; cinicul care o apără pe micuța drogată, scriitorul care își amintește fascinația de la concertul de harfă al ingenuei la Timișoara). Emoțional, „Șapte dintr-o lovitură” e o piesă aproape completă: publicul râde, plânge, se impresionează. Meritul îi aparține autoarei care știe să construiască texte atât de accesibile, dar și tinerilor actori ai Naționalului bucureștean, al căror talent a transformat fiecare partitură într-un recital. Un spectacol pe care mi-ar face oricând plăcere să-l revăd.

Preluat din revista Cultura

2 comentarii:

lungu dumitru daniel spunea...

buna dimineata (in orasul meu, ceasul laptopului arata 2.43), ma numesc daniel lungu. anul acesta mai dau o data la regie teatru, ma apreciez mult si va citesc cu mare curiozitate de fiecare data si mi ar placea sa tinem legatura. dar mai intai o sa construiesc capetele ca sa avem de unde sa o tinem. Cand o sa va povestesc cu cine v am confundat dupa vis.toamna, la odeon, sigur o sa va amintiti de mine. Numai bine. Mult succes

danibun spunea...

buna dimineata (la mine in oras e ora 2.33 dimineata, asa arata si ceasul laptopului meu). ma numesc sunt daniel, sunt din galati, anul acesta dau la regie teatru si va admir mult. daca o sa va povestesc o data cu cine v am confundat in fata odeonului o sa va aduceti sigur aminte de mine.