luni, 16 noiembrie 2009

FNT 2009

S-a încheiat și a XIX-a ediție a Festivalului Național de Teatru. În lipsa spectacolelor internaționale ale ultimilor doi ani, dispărute prin reducerea bugetului, și a modulului de dans care aducea totdeauna un plus de valoare, seducția festivalului, cel puțin pentru unii, s-a înjumătățit. Dar ediția desfășurată sub direcția Cristinei Modreanu, a câștigat puncte prin actele recuperatorii menite să astupe mult din ceea ce specialiștilor și studenților de la Teatru le lipsea fundamental. Dacă FNT 2009 merită să rămână în memoria acestora este în primul rând prin cărțile lansate (printre care unul dintre studiile de referință ale ultimelor decenii, „Teatrul postdramatic”, de Hans Thies Lehmann, în traducerea lui Victor Scoradeț) și prin conferințele găzduite.

Mult diferită de bălăceala cu pretenții critice și etalarea veșnicelor conflicte din întâlnirile „teoretice” ale specialiștilor noștri, conferința „Noua dramaturgie în teatrul britanic contemporan”, susținută de Aleks Sierz, cu apetența sa anglo-saxonă pentru ordonarea în clase, categorii și subcategorii a făcut auditoriul ca într-o oră și jumătate să câștige o perspectivă limpede și impecabil organizată a fenomenului discutat. Temele expuse și personalitatea celui ce a inventat conceptul de teatru „In-Yer-Face” vor fi mai clare cititorilor revistei „Cultura” cu ajutorul unui interviu pe care îl vom publica într-un număr viitor. Au urmat trei zile de conferințe ale lui Richard Schechner, acum, la 75 de ani, o legendă pe două picioare din teatrul lumii, consubstanțială cu istoria performance-lui. Expunerea celui ce a înființat Departamentul de Artele Spectacolului la New York University, interesantă mai ales pentru cei ce prizează exemplele practice, a cuprins cinci minute de teorie urmate de aproximativ zece ore de discuții pe marginea producțiilor sale ilustrate generos prin proiecții video. Cei doi conferențiari au umplut lacunele din informația specialiștilor completându-le captivant eforturile de documentare.

Piesele lui Schechner nu au fost singurul caz de proiecție video. Indiscutabil, teatrul filmat, chiar cel al regizorilor celebri, sinonimi cu istoria teatrului din ultimii cincizeci de ani, nu are aceeași savoare ca spectacolul live. Dar cum până acum nici un buget de FNT nu a fost în stare să aducă montări de Pina Bausch, Ariane Mnouchkine etc., proiecțiile de la Institutul Francez suplinesc și ele goluri de decenii din cultura noastră teatrală.

Acestea sunt plusuri incontestabile ale actualei ediții FNT. Lor li se adaugă și câteva dintre spectacolele selecționate. În nici un caz toate. În măsura în care selecția, mai ales într-un an de criză, echivalează inevitabil cu invitarea unor spectacole în dauna altora, ajungi uneori să te întrebi care sunt principiile pe care se întemeiază alegerea. Când de la Teatrul Național din Timișoara FNT invită atât de redundantul și plictisitorul „Cum traversează Barbie criza mondială”, când la același teatru existau producții valoroase ca „Piața Roosevelt” sau „Remember”, se nasc, inevitabil, semne de întrebare. Când în an de criză, festivalul are o secțiune ca „Premieră în FNT”, adică „Prințesa Turandot”, un nou spectacol cu miză estetică slăbuță și redundanță sufocantă al lui Andriy Zholdak, stai și te întrebi: de ce să girezi un regizor, când orice maestru mai are și scăpări (iar creatorul preferat de teatrul sibian pare s-o țină din scăpare în scăpare), riscând ca publicul să vadă un spectacol plictisitor când în locul lui ar fi putut veni unul mai incitant?

Mai mult, când bugetul a fost drastic redus, modulul de dans, artă legată inextricabil de teatru în ultimii ani, a fost retezat, ce rost are să aloci banii unei întregi secțiuni „Opera Revival”? Măcar dacă și regizorii acestor montări ar fi citit înainte termenul „Revival” și s-ar fi gândit mai meticulos cum se poate face. Dar cum în tot răul e și un bine, măcar am scăpat de spectacolele cântate cu aplomb și eforturi demne de milă de actori cu voci neprofesioniste. Așa, oricât ar fi de neinspirată regia, publicului nu i-a mai venit să-și bage degetele în urechi.

E paradoxal că în cadrul acestui modul, singurul spectacol de o frumusețe tulburătoare a fost produs nu pe scena de operă, ci pe cea a Teatrului Bulandra: „Orfeu și Euridice”. Regizorul Alexandru Darie a dublat cântăreții profesioniști cu actori care, mai ales în partea a doua, au adus o expresivitate eterică. Talentul multifațetat al acestui regizor s-a văzut în gesturi de superb dramatism, smuls parcă de la originea tragediei, în dubletul Euridice și în superba plasticitate a corpurilor (adesea în pericol să se accidenteze din cauza scenografiei atât de „accidentate”). De la dramatismul primei părți la serenitatea ultimei, Alexandru Darie a construit unul dintre cele mai frumoase spectacole ale scenei românești din ultimul timp.

Un alt modul din festival, „Debut în FNT”, s-a dovedit mai degrabă dezamăgitor. Cu o singură excepție, „România! Te pup”, spectacol care demonstrează că dacă dramaturgul (Bogdan Georgescu) și regizorul (David Schwarz) sunt doldora de talent, chiar și în 2009 teatrul găsește resurse să se înnoiască și să comunice cu toate simțurile spectatorului.

Printre surprizele plăcute ale festivalului s-au numărat și montările de o desăvârșită iscusință regizorală ale lui Tompa Gabor, „Trei surori”, spectacol conceput de un maestru, și „Cântăreața cheală”, un remake după capodopera sa de acum cincisprezece ani.

By the way, ca să fim în spiritul FNT, s-o fi născut „Cântăreața cheală” din replici luate de la lecția de engleză, însă cu toate acestea, nu e ridicol ca într-un festivalul național unele moduluri, ca „Romanian Showcase”, „Ionesco Event”, „Opera Revival”, să poarte numai nume englezești?

Dar, cum e mult mai ușor să critici și mult mai greu să faci, vă propun să reținem doar plusurile.

Preluat din revista Cultura

Niciun comentariu: