Pledez (din nou) pentru tine(ri)
Dacă Festivalul de Teatru „Pledez pentru tine(ri)” de la Piatra Neamț are ceva personal acest ceva e, cum arată și numele, tinerețea. Și prospețimea. Regulamentul impune fie ca regizorul producției să nu aibă peste 35 de ani, fie ca media de vârstă a echipei să nu depășească 35 de ani. Și se vede! La acești ani teatrul se face pe viață și pe moarte. Nu suma de pe contract și nici strategiile bine meșteșugite de a acumula capital de imagine primează pentru creatori, ci ceea ce au de spus și experimentul cu limbajul teatral. Ușor de imaginat, în spectacolele selecționate de Oltița Cîntec (Profesioniști) și Mihaela Mihailov (Școli de teatru) intensitatea căutărilor a aparținut celei de-a doua secțiuni.
Au tinerii de acum ceva diferit de spus?
Nu neapărat diferit cât mult mai bine articulat semantic și valid estetic. Senzația celor patru zile (din zece) la care am participat a fost că tendințele unei generații se coagulează într-un aer general. Dacă spectacolele se pot reduce la un punct comun înseamnă că impulsul de a generaliza are acoperire în realitate. S-ar zice că de abia acum, după douăzeci de ani, încep să se decanteze artistic și să câștige veritabilă forță scenică teroarea dictaturii, răul produs de comunism, îndobitocirea programatică, monștrii antirațiunii și lipsei de civilizație, abrutizarea, omniprezenta și omnipotenta înrăire, mocirla morală scoasă la suprafață și lăsată liberă de orice strânsori mentale. Căci despre bunul-simț, acel common sense la care indivizii responsabili apelează pentru a judeca sau filtra hotărârile și atitudinile, nici nu poate fi vorba. Or, până acum majoritatea unor asemenea abordări scenice eșua în stricta ilustrare a tezei.
„Teroarea și mizeriile celui de-al treilea Reich”, de Bertolt Brecht, în regia lui Răzvan Marinescu (Premiul de regie), începe ca teatru de umbre, din care se distinge un joc cu baloane, când grațios, când ludic, când violent. Prima parte arată ca un spectacol de mișcare (având veșnica problemă a tinerilor regizori, sudura dintre scenele terminate toate în heblu), care face un excurs printre diferite forme ale nazismului: schingiuiri, îndoctrinarea copiilor de mici etc. Scenele de grup narative care fac schelăria spectacolului aduc în prim plan opresiunea, teroare, delațiunea, folosindu-se de leitmotivul copilului îndoctrinat continuu. Timid la început, micuțul va ajunge să preia conducerea și să-și terorizeze părinții. Pe acest crescendo al fricii (de la inițialele îngrijorări mirate până la spaima veritabilă), se diferențiază încet-încet o familie, protagonista ultimei scene, cu părinții care își trimit copilul să-și cumpere bomboane și, nemaigăsindu-l în casă, devin din ce în ce mai obsedați că s-a dus să-i toarne. Spectacolul câștigă valoare artistică prin excepționala apariție a tinerei actrițe Anea Mădălina, cu forță expresivă, plasticitate aparte și performanța unor gesturi unice. Tot corpul său respiră frică bine reprimată, răbufnind scurt în anxietăți necontrolate și trădând disperarea în fața urâțeniei unei lumi în care propriul soț (Alex Vlad, cu mimică unsuroasă în intelectualul ce îmbină sinceritatea cu ipocrizia, subtilitatea cu brutalitatea) se duce să-și toarne vecinul că ascultă posturi străine pentru a nu fi bănuit el însuși că o face.
Stârpește binele din om!
Cel mai reprezentativ exemplu pentru degradarea umană generată de comunism a fost producția „20 minute cu îngerul” de Alexandr Vampilov, în regia și scenografia lui Vlad Cristache (Premiul de regie). Montarea a obținut Premiul pentru cel mai bun spectacol. Aici, forma esențială a umanității, omenia, dispare până în cele mai ascunse straturi. Solidaritatea, înțelegerea pentru celălalt devin manifestări nongrata. Ce rămâne în urma lor e o etică mocirloasă care exclude iremediabil posiblitatea faptelor născute din pură generozitate, fără profit sau interes pervers. În urma spălării pe creier și pe conștiință, indivizii care populează specia în timpul oricărei dictaturi ajung să se îndoiască de dorința oricărui om de a-și ajuta aproapele. Noua specie reduce orice act de compasiune la noroiul recognoscibil, rezonând mult mai ușor la slăbiciuni decât la virtuți. Delațiune, cruzime, abrutizare, îndobitocire generalizată - iată cum arată „oglinda vremii” în urma comunismului în ochii dilatați artistic ai tinerilor creatori. Care par în sfârșit să fi găsit soluția de a decanta ororile despărțindu-se de teză. Căci în „20 minute cu îngerul” semnificația decurge din elaborarea teatrală, din structura atent articulată și din jocul cu cele câteva elemente de decor care creează diferitele contexte (procesul ad-hoc, rugăciunea la Dumnezeu etc). Și, nu în ultimul rând, din interpretarea de brute primitive, dar cu atâta farmec, a lui Ionuț Vișan (Premiul special al juriului) și Vasile Flutur (Pemiul pentru cel mai bun actor), din cea a lui Cosmin Natanticu (îngerul ingenu), a Sabrinei Iașchevici (tânăra sensibilă) - Premiul pentru cea mai bună actriță pentru rolul din „Chinezi” de Michael Frayn -, sau a lui Sergiu Flesner (un mic Napoleon nesuferit, dar cu aplomb).
Aceeași îngustare a minții, aceleași prejudecăți și lăcomie făcute lege de comuniști se citesc și în „Meres sans chatte” de Nicoleta Esinencu, care a semnat și regia, de la Mobile European Trailer Theatre din Chișinău. Doriana Talmazan își rostește aproape nemișcată monologul, cu o voce plată, voit inexpresivă. Spectacolul câștigă și din sfârșitul exemplar pentru manipularea și sforăriile politicienilor. Actrița se dezbrăcă și face genuflexiuni în timp ce la radio se aude discursul primului ministru al Republicii Moldova în perioada revoltelor împotriva lui Voronin care, cu îngrijorare demagogică, atrage atenția părinților că dacă își lasă copiii la manifestații vor fi împușcați.
Păcatul inadecvării
Din păcate, spectacolul care a distonat cu totul față de cele amintite a fost „281” (regia Filip Odangiu și Diana Aldea), pe un text bine coagulat de tema comună a detenției, din extrase din Paul Goma și poezii de Radu Gyr. Efortul admirabil de a aduce în atenția noii generații ororile comunismului (păcat că nu s-a amintit și de rușinea că nici unul dintre torționari nu a fost pedepsit - nici măcar simbolic -, până în ziua de azi) s-a pierdut din cauza interpretării lui Radu Lărgeanu. De fapt, nu a interpretării, ci a opțiunii pentru tipul de actorie 1970: realism trăirist și patetic. Personal, cunosc destui deținuți politici chiar din lotul de studenți din 1956 (despre care e vorba în spectacol) și nici unul dintre ei nu manifestă vreo urmă de patetism în discurs. Nici unul nu exprimă și nu se plânge de ororile îndurate în detenție. Dimpotrivă, atitudinea lor e un mixtum de umor și fermitate. Or, ca student, abordarea unui asemenea subiect grav trebuie însoțită de documentare. În cazul în care „subiecții” trăiesc, aceasta nu se face numai din cărți, ci și direct, la sursă. În plus, dacă actorul s-a decis să uzeze de convenția realistă, corpul său mai degrabă dolofan nu poate fi credibil într-un personaj lihnit, care de ani întregi mănâncă numai terci. Când umilința, agresiunea și teroarea sunt sugerate prin flotări („Drepți-Culcat-Pe burtă-Drepți!” etc.) iar principalul instrument al actorului, corpul, nu e suficient de expresiv, sugestia și efectul scontate riscă să se transforme în ridicol. Și atunci toată munca (absolut evidentă) și bunele intenții se pierd.
E multă vreme de când teatrul românesc, altădată generos în spectacole-eveniment, a ajuns un fel de pastă indistinctă în care puține accente diferă. Spectacolele amintite aduc speranța că cenușiul generalizat s-ar putea în sfârșit sparge. Prin capitalul de gândire teatrală tânără, serioasă și inovatoare, Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț se numără printre cele mai interesante din țară. Felicitări!
Preluat din revista Cultura
Au tinerii de acum ceva diferit de spus?
Nu neapărat diferit cât mult mai bine articulat semantic și valid estetic. Senzația celor patru zile (din zece) la care am participat a fost că tendințele unei generații se coagulează într-un aer general. Dacă spectacolele se pot reduce la un punct comun înseamnă că impulsul de a generaliza are acoperire în realitate. S-ar zice că de abia acum, după douăzeci de ani, încep să se decanteze artistic și să câștige veritabilă forță scenică teroarea dictaturii, răul produs de comunism, îndobitocirea programatică, monștrii antirațiunii și lipsei de civilizație, abrutizarea, omniprezenta și omnipotenta înrăire, mocirla morală scoasă la suprafață și lăsată liberă de orice strânsori mentale. Căci despre bunul-simț, acel common sense la care indivizii responsabili apelează pentru a judeca sau filtra hotărârile și atitudinile, nici nu poate fi vorba. Or, până acum majoritatea unor asemenea abordări scenice eșua în stricta ilustrare a tezei.
„Teroarea și mizeriile celui de-al treilea Reich”, de Bertolt Brecht, în regia lui Răzvan Marinescu (Premiul de regie), începe ca teatru de umbre, din care se distinge un joc cu baloane, când grațios, când ludic, când violent. Prima parte arată ca un spectacol de mișcare (având veșnica problemă a tinerilor regizori, sudura dintre scenele terminate toate în heblu), care face un excurs printre diferite forme ale nazismului: schingiuiri, îndoctrinarea copiilor de mici etc. Scenele de grup narative care fac schelăria spectacolului aduc în prim plan opresiunea, teroare, delațiunea, folosindu-se de leitmotivul copilului îndoctrinat continuu. Timid la început, micuțul va ajunge să preia conducerea și să-și terorizeze părinții. Pe acest crescendo al fricii (de la inițialele îngrijorări mirate până la spaima veritabilă), se diferențiază încet-încet o familie, protagonista ultimei scene, cu părinții care își trimit copilul să-și cumpere bomboane și, nemaigăsindu-l în casă, devin din ce în ce mai obsedați că s-a dus să-i toarne. Spectacolul câștigă valoare artistică prin excepționala apariție a tinerei actrițe Anea Mădălina, cu forță expresivă, plasticitate aparte și performanța unor gesturi unice. Tot corpul său respiră frică bine reprimată, răbufnind scurt în anxietăți necontrolate și trădând disperarea în fața urâțeniei unei lumi în care propriul soț (Alex Vlad, cu mimică unsuroasă în intelectualul ce îmbină sinceritatea cu ipocrizia, subtilitatea cu brutalitatea) se duce să-și toarne vecinul că ascultă posturi străine pentru a nu fi bănuit el însuși că o face.
Stârpește binele din om!
Cel mai reprezentativ exemplu pentru degradarea umană generată de comunism a fost producția „20 minute cu îngerul” de Alexandr Vampilov, în regia și scenografia lui Vlad Cristache (Premiul de regie). Montarea a obținut Premiul pentru cel mai bun spectacol. Aici, forma esențială a umanității, omenia, dispare până în cele mai ascunse straturi. Solidaritatea, înțelegerea pentru celălalt devin manifestări nongrata. Ce rămâne în urma lor e o etică mocirloasă care exclude iremediabil posiblitatea faptelor născute din pură generozitate, fără profit sau interes pervers. În urma spălării pe creier și pe conștiință, indivizii care populează specia în timpul oricărei dictaturi ajung să se îndoiască de dorința oricărui om de a-și ajuta aproapele. Noua specie reduce orice act de compasiune la noroiul recognoscibil, rezonând mult mai ușor la slăbiciuni decât la virtuți. Delațiune, cruzime, abrutizare, îndobitocire generalizată - iată cum arată „oglinda vremii” în urma comunismului în ochii dilatați artistic ai tinerilor creatori. Care par în sfârșit să fi găsit soluția de a decanta ororile despărțindu-se de teză. Căci în „20 minute cu îngerul” semnificația decurge din elaborarea teatrală, din structura atent articulată și din jocul cu cele câteva elemente de decor care creează diferitele contexte (procesul ad-hoc, rugăciunea la Dumnezeu etc). Și, nu în ultimul rând, din interpretarea de brute primitive, dar cu atâta farmec, a lui Ionuț Vișan (Premiul special al juriului) și Vasile Flutur (Pemiul pentru cel mai bun actor), din cea a lui Cosmin Natanticu (îngerul ingenu), a Sabrinei Iașchevici (tânăra sensibilă) - Premiul pentru cea mai bună actriță pentru rolul din „Chinezi” de Michael Frayn -, sau a lui Sergiu Flesner (un mic Napoleon nesuferit, dar cu aplomb).
Aceeași îngustare a minții, aceleași prejudecăți și lăcomie făcute lege de comuniști se citesc și în „Meres sans chatte” de Nicoleta Esinencu, care a semnat și regia, de la Mobile European Trailer Theatre din Chișinău. Doriana Talmazan își rostește aproape nemișcată monologul, cu o voce plată, voit inexpresivă. Spectacolul câștigă și din sfârșitul exemplar pentru manipularea și sforăriile politicienilor. Actrița se dezbrăcă și face genuflexiuni în timp ce la radio se aude discursul primului ministru al Republicii Moldova în perioada revoltelor împotriva lui Voronin care, cu îngrijorare demagogică, atrage atenția părinților că dacă își lasă copiii la manifestații vor fi împușcați.
Păcatul inadecvării
Din păcate, spectacolul care a distonat cu totul față de cele amintite a fost „281” (regia Filip Odangiu și Diana Aldea), pe un text bine coagulat de tema comună a detenției, din extrase din Paul Goma și poezii de Radu Gyr. Efortul admirabil de a aduce în atenția noii generații ororile comunismului (păcat că nu s-a amintit și de rușinea că nici unul dintre torționari nu a fost pedepsit - nici măcar simbolic -, până în ziua de azi) s-a pierdut din cauza interpretării lui Radu Lărgeanu. De fapt, nu a interpretării, ci a opțiunii pentru tipul de actorie 1970: realism trăirist și patetic. Personal, cunosc destui deținuți politici chiar din lotul de studenți din 1956 (despre care e vorba în spectacol) și nici unul dintre ei nu manifestă vreo urmă de patetism în discurs. Nici unul nu exprimă și nu se plânge de ororile îndurate în detenție. Dimpotrivă, atitudinea lor e un mixtum de umor și fermitate. Or, ca student, abordarea unui asemenea subiect grav trebuie însoțită de documentare. În cazul în care „subiecții” trăiesc, aceasta nu se face numai din cărți, ci și direct, la sursă. În plus, dacă actorul s-a decis să uzeze de convenția realistă, corpul său mai degrabă dolofan nu poate fi credibil într-un personaj lihnit, care de ani întregi mănâncă numai terci. Când umilința, agresiunea și teroarea sunt sugerate prin flotări („Drepți-Culcat-Pe burtă-Drepți!” etc.) iar principalul instrument al actorului, corpul, nu e suficient de expresiv, sugestia și efectul scontate riscă să se transforme în ridicol. Și atunci toată munca (absolut evidentă) și bunele intenții se pierd.
E multă vreme de când teatrul românesc, altădată generos în spectacole-eveniment, a ajuns un fel de pastă indistinctă în care puține accente diferă. Spectacolele amintite aduc speranța că cenușiul generalizat s-ar putea în sfârșit sparge. Prin capitalul de gândire teatrală tânără, serioasă și inovatoare, Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț se numără printre cele mai interesante din țară. Felicitări!
Preluat din revista Cultura
Comentarii