Portugalia

De jur împrejur, stuf și mărăcini. În mijloc: scena cu caracter de studio, cu public așezat la nici un metru de actori. Trei spații bine delimitate: în centru cârciuma, într-o parte, stuf și un presupus lac, în cealaltă, iară stuf și mărăcini, dar aici garnisiți cu figurine vechi de la tirurile de amatori de pe vremuri. În acest cadru, la Teatrul „Anton Pann” din Rm. Vâlcea se produce a nouăsprezecea premieră a piesei „Portugalia”, de dramaturgul maghiar Egressy Zoltan. Scrisă cu 13 ani în urmă și jucată în Cehia și Anglia, piesa a fost punctul de plecare pentru două filme.

„Când eram mic, voiam să mă fac șofer de autobuz”, mărturisește, la conferința de presă, autorul (poet, dramaturg și scenarist), câștigător al mai multor premii. „Apoi, reporter sportiv, când a devenit limpede că fotbalist nu mai pot ajunge”. Mult timp a fost bateristul unui grup rock. Pe vremea aceea nu-i trecea prin cap că va scrie. Mai ales că în tinerețe nici nu-i plăcea teatrul. Și, în general, nici acum. Majoritatea spectacolelor i se par plictisitoare. Chiar și cele pe textele lui. Oricum, agreează mult mai mult să scrie decât să vadă teatru, a sunat confesiunea lui Egressy Zoltan. Cât despre „Portugalia”: „problema periferiei e una a întregii Europe Centrale”, a declarat el, totdeauna atent la dozajul dintre comic și dramatic.
Un tânăr scriitor visează să ajungă în Portugalia. Acolo, la apus, pe malul mării, „viața se întâlnește cu neantul”. O tânără cârciumăreasă, 25 de ani, îndrăznește să viseze din când în când că va scăpa de periferia împuțită și de rudimentarii printre care își duce traiul. Străinul care sosește în cârciumă va fi Portugalia ei. Tatăl său, cârciumar cu scaun la cap, omenos și înțelept, visează că odată va iubi o negresă. Fiecare visează la evadare. Fiecare are propria Portugalie. Fiecare se dorește în alt loc, deși în piesă nu se întâmplă nimic cu nimeni.
Paradoxal, deși cu texte complet diferite, „Portugalia” de la Rm. Vâlcea are o notă comună cu „Butoiul cu praf de pușcă” de la Teatrul Sică Alexandrescu din Brașov, unul dintre spectacolele recente ale aceleiași echipe: regia Cristian Juncu, scenografia Cosmin Ardeleanu. Aceeași lume violentă, de interlopi și criminali, e îmblânzită, ba, uneori, poetizată prin spațiul totdeauna multifuncțional conceput de Cosmin Ardeleanu și prin umanismul din fiecare spectacol al lui Cristian Juncu. „Portugalia” sa e bine articulată, cu treceri ușoare, cu personaje bine conturate, coerente, vii, rotunde, care se mențin într-o linie cunoscută și ca interpretare, și ca experiență parcursă. În construcția lor, în credibilitate, în alunecarea lină de la o situație la alta sunt de găsit virtuțile și experiența regizorului. Există, totuși, pe lângă spațiul, care cuprinde, și stuful, care învăluie publicul, un element ce sparge aerul de deja-vu: cuplul de bețivi plin de poezie, mix de vulnerabilitate și delicatețe implicită. Ca majoritatea cazurilor amintite de Egressy Zoltan, el, Clamă (Doru Zamfirescu savuros în amantul pișicher, dar omenos) vrea să evadeze. Veșnic pe punctul de fugă/evadare, Clamă își respinge prietena/iubita/partenera de etilsm, avertizând-o de îndepărtarea sa cu multă grijă. Experiența a dovedit, oricum, că hotărârile/plecările lui sunt reversibile. În construcția lui Doru Zamfirescu, Clamă rămâne un bețiv inconștient, cu urme vagi de responsabilitate, pus pe fugit la Budapesta, atent, însă, să-i protejeze ei buimăceala. Iar ea, Iulia Antonie, face o bețivă cum rar s-a mai văzut: feminină, adorabilă, care cere prin toți porii răsfăț și protecție și își conservă cu orice preț haloul de drăgălășenie și umanism. Mai ales în parcursul acestui cuplu și al cârciumarului (Gabriel Tudorin într-un personaj adorabil, bonom, realist și omenos, discret și delicat ca tată), Cristian Juncu își demonstrează – pentru a câta oară? -, virtutea de a creiona relații și finețuri în interpretare.
Până la urmă, „Portugalia” e o poveste pe care autorul o imaginea ca pe nostalgia simbolistă a marilor evadări din periferia brutală de azi. Imposibil ca pentru noi să nu se însoțească de un iz dulceag, interbelic, a la Mihail Sebastian ori Victor Ion Popa. Chiar jovialul cârciumar, incongruent cu lumea de scursuri de care e înconjurat, dezvoltă o bonomie aproape neverosimilă pentru statutul său. Dar povestea funcționează mai ales prin updatarea clișeelor, căci personajele sunt vechi de când lumea: străinul care descinde în cârciumă și sucește mințile fetei, hrănindu-i și decompensându-i toate aspirațiile, e cam neserios și uită să spună că e însurat. Va sfârși renunțând și la Portugalie, și la fată și se va întoarce cumințel la nevastă (Olimpia Mălai), care apare din senin. Cool, reținut, distant, așa ar trebui să fie personajul, în intenția actorului Remus Vlăsceanu, dar se pare că granița de la o interpretare detașată la una fără nuanțe e greu de distins. Funda, în construcția Alinei Mangra, e o fată dintr-o bucată, mușcă ușor cuvintele, e dreaptă, onestă și cu doza de sentimentalism bine temperată. Inserțiile poetice ale regizorului, ca plimbarea pe bicicletă în vântul-ventilator, nu fac decât să pună pigment și credibilitate în eternul scenariu al îndrăgostirii. Finalul echivalează cu o crimă greu de justificat, comisă în off de aspirantul local la mâna fetei (Florin Beciu într-un personaj respingător, liniar, egal cu răutatea sa). Izul interbelic, cu pasiuni puternice care împing la crimă, cu oameni nevoiași care se abrutizează, e contrabalansat de spectrul larg, upgradat al alcoolismului. În vârful său: o brută (Radu Constantinov), summum de vulgaritate, cu râgâieli și gesturi obscene, care face de permanență la cârciumă. Un atavism (în acest caz) al binelui îl face Pe Satana (e chiar numele personajului) să se cutremure de plâns ori de câte ori aude de vreo cruzime sau crimă. Față în față cu el stă Preotul (Cristian Alexandrescu firesc și credibil), fără vocație, dar cu omenie. Firele sunt întortocheate, dar numai în virtual, căci în afară de crima din off și bețiile zilnice nu se întâmplă nimic.
Și totuși... se întâmplă ca la Teatrul „Anton Pann” din Rm. Vâlcea să apară un spectacol bine făcut, cu un spațiu imaginativ și actori care se întrec pe ei înșiși. E puțin lucru?

Preluat din revista Cultura, aprilie 2008