Lasciv. Incendiar. Adevărat

„Să ne imaginăm că suntem undeva la 30 de km de intrarea într-un mare oraș, o metropolă, fie el Bucureștiul, New York-ul, Parisul etc... Este trecut de 11 noaptea și facem autostopul… Cineva oprește... Urcăm... Ne apropiem de oraș (…) tot ce vedem pe geam în stânga și în dreapta sunt „Deformații”... De la doi oameni, care se țin de mână sau se sărută, până la prostituate, boschetari, nebuni care cerșesc la marginea străzii, bețivi, o femeie și un bărbat care stau la o terasă... dar și ceea ce nu vedem, sutele de oameni care fac sex, care omoară, care își mărturisesc te iubesc sau te omor, sutele de oameni care se ascund sau se arată în acel moment (...) Fragmente de oameni, de imagini, fragmente de sentimente, de emoții, de instincte, fragmente de crime, de omoruri, fragmente de mângâieri, de respingeri, aparținând milioanelor de oameni fragmentați ce viețuiesc fragmentat, într-o lume confuz-fragmentată...”.

Așa sună descrierea regizorului Marcel Țop la spectacolul „Deformații”, produs de Fundația „Ileana Mustață” în colaborare cu Teatrul LUNI de la Green Hours. Proiectul e inspirat din mai multe texte „concepute, scrise şi gândite colectiv”, în proză sau poezie ale unor tineri autori români contemporani, cunoscuţi ca poeţi, prozatori, publicişti: Mitoş Micleuşanu (iniţiator şi coordonator), Răzvan Ţupa, Claudiu Komartin şi Adina Zorzini.
Care nu s-au apucat să scrie oricum o „analiză poetică a realităţii contemporane”, ci încercând să trateze carențele literaturii dramatice de azi, câtă vreme „dramaturgia contemporană românească se află într-un continuu şi interminabil proces de recuperare a unor modalităţi pseudo-nonconformiste şi stereotipe de a face teatru, bazate în principiu pe exhibarea unui derizoriu social compus din caractere picante, forţat şi mediocru colorate, surprinse în situaţii dramatice comune şi inexpresive”.

Nici un spectacol valoros fără un statement percutant
Autorii, tineri prozatori, poeți, publiciști, critici, cu o medie de vârstă de 25 de ani, știu că manifestul e obligatoriu. Regizorul precizează: a ales textele lor, „printre alte motive, şi din lipsa unei alternative reale şi substanţiale în scriitura dramatică contemporană românească”. Și dacă miza e polemică, impactul va fi cu atât mai mare căci „Deformaţii aduce o critică dublă (implicită şi explicită) dramaturgiei şi spectacolelor de export sau de import la mâna a doua, concepute în genul poveştilor de groază sau al celor amuzant-penibile cu cretini din est, bazate în special pe administrarea unor aşa-zise “şocuri neorealiste” spectatorului indulgent din România sau de aiurea. Aceste texte şi spectacole, apărute pe filiera nouăzecistă a producţiei de filme gen ’’Patul conjugal’’ au, în fapt, foarte puţin de-a face cu subiectul în mod esenţial şi, în consecinţă, cu spectatorul”.

Ce se vede pe scenă după aceste declarații incendiare?
O junglă de oraș în care lucrurile se întâmplă deodată, în alb și negru, în veselie și tragedie, cu toate substanțele și pigmenții urbanismului. Cei mai strălucitori aparțin cabaretului. Decadență, putrefacție, lentoare și splendoare – iată o ecuație de impact, care se numără printre constantele spectacolelor lui Marcel Țop. Un bărbat cu expresie morbidă și perversă (Iulian Gliță) dansează frenetic și lasciv. Infecție și poleială. Artă și hormoni. Autoironia e conținută. Transa lui năclăiește de senzualitate. Parfumul tare al mișcărilor hermafrodite întinde plase halucinogene peste public. Superexcitant. Superenergetic.
În spectacolul confecționat din frânturi disparate, Marcel Țop reface grijuliu buclele stilistice. La sfârșit, același actor, printre puținii din România cu forță de convingere într-o asemenea tipologie, își va etala goliciunea. Din nou lasciv, din nou decadent, narcisiac, admirându-se într-o lume sintetică: a noastră. Nu e singura dată când regizorul rotunjește, cu arme fine, „dezordinea” de particule dramatice fără legătură, folosindu-se de repetiții care induc linii subliminale de continuitate. O joacă detașată, superioară cu clișeele. Rapelurile între diferitele părți complet rupte ale spectacolului, care își răspund una alteia, fac textura dramatică mult mai ușor digerabilă. Băieții de cartier de la început, hotărâți să-l filmeze cu telefonul - ca să-l dea pe You Tube -, pe bărbatul care s-a aruncat de la etaj și zace cu creierii împrăștiați pe caldarâm, deși un fluture divin îi propusese schimb de soartă și cădere, vor apărea pe tot parcursul spectacolului. De fiecare dată, își strigă energetic și cu delicat cinism, refrenul „Putem trece pesteeeeee”. Faptul că la sfârșit Apocalipsa – una sintetică, derivată din visul expandat al unuia dintre băieții de cartier -, li se va arăta tot lor face parte din același efort regizoral de a insinua structuri acolo unde textul, colat din disparități, nu le furnizează.
Asemenea mijloace subtile țin de maturizarea mijloacelor, dar nu de talent. Ceea ce ține cu adevărat de talent e atmosfera unică la Marcel Țop, muzica totdeauna în stare să injecteze energie (de data aceasta sound track-ul e semnat de Mitoș Micleușan), pedalarea pe foarte multe ingrediente: muzical, temporal, cu salt în istorie înainte și înapoi, cu proiecții video, cu vis și realitate. Ca și stilurile de interpretare diferite și rezultatele pe care le stoarce șamanic de la actori: Tudor Aaron Istodor, Toma Dănilă, Diana Cavallioti, Iulian Gliţă, Adina Zorzini. Da, aici nu poate fi decât talent.
Puștii de cartier sunt fermecători și needucați: Toma Dănilă, cu fes de rapper, artist al dozajelor, caricaturist subtil, bate ușor spre machism. Nimic prea mult – pare să fie deviza sa. În interpretarea celuilalt, tras ușor spre pămpălău de către Tudor Aaron Istodor, cu privirea de o limpezime în care se reflectă tot, surprizele se țin lanț. E rolul în care strălucește cel mai tare până acum, care îi scoate în evidență, cu claritate de cristal, disponibilități extrem de diverse. De la eternul țipăt adânc, de durere, „Mamă, de ce mi-ai făcut asta? Ce-ai avut cu mine, mamă?”, până la fragmentul cu Petrușka, porcul care lasă cu limbă de moarte să i se ducă poeziile la editură, într-un fragment minuțios lucrat, doldora de savoare, Tudor Aaron Istodor schimbă tonurile și registrele cu o ușurință pe care nu se știe unde o ținea ascunsă până acum. De la băiatul care își injectează meticulos drogul în venă, pe muzică populară, așezat țărănește, la puștanul de cartier, îndrăgostit și stângaci, fiecare ipostază pare să se muleze perfect pe calitățile lui actoricești.
„Deformații este ca o rază de laser, o formă evoluată de vedere ascuțit nocturnă, care ne permite să vedem și ceea ce este pe stradă și ceea ce este ascuns de ziduri, de fier și sticlă”, stipula regizorul Marcel Țop. Băieții de cartier vor fi contrabalansați stilistic de un personaj feminin expresionist (costume, Anca Cernea), cu gesturi tari și voce puternică, în permanentă autoironie, cu peruci fanteziste și puzderie de exhibiționisme. Adina Zorzini, în această apariție, critic de artă, autor dramatic și actriță odată cu „Deformații”, aduce farmecul talentului neprofesionalizat: nu jonglează cu registrul vocal, dar știe bine să mizeze pe cel atitudinal.
Mixajul cu mii de capete primește culoare și valoare și prin poezia veritabilă, spusă frumos, cu delicatețe și feminitate infinită de Diana Cavaliotti. O actriță pur și simplu cuceritoare: sensibilă, vulnerabilă, cu nămeți de ingenuitate, capabilă, de îndată ce apare pe scenă, să scufunde publicul în alte sfere.

Nu ne mai băgați cu degetul în ochi!
Obositorul deget băgat în ochi, indicând scene sociale repetitive, poate să rămână liniștit undeva la marginea artisticului - pare să fie teza lui Marcel Țop și a echipei de la „Deformații”. Pe scenă apar realități mai mustoase și mai gustoase (cabaretul e asumat) decât în obișnuitele piese ale tinerilor artiști de teatru. Nu s-au evaporat, însă, esențele tari din spectacolele cele mai reușite ale lui Marcel Țop (unul dintre cei mai complecși tineri regizori de la ora actuală) și magma frenetică și voluptoasă de extracția și parfumul putred, dar seducător al decadenței. Iată de ce experimentul „Deformații” e reușit 100%.