Cu, pentru și despre clasa inteligenților

V-ați săturat de noua dramaturgie în care maximum de investigație și de analiză lucidă e ce mai fac peștii sau cum o mai duc curvele? Vă simțiți, ca om educat - care dă cu nasul și în alte probleme decât foamea și proxeneții -, îndemnat mai degrabă spre un teatru cu personaje istețe, replici acide și picante? În care să recunoașteți cotidianul dumneavoastră și nu pe cel al băieților de cartier? Ei, bine, atunci puteți încerca să luați o pastilă de inteligență și de comic de calitate la „The Mercy Seat”/„Judecata de apoi”, de Neil LaBute, o nouă producție a Teatrului fără frontiere, în colaborare cu ArCub și ACT. Regia: Vlad Massaci, scenografia: Andu Dumitrescu, interpretarea: Mihaela Sîrbu și Constantin Diță. În afară de tânărul Constantin Diță, nici unul din echipa de artiști nu e la prima întâlnire cu Neil LaBute, celebru dramaturg american mormon, trecut de mult dintre răzleții rebeli în mainstream.

Dacă Teatrul ACT și-a câștigat individualitatea, e și grație spectacolelor ca „Bash” sau „The Shape of Things” de Neil LaBute, și mai ales grație actriței Mihaela Sîrbu, fondatoarea Teatrului fără frontiere, regizorului Vlad Massaci și scenografului Andu Dumitrescu, cărora peisajul nostru teatral independent le datorează infinit. Și dacă teatrul românesc al ultimului deceniu are o față - alta decât cea ruginie, a instituțiilor de stat, cu toată birocrația, nepotismele și fosilele lor estetice -, e și pentru că Teatrul fără frontiere a militat pentru implantul noii dramaturgii străine în micuța celulă teatrală mioritică, deal-vale-vale-vale.
„The Mercy Seat” cultivă toate calitățile scriiturii care l-au făcut celebru pe Neil LaBute: dialog alert și construcție infailibilă. Desele răsuciri de situație, poziție, atitudine și forță în cadrul relației înaintează aparent cu câte o jumătate de propoziție scurtă de unde se ramifică noi direcții ale acțiunii. Calitatea lui LaBute, ca și a lui David Mamet, de a induce senzația că lucrurile se nasc chiar în momentul de față, directețea, prospețimea și spontaneitatea sunt evidente pe tot parcursul piesei.
O dramă sentimentală se petrece pe fundalul atentatului de la World Trade Center. Nu se putea concepe o actualizare mai bună a eternelor probleme dintre amanți (bărbatul e însurat și are copii) și o recontextualizare mai vivifiantă pentru străvechiul conflict pasiune-datorie. În timpul dezastrului, cei doi se delectează cu sex oral, chiulind de la conferința din somptuoasele Turnuri Gemene. Bun prilej pentru el de a dispărea din viața familiei și de a-și căuta fericirea în lume cu șefa și amanta sa, mai mare cu doisprezece ani. Problema care îi macină e dacă bărbatul să-și anunțe familia sau nu. Pur și simplu să profite de numărul mare al dispăruților printre care soția l-ar include. De aici dezbaterea. El, fire practică, pare ezitant, dar dispus. Ea, rivală cinstită, consideră corect ca el să-și anunțe plecarea cu cărțile pe față.
În scenografia minimalistă, cum o cere spațiul de la ACT, sincronizarea între prăbușirea turnurilor și a relației are concretețe, prin proiecția video a dezastrului pe oglinda de fundal. Din nou scenograful Andu Dumitrescu își adecvează fin limbajul, mixând instrumentarul clasic cu cel multimedia ca să gliseze realitatea de afară înăuntru.
Iar Vlad Massaci, în bună tradiție, potențează până la limite de expert desfășurările oferite de mâna lui LaBute, plasând cantități zdravene de subtilitate în interpretarea celor doi actori: Mihaela Sîrbu, actriță deja rodată, cu mijloace ultrarafinate, și Constantin Diță, cu calități neștiute până la întâlnirea cu acest regizor. Întorsături abrupte de relație, jocul de-a șoarecele și pisica, de tensiune echivalentă cu cea din „Cui i-e frică de Virginia Woolf”, balansul între poziții de forță, ludic și ironie dictat de ascendentul inteligenței ei, al educației sau pur și simplu al superiorității ierarhice se suprapun peste capacitatea lui de a se „descurca”, oportunist, cu minim de efort și de scrupule, cum singur o recunoaște. Nu că ar fi ticălos 100%. Până la urmă, nu e un tip prea rău, ba chiar unul cu bun-simț. Doar că veșnicul „nu vreau să o/le fac să sufere” și calculele de profit afectiv și financiar de pe urma dezastrului bat ușor spre cinism. Viața merge înainte și „tot o să ne dăm cadouri de Crăciun și o să ne facem vacanța de două săptămâni” constituie Weltanschauung-ul lui. Pacificator, comod, încearcă să iasă câștigător sau măcar cu minim de frecuș din orice situație. Indiscutabil, Constantin Diță joacă bine indecizia, cântărirea lucrurilor cu consecințe neclare, frământarea interioară mascată, în spatele căreia se presimt duplicitatea și cioburile în dorința de a fugi cu ea în lume. Nefiind un personaj pasional, nu se avântă prea tulburat în pledoaria pentru împlinirea dragostei în lumea largă. I-ar reveni ei impulsul deciziei. Atentatul a redeschis doar problema; conflictul interior pare să fi existat deja. Până la urmă, despărțirea de amantă se va dovedi cea mai bună alegere. Nici nu ai cum să câștigi peste tot. Dar abia la sfârșit decizia sa se face cunoscută publicului. Toate schimbările de situație iau naștere voalat, cu minuția lui LaBute de meșteșugar al textului, urmată întocmai de regizor. Cum fiecare personaj aruncă noi cărți în joc, mișcarea următoare nu e niciodată previzibilă. Drept pentru care, paradoxal, la un asemenea „teatru de text”, spectatorul e, tot timpul, în priză. Dezbaterea trece necontenit de la principii la detalii de o concretețe, nu de puține ori, savuroasă: poziția preferată a lui (și singura) de a face dragoste, acuplarea impersonală, în timpul căreia ea și-a făcut, într-un an, toată lista de cumpărături de Crăciun.
Cât despre centrul de greutate valorică al spectacolului, el este, cu siguranță, Mihaela Sîrbu, una dintre puținele noastre actrițe cu joc inteligent, în spatele căruia nu se simte făcătura. În personajul Abby, etalează toate dimensiunile: munți de ironie pentru incultura partenerului, dar și de autoironie pentru diferența de vârstă dintre ei, în afara uzanțelor. E când scorpie răutăcioasă, când rival sportiv față de necunoscuta soție, când frustrată, când solidară și generoasă cu cei atinși de catastrofă. Empatică cu familia lui și, evident, cu gravitatea dezastrului, acționează sub imperiul emoțiilor de moment, pe care le extrapolează la principiile morale. Șiretenia lui de a exploata un eveniment de asemenea disperare pentru a-și rezolva problema îi repugnă, ca și probabilitatea ca din cauza lașității amantului cariera să i se spulbere: „La cât m-am luptat și la câte tone de căcat am înghițit ca să ajung aici, ar fi culmea să dau cu piciorul la tot pentru un netrebnic”.
Omul are totdeauna potențialitatea alegerii. Dar adevărata posibilitate de a opta se ivește arareori. Conjunctura face ca opțiunile să devină brusc foarte concrete în piesa lui LaBute, care câștigă dând dezbaterii o greutate nu fictivă, ci reală. De aici și tensiunea permanentă. Șansa ta e acum. Nu mai e vorba despre ce-ar fi dacă..., ci despre ce facem în situația de facto? Acum, imediat. Mergeți să vă convingeți că „The Mercy Seat” e un spectacol inteligent cu tot ce trebuie ca să placă oamenilor inteligenți.

foto Maria Stefanescu