Frumos

Greu de redat pustietatea dureroasă din hăurile de non-comunicare, tipice literaturii scandinave, nodurile din gât, aproape palpabile, dinaintea incercărilor de a arunca o punte către interlocutor, in peisajul teatral al unei națiuni atât de locvace și de dispuse să-și aloce timpul unei conversații de o viață. Sau poate mă fac vinovată de o prejudecată culturală. Dar vitalitatea noastră nu cadrează cu stinghereala lor, cu barierele care pândesc, in umbră, in fața oricărei propoziții simple. Predispoziția noastră la violarea intimității oricui, tam-nesam, nu se suprapune temperamental, sub nici un chip, cu retragerea in insule de nondialog, in inexpugnabilele tăceri din dramaturgia norvegiană. Cu atât mai mult in piesa „Frumos” (montată la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești de regizorul Vlad Massaci) a celui mai misterios, mai poetic și mai iubitor de ambiguități dramaturg norvegian, Jon Fosse (n. 1959). Toate cele peste douăzeci și cinci de piese i s-au jucat in majoritatea țărilor din Europa. Acestora Fosse le-a adăugat treizeci de volume de proză, lirică și eseu.

Publicul român s-a mai intâlnit cu opera lui Jon Fosse, o dată la Arad, la spectacolul „Vis.Toamna”, in regia lui Radu Afrim și de două ori la spectacole-lectură la ACT. Amatorii de dramaturgie norvegiană au acum prilejul să-i lectureze piesa, grație volumului scos de Editura Vremea și lansat la premiera de la Ploiești. Piesa apare in traducerea lui Carmen Vioreanu, ca toate operele din dramaturgia scandinavă de azi, care se găsesc in librăriile românești. Mă intreb oare cu cât mai sărăcuț ar fi fost teatrul românesc fără eforturile acestei traducătoare (a peste cincizeci de piese) și animatoare culturale, Carmen Vioreanu, fără legăturile meticulos realizate de ea intre literatura română și cea suedeză, norvegiană, daneză. Fără tenacitatea ei, cel puțin trei dintre spectacolele lui Radu Afrim nu ar fi existat: „Vis.Toamna” de la Arad, „Plaja” de la Brăila sau „And Bjork, of course” de la același teatru din Ploiești.

Așadar, cum să redai tăcerile incifrate, gâtuiala dinaintea oricărei articulări, cu ajutorul actorilor dintr-o națiune mai degrabă limbută? Cum să reproduci rigiditatea mișcărilor, câtă vreme limbajul corporal al românilor trimite in 90% dintre cazuri la agitație, și nicidecum la ințepenire? Aceasta pare să fi fost cea mai mare provocare a regizorului Vlad Massaci la spectacolul „Frumos”: să imbibe de disconfortul dat de alienare și incremenire interumană un public, exponent al unui popor de indivizi dispuși să se bată pe burtă cu oricine. Soluția? Regizorul alege să-i inmărmurească aproape literalmente pe actori, in buna tradiție a producțiilor sale extrem statice (ca acelea de la Teatrul ACT, culminând cu „Bash”). Schema Massaci, (non)cinetică, se vede perfect asamblată cu monotonia și repetarea agasantă a acelorași scene: calupuri de replici aproape identice, propoziții convenționale reluate la nesfârșit cu scopul de a umple abisurile dintre oameni.
Și așa, in imobilitate, repetiția abrutizantă, pietrificarea și disconfortul se fac vizibile pe scenă. Mai rămân de reprodus consecințele: stinghereala și nesiguranța. Aici intervine inovația. Căci acestea se vor traduce fizic, prin decorul lui Andu Dumitrescu. De fapt, greșit spus prin decor, de vreme ce pe scenă nu e nimic in afară de o podea mișcătoare ocupată de literele de-o șchioapă F-R-U-M-O-S. Orice pas al unui actor aduce pericolul de a-l clătina și dezechilibra pe celălalt interpret. Acesta pare fundamentul relațiilor din piesa lui Fosse iar scenograful Andu Dumitrescu ințelege să transpună respectiva stare de fapt prin cea mai pură fizicalitate. Un scenograf care nu contenește să surprindă prin inventivitate și adecvare.

Monotonie și simetrie. Reluarea acelorași scheme. Femeile trag de bărbații fiordului să-i scoată din cotloanele lor blindate. Aceeași schemă pare să se reia cu fiecare generație: fata adolescentă (Ada Simionică, prezență scenică exuberantă și din ce in ce mai stăpână pe mijloacele sale tehnice) pedalează acerb să extragă din găoacea protectoare băiatul pe care l-a intâlnit in vacanță (Cristian Popa, intr-un personaj abulic, dar surprinzător spre sfârșit). La rândul său, mama fetei (Oxana Moravec - forță a feminității și excelent dozaj al reprimării) face incercări disperate să innădească un pod erotic până la prietenul din copilărie al soțului, regăsit in fiord, alienat și pustnic, cu alarmante dificultăți de interrelaționare. (Andi Vasluianu, intr-un rol deconcertant, reușește să-și invingă obișnuita vitalitate și să convingă și in ipostazele alienării). Iar soțul, profesor de muzică, iși zdrăngănește in fiecare zi, la chitară, insingurat, compozițiile, fără speranța că i le va cânta cineva vreodată (Ioan Coman, același minunat actor dintotdeauna). La un al treilea nivel, mama sa mai poartă incă o parte din tenacitatea cu care femeile se incăpățânează etern să scoată bărbații fiordului de sub carapacea incomunicării. Fiecare dintre cele trei femei se angajează cu toate puterile, dar fără spor, in efortul de dezambiguizare masculină. Și, ca in toate spectacolele, subtilitatea rămâne marea calitate a regizorului Vlad Massaci, ca in scena in care soția se agață cu mâinile de rochie in tentativa timidă, repede inhibată, de a și-o da jos, pe măsură ce virtualul amant evocă singurul moment când a văzut o femeie dezbrăcându-se.

Eșec... eșec... eșec... in „Frumos”, pe toate planurile. În incompatibilitatea soț-soție. În incomunicarea mamă-fiu. În bariera de netrecut intre amant și amantă. Singura care pare să aibă o șansă de a se sustrage veșnicei scheme catastrofale e fiica, in dragostea ei de o vară. Dar aceasta e incă adolescentă și optimistă.
Experimentul lui Vlad Massaci a vizat, pesemne, un nou tip de interactivitate de grad II. Așa cum unii dintre tinerii regizori se obstinează să tumefieze mintea spectatorului prin violența la care il supun, așa cum alții iși doresc ca publicul să interacționeze in dezbaterile morale, tot așa sofisticatul regizor al „Frumosului”, printre ultimii mohicani ai teatrului subtil, de relații, pare să fi mizat pe alte fluide scenice: in intenția sa, audiența trebuie să se umple, să palpeze disconfortul, urâtul, blocajele de neinvins din relațiile umane. Dacă e așa, a reușit cu prisosință.

Preluat din revista Cultura, octombrie 2008