vineri, 17 octombrie 2008

Din două una: crimă sau vis?

„Ceea ce mă motivează este descrierea eșecului. Nu e nimic original, dar așa stau lucrurile. Ideea de pierdere traversează toate textele mele.”


Așa sună confesiunea lui Roland Schimmelpfennig, dramaturg german, printre cei mai cunoscuți ai generației lui, alături de Marius von Mayenburg și Dea Loher. Fostul colaborator apropiat al regizorului Thomas Ostermeier, Roland Schimmelpfennig este cel ce a semnat piesa „Noapte arabă”, care a cunoscut deja trei montări în România ultimilor ani. Autorul e născut în 1967, ca și majoritatea echipei artistice care a lansat la apă cea mai recentă (avan)premieră a Teatrului Metropolis, „Femeia din trecut”, în regia lui Theodor Cristian Popescu, adept declarat al textelor contemporane, cel ce a montat „Îngeri în America” de Tony Kushner, la Teatrul Nottara.
Cu analepse și prolepse, cu reluarea aceleiași secvențe, cu acțiunea dezvoltată numai pe bază de nuclee stereotipe, care dau naștere de fiecare dată altor minuscule adânciri, piesa aduce cu un scenariu de film. De altfel, scriitorul își mărturisește deschis influența datorată cinematografiei franceze. Trecutul cultural devine ketchup-ul, pasta din care se servește pe îndelete cu ingredientele necesare poveștii. Și nu poveștii: de fapt citării ei, mixturii concoctate la vedere din Racine și Euripide. Scriitorul numai că nu arată cu degetul mitul Medeei și al Fedrei resuscitat din clasici. Story-ul e simplu: femeia căreia i s-a jurat dragoste în adolescență apare după douăzeci și patru de ani ca să-și revendice iubitul. Refuzată, o va ucide pe soția cu care acesta e căsătorit de nouăsprezece ani și pe fiul adolescent. Nu înainte de a avea o scurtă aventură cu băiatul. În „Femeia din trecut”, jocul de-a citarea are darul să pună în prim plan viermele îndoielii și al ipoteticului. Să proiecteze totul într-o perdea densă de ambiguitate. Dacă blânda femeie, până la sfârșit dublu asasină, e doar o fantasmă printre miile de flash-back-uri din viața bărbatului de patruzeci de ani, predispus amintirilor, în timp ce se joacă pe calculator? Mărturisirea autorului converge în același sens: „Ideea piesei mi-a venit dintr-o teamă, aceea că s-ar putea întâmpla să apară cineva din trecut și să mă pună în fața unor lucruri pe care le-am spus cândva, în tinerețe.” Pe amintita ambiguitate mizează și regizorul Theodor Cristian Popescu cu luminile diferite, puternice, halucinante, mov, galben, verde, în care noua Medee va apărea la ușă.
Dar fertilizarea poveștii prin reciclarea trecutului clasic nu se oprește aici. Într-un plan secund, cel al jocului cu structurile narative și cu tema destinului, fiul se bucură, în ecou, de o iubire similară cu a tatălui, cu aceleași jurăminte și cu aceeași despărțire dictată de împrejurări exterioare. Roland Schimmelpfennig accesează motivul Moirei: vina părinților se propagă asupra copiilor care, fie că desenează grafitti, fie că aruncă pietre în trecători, nu se vor putea sustrage destinului implacabil: răzbunarea fostei îndrăgostite prin crimă dublă e de nestăvilit. Iar în stratul cel mai discret al jocului cu aluzia culturală, dramaturgul german revalidează și corul antic prin Tina, iubita fiului, permanent povestitor și comentator din afară al celor întâmplate pe scenă (Andreea Boboc, impersonală ca destinul, dar totuși prea impersonală și, pe deasupra, cu o ușoară problemă de dicție). Pe acest personaj regizorul are chiar grijă să îl plaseze mai tot timpul la o distanță respectabilă de scenă.
Manipularea transparentă a repetiției, a diferitelor structuri reiterante, sfârșitul contra naturii, cu atâtea morți, construcția circulară, cu povestea fiului (Conrad Mericoffer, tânăr actor perfect natural în adolescentul care, după ce își scrie numele pe pereți din ambiția de a rămâne în memoria locului, se joacă cu mașinuța, apoi performează sexual cu fosta iubită a tatălui) dublând istoria tatălui, atrag programatic atenția asupra texturii dramatice înnădite. Iar elementele de coincidență, ca punga cu Tour Eiffel, devenită armă a crimei, care, conform paratextului, ar fi un rapel important la începutul dragostei celor doi soți, din urmă cu nouăsprezece ani, fac ca tot timpul, artificialul să iasă, deliberat, în evidență. Dacă tot ne balansăm între real și imaginar, și structura piesei trebuie să se adecveze, pare să fie punctul de vedere al lui Roland Schimmelpfennig. În plus, câte personaje atâtea perspective! Șase, în etalare fățișă, la fel ca în „Noapte arabă”. Schimbarea unghiului, dar și salturile în timp înainte și înapoi, arătate aproape cu degetul de către dramaturg, recompun aerul repezit și dezordonat al zilelor noastre. Ca și ritmul care reproduce staccato-ul din cotidianul de tip 2008 (piesa e scrisă acum patru ani): cu piciorul pe accelerație. Același, reclamat, probabil, și de gustul regizorului, dacă ținem seama de montarea sa precedentă, „Geniul crimei”, de la Teatru 74 din Tg. Mureș. Un ritm grăbit, dar, din păcate, egal, lipsit de contrapuncte, fără interstițiile în care personajele și publicul să aibă un minim răgaz să digere situația, într-un spectacol în care regizorul alege să nu zăbovească nici o clipă pe tușele emoționale. Faptele se derulează, iar personajele reacționează cel mult cu câte un comentariu, chit că acesta se vede uneori de culoarea isteriei, ca la Claudia. (În rolul soției, Lelia Ciobotariu mizează pe calitățile cunoscute din „Molly Sweeney”: joc modern, egal cu sine, din care orice urmă de „trăirism” a fost alungată.)
Balansul neelucidat între real și imaginar, între fantasmă și prezent scenic e marele câștig al spectacolului. Iar Lucian Pavel, actor care nu a mai apărut de mai mulți ani pe scenă, e revelația. Depășit de situație, soțul revendicat de două femei, parează scufundat în relaxare: e atât de absent, de corect comportamental și de rațional în același timp! Începutul, în care iubita din trecut iese dintre cutele ideației lăsate libere de jocul de tenis virtual, iar el îi închide ușa în față, apoi reîncepe jocul, redeschide ușa, vorbește cu fosta iubită, reîncepe jocul etc., abulic, absorbit și neatent la întrebările soției, e pur și simplu savuros. Savuros și datorită Cristinei Toma, femeie cu apucături de Medee, dar trăsnită și ghidușă, rezistând cu brio și cu energie jocului ambiguității propus de regizor.
În această pedalare în sus și în jos, cu un picior în realitate și cu unul în imaginație, sfârșitul, cu proiecția video (semnată, ca și întreaga scenografie, de Mihai Păcurar și Wonderboy), cu secvențe violente decupate din filme, funcționează ca un ceas deșteptător. Structura e inteligentă, rețeta e fină la spectacolul cu piesa dramaturgului german. Și, deși solidaritatea mea cu cei care militează pentru și montează texte contemporane e fără limite, nu pot să nu citez un prieten: „Ce chef am de-un Shakespeare bun!”

Niciun comentariu: