vineri, 3 octombrie 2008

Camera de hotel

Macabru? Disonant? Frisonant? Bizar? Noir? Câte puțin din fiecare în spectacolul lui Alexandru Dabija de la Teatrul Odeon, „Camera de hotel”, făcut după trei fragmente separate scrise de unul dintre scenariștii lui David Lynch: Barry Gifford. Genul e clar: comedie neagră. Și stranie... cât încape în apetența publicului. Dar talentul și îndemânarea lui Al. Dabija depășesc clasificările banale.

Te duci la teatru și constați că scenograful a aranjat un decor șui, care fură ochiul. Videoproiecțiile cineastului sau ale artistului vizual fac o atmosferă halucinantă. Coregraful s-a îngrijit și el meticulos de mișcare și adesea suplinește regizorul. Adesea fără inspirație, fără o idee clară despre ce dorește să spună cu spectacolul, fără să înțeleagă dacă are afinități cu textul și dacă da, cam de ce natură, regizorul pune cap la cap, combină și permutează ce au conceput scenograful, coregraful, artistul vizual. Iar actorii fac ce știu de acasă: cât de bine pot, mai justificat sau nu, mai fals, mai credibil. Așa că publicul reușește să mai empatizeze o dată la douăzeci de spectacole. Ei, bine, spre deosebire de majoritatea covârșitoare a regizorilor de azi, nu e montare în care Al. Dabija să nu producă recitaluri actoricești. Sala se încălzește, spectatorii marșează și se duc tiptil, halucinați sau doar amuzați, ori încotro vor să-i poarte actorii. Acesta e și cazul „Camerei de hotel”. În viziunea lui Al. Dabija, cele trei părți independente, legate doar prin faptul că se petrec în aceeași cameră de hotel, au coagulanți subliminali care fermentează un plan secund al bizareriei. Ciudățenia, anormalul, senzația de freak show se datoresc mai ales recepționerului enigmatic, care ascultă ba la radio, ba la ușă, obicei ce duce la intervenții salvatoare: „Doriți o bomboană de mentă înainte de culcare?”... și victima scapă de criminalul care tocmai se pregătea să o ucidă. Cu gesturi minime, Mugur Arvunescu joacă un personaj politicos, oficial, buimac și ușor deraiat. Prin el și prin celălalt îngrijitor, cu apariție pitorească, regia accentuează efectul de prezență, de întrepătrundere a tuturor lucrurilor, de inerție a istoriei. O comunitate de hotel e, prin logica faptelor, superficială. Lumea vine, pleacă, relațiile sunt efemere. Situațiile din text se petrec la mari distanțe în timp. Regiorul păstrează, însă, personaje dintr-o scenă și în cea care urmează, pentru ca, marginale și tăcute, să creeze impresia că spațiul s-ar fi pătruns de imaginea lor. Sau că spațiul ar avea propria memorie, ca în cazul aborigenilor din Australia, pentru care nici un gest nu rămâne lipsit de repercusiuni. Mintea năucă a recepționerului, care mai dansează din când în când cu aspiratorul, îi stochează pe toți cei ce s-au scurs prin hotel. El e avanpostul realității obiective, primul care întâmpină personajele la începutul scenelor. Cu fiecare dintre ele, povestea avanseză iar publicului i se flutură prin față diferite intimități ciopârțite.

Traseul se menține același în toate cele trei scene: de la realul obiectiv (hotel, recepționer, turiști care au nevoie de camere), la derapajul psihologic, căci fiecare prilejuiește întâlnirea cu mentalul unui personaj: în prima, schizofrenicul și dublul său materializat pe scenă, în a doua femeia care a pierdut un copil, în a treia, fetița care dansează cu bunica moartă. O bizarerie bine temperată se dovedește „Camera de hotel” a lui Al. Dabija în care o dată dublul, apoi copilul, pe urmă tutorele declanșează sau întrețin bruiajul psihic. E teatru, deci piticii pe creier se văd încarnați pe scenă în personaje distincte, cel puțin în prima și ultima parte. A doua scenă (a femeii care a pierdut copilul) îi păstrează numai în imaginar. Rapelul amintit doar din când în cînd, (copilul înecat) ne-materializat, capătă adâncime, jocul are un impact mai mare. Oricum, toate cele trei părți se întâlnesc sub specia macabrului. În prima, personajul principal, schizofren, criminal dedublat, agață o curvă pe care vrea să o omoare alături de dublul încarnat. Personalitatea disociată e reprodusă prin doi actori cu temperament diferit, Marcel Iureș (cu năuceală și derută bine controlate și dozate, dar ușor exterioare) și Mircea Constantinescu pe post de dublu autoritar. La sfârșit, polițiștii îl vor aresta. În a doua, copilul e mort și mama urmează probabil să intre în recluziune pentru un tratament. În a treia, copilul vorbește cu bunica moartă care îi spune nepoțicii că a economisit pentru ea. Doar că un plan paralel îl arată pe bancherul - la care bunica își avea depozitul -, amnezic, sărind ca un apucat de la fereastra hotelului pentru a reveni apoi în cameră. În fond, fiecare personaj eșuează, dar nota de comedie noir se păstrează în prima și ultima parte.

Excepția e scena a doua, neegalată în emoție. Aici talentul lui Al. Dabija de a scoate la lumină aurul actoriei devine evident. Partitura Antoanetei Zaharia (singura care joacă în toate cele trei momente) și a lui Pavel Bartoș, într-un rol cu totul atipic pentru evoluția de până acum a actorului, sunt magistrale. Doi soți ajung în New York, „orașul luminilor”, în plină pană de curent, drept pentru care actorii nu prea se văd. Deliberat, dar frustrant. La lumina lumânărilor, scena arată ca un priveghi pentru copilașul și liniștea pierdute în urmă cu cincisprezece ani, când, în timp ce părinții făceau dragoste, „Gândăcelul” li s-a înecat în lac. Arbitrariul tragediei anihilează judecata, în empatia publicului nu se interpun obstacole. Imposibil să nu se scufunde alături de un personaj jucat atât de bine de Antoaneta Zaharia, într-un delir infiltrat permanent în real prin diferite subterfugii ludice sau traumatizante. Halucinogenă prin cocktailul de stări și gesturi, actrița alternează reveria cu isteria, realitatea cu imaginarul fără nici o ostentație. Cu atât mai emoționant. Personajul își descoperă povestea, evident, nu direct, în succesiuni logice, care accesează judecata, ci în cioburile risipite ale emoționalului, în aparent delir sau traumatism. A ține balanța, cu un noian de candoare și inocență, între pierderea totală a controlului - iată marea artă a Antoanetei Zaharia în acest rol. Personajul său alunecă necontenit între blocaj sau paralizie completă și manifestarea energetică de la polul opus, isteria atotdistructivă. În poziția soțului iubitor, care se învârte în jurul soției fragile psihic, încercând să o ocrotească, ba îngrijorat, ba cu imensă tandrețe, ba ludic, niciodată neputincios, Pavel Bartoș reușește unul dintre puținele roluri de acest gen în care un bărbat își găsește gesturile adecvate, naturale, credibile.
Tragismul se spulberă odată cu scena a treia, un freak show, unde mama vine la ghicitoare (Liana Mărgineanu, o apariție șocantă, care merge pe genunchi) de mână cu un copil nu tocmai normal (Paula Niculiță, buimac-simpatică, într-un rol reușit, induce imediat prospețime în receptare). Fetiței îi apare bunica moartă cu care dansează pe muzica papagalului Nostradamus, „surd, orb și mort”. Energia crește imediat, momentul e luminos, oricât de tragică ar fi situația. Dorina Lazăr bombardează publicul cu savoare şi naturaleţe în fiecare minut. Prezenţa ei pe scenă e miraculoasă şi surprinzătoare. Dansul celor două, bunica moartă și nepoțica fără multe șanse, regenerează și aduce vitalitate, chiar dacă una delicată. Cu atât mai mare e impactul emoțional: prezența celor două actrițe pe scenă e nemaipomenită. Cum apare Dorina Lazăr, cum dansează, cum mișcă ușurel din șolduri, cum conduce copilul, cu multă încredere venită din moarte fac infuzia energetică a spectacolului.

Alexandru Dabija îşi reconfirmă miza totdeauna copleşitoare prin interpretarea actorilor. Chiar și într-o comedie neagră, cum e „Camera de hotel”, travaliul său e evident în spatele recitalurilor actoricești. Vizionare plăcută!

Preluat din revista Cultura, aprilie 2008

Niciun comentariu: