O bienală cu reflexe sigure

De cinci ani, în presă și în diferitele cercuri teatrale, Teatrul „Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe, condus de regizorul Bocsárdi László, este tot mai des menționat. Nominalizat de multe ori la Premiile UNITER din 2004 până în 2009, teatrul a avut o creștere valorică constantă. Anul acesta, pentru a-și sărbători cei șaizeci de ani de existență, a organizat Bienala Internațională de Teatru „Reflex”. Un festival serios, cu spectacole străine solide estetic, fără nici un rabat de la calitate. Și cu bijuterii locale care mai de care: „Fragil”, în regia lui Goda Gábor, „Romeo şi Julieta”, în regia lui Uray Péter, ambele de la Teatrul M-Studio, „Fragmente din povestea rătăcirii”, în regia lui Fazakas Misi, de la Atelierul Teatral OSONÓ, „Lucia patinează”, de la Teatrul „Andrei Mureșanu”, în regia lui Radu Afrim, și spectacolul care tocmai a primit cinci nominalizări UNITER, „Ivona, principesa Burgundiei”, în regia lui Bocsárdi László, de la teatrul gazdă.

După ultimul spectacol, „Orestia”, la întâlnirea actorilor cu publicul, directorul Teatrului și al Bienalei a declarat că, dacă Deutsches Theater din Berlin, în opinia sa cel mai valoros teatru la ora actuală din Europa, pe care îl urmărește de mai mulți ani, nu ar fi putut veni, festivalul nu ar fi avut nici un rost. Fraza este reprezentativă pentru standardele de calitate pe care și le-a autoimpus. Dacă la unele evenimente de același gen publicul este sufocat cu câte trei-patru spectacole pe zi, toate mediocre, Bienala „Reflex” i-a prilejuit în majoritatea cazurilor întâlnirea cu unul singur, dar de calitate. Criteriul de selecție a producțiilor a fost imbatabil: doar montări premiate în țara lor. Așa se face că „Orestia” lui Eschil a fost reprezentată în două producții diferite, cea de la Stary Teatr din Cracovia, în regia lui Jan Klata, spectaculoasă și șocantă mai ales prin efecte și prin contururile personajului Casandra, și cea amintită, de la DT, în regia lui Michael Thalheimer, un spectacol de un dramatism in nuce, halucinant prin construcția simplă și austeră, cu supapele pline de gravitate și cu o actorie în fața căreia clasificările și elogiile se dovedesc simple mizilicuri.

Nici unul dintre spectacolele invitate nu s-a bucurat de o receptare lină, așezată și fără dubii. Fiecare a stârnit controverse, dezbateri pasionale și nu mai puțin pasionante, plus revărsări de energie în potop. Printre cele mai disputate a fost „Vizita bătrânei doamne” de Dürrenmatt, de la Teatrul „József Attila” din Budapesta. Regizorul Zsótér Sándor a reușit să spele complet unul dintre textele din istoria dramaturgiei universale cele mai generoase cu tensiunea dramatică chiar de ingredientul cu pricina. Construit sută la sută brechtian, spectacolul a avut mai degrabă tușe de operetă. În decorul făcut din forme geometrice colorate în nuanțele party-urilor de la McDonald's, regizorul mișcă grupurile ca la muzicaluri, le pune să danseze și să cânte pe tot parcursul spectacolului, formează structuri piramidale din corpuri. Inițial, spectacolul pare fără miză. Totuși, tăietura profesionistă a textului se lasă ghicită. Încet-încet, cu tot mai multe replici despre creditare, piesa lui Durrenmatt arată de parcă ar fi scrisă la începutul lui 2009, de când s-a declanșat criza. Actualizarea e deconcertantă: bătrâna doamnă cumpără cu picătura simțul moral al locuitorilor din micul orășel pe care avusese grijă să-l falimenteze, făcându-i să tânjească după bunuri de consum și, în consecință, după un sistem de credite care să-i îndatoreze pe veci.
Îmbrăcați șters, în costume alb cu crem - culmea anostului! -, actorii practică și ei un joc incolor. Unii dintre ei sunt lăsați fără pantaloni în prima parte, ca să dea seama fizic de sărăcie. Ironia e asumată de regizor. Însă surpriza vine de la protagoniști. Doamna e o dansatoare maghiară celebră în lume, Ladányi Andrea, aplaudată cu o seară înainte într-un duo dans-tobă, extrem de decorativă, cu alură longilină, imperturbabilă în taiorul său mini. S-ar zice că toată tensiunea - absentă în celelalte zone ale spectacolului -, s-a adunat în corpul ei țeapăn, ce domină permanent, degajând imperceptibil valuri de concentrare și atenție. Pentru acest rol, interpreta a luat Premiul pentru cea mai bună actriță într-un rol principal. Spectacolul a mai câștigat în 2008 Marele Premiu al Festivalului Național de la Pecs și Premiul Criticii pentru cel mai bun regizor.
În această „Vizită a bătrânei doamne”, unde regia renunță cu dragă inimă la orice proces interior, singurul la care se presimte o evoluție afectivă e victima răzbunării multimiliardarei. Discret, reținut în toate reacțiile, abia spre final se citește pe fața actorului o demnă îngrijorare provocată de indiferența cordială a celorlalți față de uciderea sa. Tușele actualizării propuse de regizor se citesc și în ireversibila pervertire a intelectualilor și umaniștilor. Al nu știu câtelea soț al multimiliardarei e laureat al Premiului Nobel. Se plictisește sub papucul ei, dar e BOGAT! Profesorul școlii, conștient de crima surdă la care și-a dat mâna tot orașul, încearcă din răsputerile sale umaniste să-i împiedice pe concitadini să devină ucigași. Va sfârși prin a vota el însuși moartea celui ce constituia ultima piedică în calea consumismului fără limite. Retezând din capul locului empatia, prin toate mijloacele brechtiene cunoscute, spectacolul nu produce nici plăcere, nici emoție, ci doar reflecție lucidă și recunoașterea sarcastică a paradigmei din organizarea societății de azi. Regizorii cu „feeling” pentru Brecht l-au apreciat; ceilalți l-au dezavuat.

Controversele au fost la fel de aprinse și în cazul unei alte montări, cu același procent ridicat de actualizare: „Procesul”, dramatizare după romanul lui Kafka, de la Divadlo Komedie în regia lui Dusan D. Parizek. Cu cincisprezece actori, trupa din Praga a vrut să câștige piața spectatorilor tineri la toate festivalurile internaționale și, prin jocul minimalist și inserțiile abundente de umor, a reușit. Tensiunea spectacolului crește mocnit, fără nici un semn în exterior. Dacă „Vizita bătrânei doamne” se focaliza pe consumism, sistem de creditare, criză și relațiile sociale pe care toate acestea le implică, „Procesul” de la Divadlo Komedie din Praga pare o imersiune în dominația de netăgăduit a avocaților cu nada lacomă și permanent întinsă spre toți cei pierduți printre chichițele legii. Sistemul legislativ haotic nu poate decât să dezvolte șacali juridici. Martin Hinger îl construiește pe Josef K. în nuanțele insignifiante ale unui angajat la bancă de azi, cu un joc cinematografic, lipsit de exteriorizări, așa cum nu era obișnuit în cei cinci ani de actorie petrecuți la Teatrul Național din Praga (după cum singur mărturisește). Pentru acest rol actorul a fost distins cu Premiul pentru cel mai bun actor în rol principal în 2007. Spectacolul, câștigător și la Premiul pentru cel mai bun regizor, a rămas unul dintre cele mai notabile ale Bienalei „Reflex”.

În „Fragil”, în regia lui Goda Gábor, de la Teatrul M-Studio din Sfântu Gheorghe, un băiat îi spunei fetei (iubită, soră?) că nu o poate privi în ochi. Uitatul drept în față îi produce spaimă. Fata îl dojenește blând: a crescut acum, e mare, nu mai e copilul de pe vremuri care trăia într-o lume fără adversități. În societatea adulților e și concurență, sunt și înfruntări. Totuși, îl leagă apoi încetișor la ochi ca să-l protejeze.
Spectacolul de teatru-dans „Fragil” trasează harta unei enorme vulnerabilități. Dintre stegulețele de pe ea fac parte și senzația de catapultă în lumea scârboasă, murdară și distructivă a adulților, și victimizarea, și înghețul deliberat în infantilism. Pentru cei nemulați pe tipare grobiene totul doare. Carapace peste carapace, strat peste strat, își aștern de jur împrejur ca să se baricadeze în fața asperităților și a dizarmoniei cu ceilalți. Puținul text e bine dozat și rostit pe voce joasă: calm, rar și concludent. Teatral, fragilitatea ființei pe cale de a colapsa la fiecare bumbăceală din exterior, la întâmpinările ostile și spaima la întâlnirea cu ceilalți se încarnează în diferitele pericole de a se sparge. Vulnerabilitatea personajelor se traduce în actorii lăsați dezgoliți în fața publicului, în încleștările lor coregrafice tensionate, în construcția pe verticală cu mai multe scaune unul peste altul, pe punctul permanent de a cădea. Tușa casantă a relațiilor interumane se citește în tangoul pe care îl dansează două perechi cu fiecare picior cocoțat pe câte un pahar de sticlă. Dar climaxul fragilității va fi atins când toată lumea se urcă și înaintează încetișor și prudent pe o mare de pahare. Un spectacol extrem de sugestiv, de o gravitate reținută, dar cu atât mai alarmantă, în care toate relațiile sunt măcinate de frică, iar fragilitatea și angoasa dospesc la rădăcina ființei.

Și totuși cel mai complex spectacol din punct de vedere teatral prezentat de Sf. Gheorghe în cadrul Bienalei „Reflex” rămâne „Ivona, principesa Burgundiei”, producția teatrului gazdă.



Preluat din revista Cultura

Comentarii

Postări populare