Învârteli și plictiseli

Cu puțin timp în urmă mă grăbeam să semnez un „Apel pentru salvarea culturii vii”, consecință a retezării consistente din fondurile pentru Festivalul Național de Teatru organizat de UNITER. Apelul apăsa accentuat pe pedala solidarității (printre puținele cazuri când acest concept s-a vehiculat în breasla lui „se caută Othello, că pe Iago vor toți să-l joace”). În documentul amintit autorii clamau: „să cerem public Guvernului României, reprezentanţilor noştri din Parlament să repună în discuţie bugetul culturii şi să cheme la masa de dialog reprezentanţii evenimentelor afectate pentru a găsi împreună calea cea mai bună de salvare a culturii vii”. Se subliniase deja „Nu trebuie uitat că teatrul este o artă vie”.

Dar, după celălalt mare eveniment al anului, Gala - cum se bate UNITER cu pumnii în piept -, nu pot să sesizez decât incongruența mesajelor transmise de respectiva Uniune. Interesul pentru viu apare doar când protestăm că ne taie de la subvenții! Căci Gala arată cumva ca înțepenită în nemișcare - nu una metafizică, ci una cât se poate de prozaică. Sau cel puțin cam asta se citește în atitudinea participanților. Nici o bucurie, nici o energie la premierea creatorilor de teatru, oameni care, pe scenă sau în jurul ei, își fac meseria cu entuziasm, „carne și sânge”. Dimpotrivă: discursuri anoste, uneori la limita discordantă a cabotinismului (la profesioniști de talia lor, sinceritatea lacrimilor în fața camerei e discutabilă!), că te și miri cum pot fi atât de inteligenți și spumoși pe scenă iar acolo lipsiți cu totul și de charismă, și – culmea! -, de umor.

De apreciat noblețea cu care Victor Rebengiuc a vorbit despre concurentul său, Bogdan Zsolt. Nu și emoția prea atent dozată în legătură cu Aura Buzescu. Nespus de îmbucurător e faptul că spre deosebire de majoritatea „personalităților” care apar la televizor, amfitrionul Galei și-a remediat neglijențele lingvistice din ultimii ani. Din păcate, lista aprecierilor e scurtă. Rămâne de neînțeles obstinația cu care organizatorii îl invită pe Gyuri Pascu, uneori cu varianta extinsă, Divertis, ca să-i distreze pe artiștii care au meseria la degetul mic, imitându-le personaje și situații, când ei înșiși ar putea să o facă de sute de ori mai bine și mai cu har, că doar e profesiunea lor!

Singura excepție energetică, singura pată de lumină (și culoare!), autentică în reacții, cu alte cuvinte, singura cu substanță umană a fost actrița Antoaneta Zaharia, distinsă cu Premiul pentru dramaturgie. Și cam singura dintre premianți sub vârsta respectului necondiționat, dacă exceptăm Premiul de debut (dacă și debutul s-ar face pe la 60 de anișori așa, ce ușurați ar respira membrii juriilor!). Chiar și Marius Manole, totdeauna spiriduș plin de vitalitate, în stare să impregneze totul în jur cu energie, în ambientul Galei a părut la fel de cenușiu și lipsit de vlagă ca toți ceilalți. Știm că oricare dintre ei, în fața „civililor” sau a prietenilor, descarcă tone de umor și energie. Atunci, ce-i face așa de șterși la Gală? Pesemne, structura elefantizată și ochii bine bandajați ai nucleelor de putere și juriilor UNITER îi devitalizează complet. Ne ducem la Gală sau ne uităm la televizor cu convingerea că premiile se vor da pe un soi de cumetrii (mai elevate, dar tot cumetrii). De aici incongruența cu disperarea din apelul „salvați cultura vie”. Viul înseamnă schimb între generații, or, ce ne arată Gala e, de multe ori, o cultură muzeificată, dacă nu de-a dreptul conservată în formol. UNITER-ul premiază nu dinamismul, nu schimbul de valori și energii, ci ceea ce e cel mai comod (an de an aceleași nume consacrate, de atâtea ori fără legătură cu performanța din stagiunea respectivă), ceea ce presupune zero responsabilitate sau de asumare a unei opțiuni. Important e să nu gândim și să ne supunem cuminței la jocuri de tip: nu-l/o nominalizăm pe X la secundar, ci la principal ca să nu-i facem concurență lui Y care trebuie nepărat să câștige. Și aceasta e încă o schemă simplă. Câte premii sunt curate, nesusceptibile de asemenea culise? Ce mai supraviețuiește, după ele, din considerația onestă și demnă pentru valori? Nici Sherlock Holmes n-ar putea să descopere, iar o echipă de sociologi ar avea ce munci la un asemenea studiu de caz.

Mari valori ca Valeria Seciu, Victor Rebengiuc, Mariana Mihuț, care de cele mai multe ori garantează ab initio valoarea unui spectacol (cum se întâmplă și în „Moartea unui comis voiajor”, și în „Lear”), ca să nu mai vorbim de Olga Tudorache (în afara oricărei competiții), rămân monumente în fața cărora ne înclinăm cu pietate. Dar anvergura artei lor iese cu atât mai mult în evidență cu cât se lasă înconjurați, chiar și pe podiumul de premiere, de generațiile care le urmează.

La Gală, însă, un aer de ciclicitate demn de reiterarea „Mioriței” se reia din generație în generație. Deși, nu știu cum, toți cei în legătură cu Premiile UNITER dau impresia că s-au topit într-o aceeași generație. O legendă nefericită de acum vreo patru ani spunea că, văzând nominalizările, una dintre criticăresele de putere din juriul final, și-a pus mâna în șold și a întrebat: „Ce-i cu toată ungurimea asta aici? Vă arăt că nu câștigă nici unul?”. Și, incredibil, așa a și fost! Nu voi relua discuția. Toate sforile trase pe la spate, și pro, și contra, sunt la fel de murdare iar graba cu care juriile finale îl pasează an de an pe Bocsardi Laszlo și echipa lui, de exemplu, ar merita același sarcasm ca și atunci. El pare principalul învins (cum mai acum câțiva ani era Afrim) din luptele și etalarea de mușchi dintre criticărese și critici sau dintre alte nuclee de forță. Din păcate, după atâtea trecute Gale UNITER, s-a văzut că cea mai mare pierdere adusă de obtuzitate și de permanentele râci între „forțoșii” teatrului, cu pretențiile lor olimpiene, paradoxal, nu ține de emoția și ciuda pricinuite de nedreptățile punctuale, ci de pierderea sistematică a gradelor de credibilitate a instituției. Oare ce procent s-ar obține la întrebarea „aveți încredere în justețea Premiilor UNITER?”, în marea familie a teatrului, din care UNITERUL pare una mititică, cu membri dispuși să își dea veșnic premii între ei? La anul va reveni, probabil, plutonul de schimb, cu neprețuiții Măniuțiu și Tocilescu. Și tot așa, și tot așa, și tot așa! Doamne, câtă plictiseală! Greșesc?

Preluat din revista Cultura

Comentarii

Unknown a spus…
Buna ziua :)

Poate va mai aduceti aminte de clasa 12 B din Liceul Ion Creanga - am incercat si o tentaiva de piesa la un moment dat cu Catalin...

Ne-ar bucura nespus prezenta dumneavoastra la intalnirea de 10 ani de la terminarea liceului. Data este 20 noiembrie, ne vedem la liceu la ora 18.00, strigam catalogul si de acolo plecam la distractie:)
adresa mea de e-mail este imanolache@gmail.com

Cu mult drag,
Ioana

Postări populare