duminică, 27 noiembrie 2011

FNT 2011 (III) Înapoi la rădăcini

Ultimul dintre articolele dedicate Festivalului Național de Teatru 2011 se va opri asupra a două dintre spectacolele modulului Dans în teatru, „Crazy Stories in the City” și „Yerma”, al căror impact și forță dramatică au mers drept la inima publicului. Ambele își trag energia din filonul generos al tradițiilor, cele românești în cazul primei montări, cele hispanice în cazul al doilea.

Crazy Stories in the City

Sincer vorbind, dacă aș fi producător de evenimente ori de spectacole TV sau dacă m-aș ocupa cu orice tip de entertainment, văzând „Crazy Stories in the City” de la Teatrul Mic, n-aș sta să mă gândesc de două ori. L-aș recruta pe loc pe coregraful Arcadie Rusu pentru tot soiul de proiecte. În primul rând, pentru marele său talent de a face o producție sută la sută agreabilă, deopotrivă dramatică și dinamică, fluidă și ușor de receptat prin inserțiile narative. Apoi, pentru îndemânarea sa de a mixa actori și dansatori, speculând la maximum atuurile ambelor tabere, în care predomină, cu un procent, zdrobitor, actorii. Arcadie Rusu știe să se folosească în aceeași măsură de mimica îndelung lucrată a interpreților de teatru (cum se întâmplă în cazul lui Radu Zetu și Vitalie Bantaș), ca și de plasticitatea corpului, a mișcării intens expresive care captează ochiul (cazul frumoasei și agilei dansatoare Ioana Marchidan). Apoi, pentru că Arcadie Rusu se pricepe să creeze umor, să injecteze vitalitate, să ofere plăcere, plus necesara doză de relaxare, într-un spectacol construit exclusiv prin mijloacele dansului.

Cum anume? Printr-o compilație de povești și tradiții. Coregraful jonglează cu personaje de fabulă, cu Vulpea (una plină de nuri și grație, în persoana Galinei Bobeicu) din „Ursul păcălit de vulpe”, sau cu Prâslea și Cosânzeana (Ruxandra Enescu cu alonja unei feminități râvnite de tot ce respiră în scenă) din „Prâslea cel voinic și merele de aur”. Conținutul folcloric ușor de recunoscut, măștile și muzica populară, care spre final se dizolvă în ritmuri de etno-jazz, oferă multiple grade de accesibilitate acestei zoodiscoteci, cu fete vulpițe și băieți feți frumoși. În rest, universul de pe scenă vehiculează cu un set de reprezentări vechi de când lumea și pământul, populat de personaje îmbrăcate în negru. Exact ca niște păpușari ce își manipulează păpușile (sau simbolurile), într-un entertainment de bună calitate, reușind să unifice hora din sat cu zbânțuiala de discotecă. A tachina fetele, a câștiga mâna prințesei sau a obține mărul de aur după o luptă înverșunată în care „râul, ramul” îi sunt dușmane lui Prâslea, plesnindu-l peste cap, într-o scenă de tot hazul și dinamismul, toate devin piese de rezistență ale acestui divertisment atent gândit. Jocurile, expresivitatea interpreților, micile situații, ba conflictuale, ba erotice, ajutate de multele elemente narative, iar, spre sfârșit, acrobațiile fac deliciile spectacolului. Din care o parte însemnată o reprezintă evoluția actorului Ștefan Lupu, cu corp agil și flexibil și performanțe acrobatice de toată stima. Momentul în care acesta dansează și sare pe catalige elastice încântă și magnetizează publicul.

„Crazy Stories in the City” nu are adâncimi ascunse, dar câștigă prin excelenta fluiditate și prin îndemânarea coregrafului Arcadie Rusu de a-și destinde spectatorii cu tehnici simple, în aceeași măsură agreabile și spectaculoase.

Yerma

Al doilea spectacol, „Yerma”, de la Teatrul Tineretului Piatra Neamț, își datorează seducția unor surse infailibile, ambele de un dramatism feroce: mai întâi, ritmurile de flamenco; apoi, piesa lui Federico García Lorca, în care visceralul, cruzimea și obtuzitatea Spaniei rurale generează neîncetat tragic, frustrări și tensiuni. De data aceasta e meritul talentatului și experimentatului coregraf András Lóránt să construiască prin dans poveste deopotrivă cu psihologie. De fapt, o adevărată lume, cu reguli restrictive și resentimente inepuizabile, traduse de dansul care nu își propune să reproducă întocmai mișcările, lamento-ul și accentele dramatice de flamenco, de influență maură și gitană, ci doar să-i păstreze parfumul aspru, împrumutându-i tehnicile și ritmul. Momentele de mișcare sunt anturate, dezvoltate și explicate de scene de teatru, cu dialoguri între personaje (poate uneori cam lungi și cam redundante), în regia lui Béres László. Dar performanța trupei de la Teatrul Tineretului Piatra Neamț de a deprinde, sub ghidajul lui András Lóránt, un fel de a dansa care în țara lui de baștină se învață în Academia de flamenco, unde cursanții sunt aleși pe sprânceană, merită tot respectul. Ritmul, sincronizarea, armonizarea mâinilor – toate presupun efort, dedicație și muncă îndelungată din partea actorilor. Jos pălăria!

Energiile sălbatice din piesa lui Lorca se consumă într-un univers închis, mărginit și deformat în jocul de oglinzi (scenografia Dobre Kóthay Judit) sub care curge implacabil acțiunea oamenilor mărunți de pe scenă. Zbaterile și pulsiunile lor se reflectă misterios în oglinda circulară de deasupra și în cea mare din spatele scenei, colorată, în momentele de mare intensitate, în roșu. Între aceste două limite când clare, când înșelătoare, se zăresc deopotrivă umbrele actorilor și ale publicului, fântână și flori, material și imaterial, exterior și interior. În mjloc, un pat mare circumscrie căminul cuplului cu veșnice certuri și gesturi de atracție-respingere, unde predomină masiv cea de-a doua. Spre final, acest pat-centru va deveni sanctuarul taurului la care vin să se roage femeile sterpe. De jur împrejur, multe scaune pentru oamenii din sat. Femei de toate vârstele, bătrâne, tinere, gravide, cu evantaie sau fără, bărbați care adastă în scenă când și când, un infirm în scaun cu rotile, toți în negru, își duc viața în ritmuri de flamenco. Sunt eroi aspri dintr-o saga spaniolă construită în jurul unei femei care, neputând avea copii, nu-și găsește sensul. De aici până la adevărata obsesie crescută în jurul infertilității (toate femeile par să vorbească numai despre copii) iar mai apoi până la ostracizarea sa de către societate, drumul curge inexorabil. Expusă tensiunilor pe care le generează în mare măsură, femeia se perpelește și se înrăiește în acorduri și pocnete de flamenco alături de un soț (Horia Suru în chip de macho inflexibil) obsedat de muncă, la care dorința de a strânge bani întrece cu mult instinctul patern. Personalitatea puternică și trăsăturile dramatice naturale ale actriței Isabela Neamțu se pliază perfect peste sfâșierea personajului al cărui pântec sterp radiază în întreaga ființă. Din drama sa nu lipsesc nici cele două scorpii–cerbere, surorile soțului, care o păzesc pe Yerma, nici bătrâna vrăjitoare care, trăgând din țigara cu șpiț lung, o asigură că va avea copii (Lucreția Mandric, expresivă, își aruncă în joc toate atuurile interpretative), folosindu-se de întreaga recuzită taumaturgică: descântece, ritualuri de fertilizare, femei care bat sălbatic patul. În jurul familiei, femeile cu coșulețe de copil în brațe, cântă și dansează dramatic, oscilând între îngăduință și dispreț.

Mijloacele sunt simple și esențializate, statutul și relațiile sunt sugerate prin câte un obiect, lumina îi decupează pe cei în jurul cărora se petrece acțiunea. Trupa construiește, când în surdină, când sonor, inconfundabilele ritmuri de flamenco pocnindu-și palmele și tocurile. Totul culminează cu momentul în care actorul Cezar Antal va cânta cu voce percutantă sau când același actor va ține spectaculos ritmul plesnindu-se peste față. În dansuri fie individuale, fie în grup, fie în perechi mixte sau de același gen, coregrafia lui András Lóránt imprimă relații de un dramatism puternic, cu multe elemente narative. Dar scena care face excelența acestui spectacol, de o tandrețe răvășitoare, este cea în care Yerma evoluează alături de prietenul său infirm. Același Cezar Antal dansează flamenco în scaunul cu rotile, își trage picioarele neputincioase cu mâna, cade la pământ pentru ca femeia să îl ia în brațe, apoi dansul continuă cu ridicări și prăbușiri de un dramatism devastator. Aplauze... aplauze... aplauze, căci publicul a gustat din plin acest spectacol.

Preluat din revista Cultura, noiembrie 2011

Niciun comentariu: