FNT 2011 (I)

S-a încheiat ediția XXI a Festivalului Național de Teatru. Zece zile de alergat cu sufletul la gură din spectacol în spectacol și, pentru cine a mai avut nervi, timp și picioare, din lansare de carte în conferință, din conferință în dezbatere și tot așa. Ca la orice festival de anvergură! Cu har și prezență de scenă, Alice Georgescu, noua directoare artistică și unică selecționeră, a ținut un discurs inaugural deopotrivă inteligent și plăcut, printre cele mai pertinente auzite vreodată. După cum a fost și textul-argument din catalogul festivalului. Slavă domnului că FNT s-a întors la un catalog serios, abandonând broșuricile meschine din anii precedenți!

Indiscutabil, ecuația Cehov – Andrei Șerban din secțiunea principală, Cehoviziuni, pe care a mizat noua directoare artistică, a asigurat consistență, valoare și, culmea!, diversitate. Deși m-am numărat printre nefericiții care, la montările acestui regizor, nu au primit bilete decât la „Trei surori”, ar fi imposibil să nu observ că Andrei Șerban, prezent în festival cu patru propuneri, „Unchiul Vanea”, „Strigăte și șoapte” (ambele de la Teatrul Maghiar de Stat Cluj), „Trei surori” (Teatrul Național Budapesta) și „Ivanov” (Teatrul „Bulandra”), în patru registre complet diferite, a probat încă o dată faptul că rămâne cel mai versatil regizor al momentului, dispus să-și schimbe cu dezinvoltură limbajul cu fiecare nou spectacol. Drept e că „Unchiul Vanea” și „Strigăte și șoapte”, veterane în festival, nu au respectat criteriul ultimei stagiuni, aflându-se la a doua și chiar a treia participare în FNT, dar s-o recunoaștem cinstit, reluarea lor a fost spre bucuria tuturor (sau măcar a celor care au putut să intre!). O decizie fericită a selecționerului, câtă vreme spectacolele amintite se numără printre incontestabilii poli de valoare ai teatrului nostru în momentul actual. Lor li s-au adăugat producții de clasă și reală ținută estetică, așa cum au fost „Mai întâi te naști”, regia Radu Afrim, Teatrul „Andrei Mureșanu” Sf. Gheorghe, „Absolut!”, regia Alexandru Dabija, Teatrul ACT, „Îngropați-mă pe după plintă”, regia Yuri Kordonsky, „Însemnările unui necunoscut”, regia Alexandru Darie (ambele de la Teatrul „Bulandra”), „Caligula”, Teatrul Național Craiova și „Neguțătorul din Veneția”, Teatrul „Tamási Áron” Sf. Gheorghe (amândouă în regia lui Bocsárdi László) sau „Cântăreața cheală” și „Lecția”, în regia lui Victor Ioan Frunză, Teatrul de Comedie.

Sigur că rămâne o întrebare deschisă: ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat montările lui Andrei Șerban care să joace rolul de cheie de boltă a festivalului? Cum ar fi arătat FNT fără piesele sale de greutate? Probabil, ceva mai ponosit. Dar, având datele respective, selecția pare inatacabilă. Cu alte cuvinte, nu prezintă riscuri majore. Însă, în artă, cine nu riscă e pasibil să rămână la un nivel previzibil. Iar FNT 2011 pare să fi eliminat orice bătaie de cap. Fără propuneri contrariante, fără spectacole care să genereze controverse, fără să zgâlțâie cât de cât orizontul de așteptare, lucrurile s-au menținut într-un orizont oarecum comod estetic. În fond, cu toții știm cam la ce să ne așteptăm de la marii noștri regizori, mari personalități, a căror stilistică se desfășoară în parametri deja cunoscuți. Prea puțin suflu nou în acest FNT, prea puține sau deloc genuri proaspete. Excepții ca „Mountainbikers”, în regia lui Radu Alexandru Nica, de la Teatrul German de Stat Timișoara, sau „9 grade la Paris”, un spectacol de Peter Kerek, propuneri cu adevărat noi și incitante, au părut, în ansamblu, parașutate de pe altă planetă teatrală.

Câteva regrete

Din rațiuni financiare, ediția din 2011 a fost păgubită de participarea străină, în bună măsură răspunzătoare de aerul neconvențional al anilor trecuți. Fără Thomas Ostermeier, fără experimentele care aduseseră suflul proaspăt în edițiile precedente, festivalul, rămas aproape eminamente autohton, nu a produs necesarele cutremure provocate de întâlnirile cu produsul cultural din spaţii teatrale inaccesibile celor mai mulți dintre noi. Cu o floare portugheză, chiar dacă aceasta a dovedit energie și calități excepționale, ca actrița Carla Galvao din „Povești călătoare – Capul Verde”, nu se face primăvară la București! În plus, locul marilor teoreticieni sau practicieni de la dezbaterile cu invitați străini din edițiile anterioare, ca Aleks Sierz sau Richard Schechner, le-au luat nume precum Cristopher Wynn, director de dezvoltare și parteneriate la Edinburgh.

O altă mare absență a FNT 2011 a constituit-o o triadă pasibilă în teatrul românesc de unitate stilistică și, caz singular, de adevărat grup estetic. Cu o singură excepție, „Metoda”, regia Theodor Cristian Popescu, Teatrul „Nottara”, selecționerul a eradicat complet (și nu tocmai spre câștigul festivalului!) generația Vlad Massaci, Cristi Juncu, Andreea Vulpe. Deși cea din urmă a montat un „Pescărușul” la Teatrul „Toma Caragiu” Ploiești care servea perfect temei, îndeplinind rigorile valorice cuvenite unui festival național mai mult decât – să zicem -, „Macbeth”! Dar, sigur, Macbeth de la Teatrul Național e jucat de actorul și revoluționarul Ion Caramitru, director la TNB (unde funcționează și selecționerul festivalului), și președinte UNITER, principalul co-organizator al FNT-ului. Și „din dilema aceasta” pare că nu vom mai ieși vreodată, căci nici un selecționer din teatrul românesc (domeniu cu răzbunări perfide și pe termen lung) nu va tăia pisica în două. Activând în sistem, depinzând de banii și grațiile acestuia, nici unuia nu-i va fi permisă selectarea exclusivă a spectacolelor valoroase din momentul respectiv. Fiecare e condamnat la compromisuri mai mici sau mai mari și la un slalom strategic, pe de o parte, între teatrele ce jonglează cu mecanismele financiare și de putere ale sistemului, adică cele ce au pretenția să iasă la numărătoare măcar cu un spectacol, pe de altă parte, între regizorii trecuți pe lista greilor sau a favoriților. Iar dacă starurile se nimeresc în teatrele care trebuie neapărat băgate în seamă, gen Purcărete - teatrul din Sibiu, Dabija - teatrul din Brașov, atunci selecționerul poate respira ușurat, căci s-a luat de o grijă, bifând liniștit și teatrele, și vedetele. Paradoxal, nu totdeauna astfel de determinări au consecințe negative. Exemplul stă în puternica tușă maghiară din ediția aceasta, datorată pesemne „obligațiilor” față de Ministerul Culturii, principalul finanțator, condus de Kelemen Hunor. Rezultatul e pozitiv întrucât producțiile semnate de artiștii maghiari au în nenumărate cazuri greutate estetică. Mai frumos și poate mai puțin oportunist ar fi fost ca producțiile maghiarilor să fi stârnit același interes printre selecționeri și în anii precedenți.

O secțiune văduvită și ea anul acesta a fost cea a dansului. Oricât de bune au fost cele patru spectacole mari și late, unele indiscutabil apreciate de public, modulul nu a avut nici pe departe savoarea anilor trecuți când, organizat împreună cu CNDB, a găzduit producții străine dintre care unele de-a dreptul de neuitat.

Cea mai mare hibă

Marea, imensa hibă a festivalului rămâne, ca și la edițiile precedente, problema accesului publicului la spectacolele care se joacă pe gradene. Și aproape toate spectacolele valoroase se joacă pe gradene, adică cu un public de șaptezeci – o sută de spectatori! Nu e în intenția mea să reiau simulacrul de dezbatere din anii trecuți care a populat cu o frecvență înduioșătoare paginile cotidianelor: dacă FNT se adresează cu precădere publicului avizat (semnatara acestor rânduri și alții din aceeași „tagmă” nu au primit loc la aproape nici unul dintre aceste spectacole, dar poate nu s-au avizat destul) sau publicului larg. Or, în coatele și ghionturile vehemente, cu nasturii rupți și pantofii scofâlciți de tocurile partenerelor de spectacol, cu zbateri demne de o epopee pentru a pătrunde în strâmtele culoare prin care se intra, nici iubitorii de teatru nu s-au simțit prea răsfățați.

Dacă există spectacole-vedetă la care lumea vrea să intre cu orice preț, dacă ele reprezintă cazul fericit care întrunește elogiile criticilor și foamea de capodoperă a publicului, pentru ce nu sunt asumate ca atare și programate în fiecare zi pe toată durata festivalului? Acesta ar fi un pur act de responsabilitate estetică. Dacă „Unchiul Vanea”, „Strigăte și șoapte”, „Mai întâi te naști”, „Absolut!”, „Neguțătorul din Veneția”, „9 grade la Paris” se joacă cu o sală de șaptezeci de locuri, când la o reprezentație normală intră câteva sute de spectatori, cei care ar participa la primele cinci-șase reprezentații cu gradene de abia ar acoperi o sală normală. Asta în condițiile în care spectacolele jucate în registru normal se bucură de câte două reprezentații! Pentru cei ce se înghiontesc pe la uși, iar unii – mulți, din păcate! -, rămân pe dinafară, festivalul riscă să se transforme din bucurie estetică în linguriță amară de umilință și de încălcare a demnității (nu gravă, dar în tot cazul memorabilă și neplăcută!). O prietenă actriță mi-a mărturisit că încercând să intre la „Unchiul Vanea” a fost bruftuluită în ultimul hal de bodyguarzii de la intrare și că ar fi înțeles și s-ar fi retras din această aventură dacă refuzul ar fi fost exprimat într-o manieră cât de cât civilizată! O actriță de mare valoare a Teatrului Odeon, unde se juca spectacolul, spera să se strecoare înăuntru la pauză. Visul nu i s-a împlinit. Iar exemplele continuă într-o listă infinită.

Despre limbă și stil

Și acum o scurtă observație lingvistică. Dacă în mandatul precedent, cel de trei ani, al Cristinei Modreanu, FNT dădea semne că a uitat să mai vorbească pre limba românească, ținând-o numai cu module ca Romanian Showcase, fără nici un echivalent în graiul matern, anul acesta, cel puțin în terminologia avansată de festival, pare că ne-am întors cu vreo sută de ani în urmă. O să spuneți că dacă lucrurile prezentate sunt de valoare, cine ce grijă are sub ce umbrelă lingvistică circulă evenimentele. Da și nu, câtă vreme știm bine cu toții că formele de expresie sunt organisme a căror treabă nu e alta decât să traducă forma mentis. Cu alte cuvinte, să dea seamă de mentalul vremii, al organizatorilor, al celor care au puterea (cu ghilimelele și referința culturală de rigoare) să dea nume lucrurilor. Nu că m-am trezit eu că „voi progres (lingvistic) cu orice preț”, dar în lumea globalizării de azi, când toată lumea vorbește pe limba Internetului, cu două cuvinte în românește și unul în englezește, dacă o întreagă serie grupează evenimente sub numele de „Divanele FNT. La sfat cu artiștii”, expresia poate fi suspectată de un iz arhaic înțepător. Divan, cuvânt care intră în identitatea noastră literară în 1698, odată cu „Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea” de Dimitrie Cantemir, funcționa ca un termen de mare glorie și forță de expresie prin epoca „Ciocoilor vechi și noi”, adică a primului roman românesc scris cap-coadă. Nu, zău, în era auditorilor, a consilierilor și a consultanților (chiar și cuvântul „sfătuitor” pare să aibă azi o circulație mai restrânsă”), ați mai auzit pe cineva folosind locuțiunea „la sfat cu”? Or, așa cum se vede din rândurile de mai sus, numele modulului se asortează bine cu atmosfera generală. Despre spectacolele care au contrazis-o voi mai vorbi.


Preluat din revista Cultura, noiembrie 2011