FNT 2011 (II) Ieri Cehov, azi vertij. Ieri spleen, azi adrenalină
Am arătat că ediția FNT 2011 a pus accentul pe spectacole cu o estetică mai degrabă clasică, de ținută artistică indiscutabilă. Încheiam spunând că mă voi axa în articolele viitoare pe montările care au contrazis tocmai această predilecție pentru rigoare și infailibilă organizare clasică.
„Mountainbikerii” de Volker Schmidt, regia Radu Alexandru Nica, TGST
Melancolia cehoviană din teatrul dramaturgului rus care a dat tema Festivalului Național de Teatru 2011, Cehoviziuni, ba chiar un fel de spleen a cărui cauză nimeni nu o poate elucida, nici măcar personajele însele, oferă linia principală și în alte spectacole, cum ar fi „Mountainbikerii” de la Teatrul German de Stat Timișoara. Același rău de sfârșit de veac macină personajele, dar unul care, din secolul al XIX-lea până în secolul XXI, a suferit un inevitabil upgrade. Dictat de iureșul permanent și de goana nebună în care trăim. Sau, mai bine zis, de faptul că existenţa noastră se încheagă strict din vârtejuri. Vorbim despre cei al căror tonus afectiv, pasibil de stres și căderi energetice, se zdrobește în tot momentul din te miri ce. Cu fiecare nouă zi, slalomul printre treburi îl face pe omul de acum să se simtă ca acrobatul pe sârmă. O clipă să se uite în jos, că frânghia îi alunecă de sub picioare; o clipă să se uite mai adânc în sine, că hăul emoțional dinăuntrul lui e gata să se caște. Este omul care are o infinitate de lucruri, profesionale și materiale, față de anii precedenți. Și totuși senzația de neîmplinire picură continuu în propriile caverne interioare iar stropii săi acizi necrozează încet-încet zone afective întinse.
Faptele sunt cunoscute și îndelung analizate de sociologii și psihologii vremii. Mai interesant e cum face regizorul să se plieze artistic pe o epocă ultrarapidă, care provoacă un terci de senzații, fără să recurgă la multimedia, cu alte cuvinte să redea lucrurile mai sus menționate în teatru, artă în care convențiile au fost bine înfipte în conștiința publicului cu vreo 2500 de ani în urmă. Un răspuns extrem de viabil îl dă Radu Alexandru Nica, regizorul spectacolului „Mountainbikerii” de Volker Schmidt, dramaturg german contemporan. Montarea sa nu trenează nici o secundă, iar ritmul e cu adevărat amețitor. Iureșul de pe scenă halucinează spectatorii, absorbindu-i înăuntru printr-o veritabilă forță centripetă. Scenele se încrucișează rapid, discuțiile între personajele actuale, pline de autocontrol și de răceală, cultivă un aer glacial. O derapare (de fapt nu una, ci zeci!) pe pante de bikeri sau căderea litteralmente din picioare a actorilor, ca loviți de trăsnet, în vertijuri energetice specifice epocii, delimitează scenele și planurile. Acțiunea pare să se deruleze pe repede înainte. O întreagă poveste se contrage la douăzeci de secunde de coregrafie imaginată ingenios și temperamental de Florin Fieroiu pe muzica lui Vlaicu Golcea. Întâlnirile de dragoste se petrec într-o suită de șase-șapte poziții ale corpului, ca între Franziska și Albert. Sau într-o alunecare vertiginoasă pe bicicletă, ca între cei doi adolescenți, Lina și Thomas. Accelerările produse de extratext injectează adrenalină în ritmul spectacolului. Ca și trecerile de la o scenă la alta care se fac cu o bruschețe stupefiantă, într-un spaţiu altfel infim pentru câte povești are de găzduit.
Este un spaţiu-instalație gândit de Dragoș Buhagiar în pante abrupte pe care actorii le coboară în fugă, ca acelea pe care își arată skaterii îndemânarea prin parcuri. Un spaţiu dispus la derapaje vertiginoase care toarnă în forme concrete prăbușirea personajelor în propriile abisuri interioare. Într-un asemenea loc strâmt, trupurile cad pe podea grele, cu bufnituri zdravene, pentru a rămâne inerte în fața (la nici un metru) și spre stupoarea spectatorilor. Efectul e din cale afară de percutant iar pregătirea fizică a actorilor de la TGST merită toate elogiile. Scurgerile de energie, scurtcircuitarea creierului și a emoțiilor par să trăsnească personajele direct în moalele capului în plină activitate cotidiană. În cei câțiva metri ai scenei, cu spectatorii așezați pe două laturi, Dragoș Buhagiar reușește să deseneze cel puțin cinci spaţii diferite: casele celor două familii, cabinetul medical, parcarea, grădina și pădurea. Cu obiecte hibride ca manechinul așezat pe o sferă, cu biciclete suspendate, cu o masă de ginecologie devenită baie pe nesimțite și cu un perete prin care scena se termină ca într-o presimțire de interior, spaţiul e mai degrabă unul conceptual sau progresiv, căci fiecare scenă se petrece în alt loc înghesuit, circumscris de fiecare dintre elementele amintite.
Spaţiul se transformă de la un centimetru la altul, conturat de actori ce aleargă înnebuniți pe margine, în ritmul tipic epocii care despoaie subiecții de ultimele fărâmițe de confort psihic. Și care, în loc de stabilitate și sens, le oferă o porție zdravănă de degringoladă. În primul rând afectivă, dată de legăturile conjugal/erotice laxe. Un tată de familie (Rareș Hontzu, actor care știe să capteze inteligent atenția), medic ginecolog, cultivă de cinci ani o legătură cu o scenografă divorțată (Daniela Török, într-un personaj vital, spectaculos diferită de la ipostaza de femeie stăpână pe capacitatea sa de seducție la cea a mamei îngrijorate). Mama, care se ocupă cu designul interior, refuză deja al treilea proiect, plictisită de stupiditatea clienților. Bizară (Etelka Magyari cu adâncimi și sufocări interioare), stoarsă afectiv de un întreg univers al alienării și de acuta pierdere a sensului vieții - altfel curat cehoviană -, femeia e dispusă să facă orice numai să simtă ceva. Chiar să-și doneze mașina amantei soțului. Derutată de moartea fiului său, oferă - cu o posibilă investiție romantică din partea ei -, primii pași în inițierea sexuală a băiatului rivalei. Investiție respinsă pe loc de generația tânără de acum! Căci, oricât de inhibată și de stranie - dacă luăm în considerație hobby-ul băiatului de a fotografia morți -, aceasta nu-și pierde pragmatismul. Mamă și fiică (Olga Török, proaspătă, puberală, cu inocența ușor perimată a tinerilor de acum) sunt atrase de același băiat de șaptesprezece ani stingher, dar hotărât, în interpretarea lui Horia Săvescu.
Exact ca azi, în etica noastră permisivă și înțelegătoare, lucrurile se complică într-o rețea tulbure, în care fiecare se cuplează cu fiecare, cu dulceață și perversiune, în mica vecinătate. Ca în conglomeratele afective ale prezentului, aberația comportamentală și sexuală îmbracă aerul banalității. Doar că în plasa aceasta dramatică de vodevil sau telenovelă, regizorul Radu Alexandru Nica găsește nuanța justă ca să facă relațiile credibile. Contează ce se întâmplă între doi oameni, mai cu seamă că problemele personajelor nu sunt rezolvabile. Curat cehovian! Însă în acest curat cehovian epoca noastră se insinuează prin morala alambicată cu boli sexuale care îi descoperă pe cei doi buni prieteni, tatăl și actorul, macho de o virilitate fără ocolișuri (căruia Radu Vulpe îi împrumută o boare caricaturală) atașați de aceeași femeie. Încrucișare de corpuri fără noimă într-o viermuială de vieți care, ați ghicit, oferă exact tabloul existenței noastre de azi, într-un spectacol care merită văzut. Măcar și pentru faptul că nu pierde nici o clipă atenția spectatorilor.
Preluat din revista Cultura, noiembrie 2011
„Mountainbikerii” de Volker Schmidt, regia Radu Alexandru Nica, TGST
Melancolia cehoviană din teatrul dramaturgului rus care a dat tema Festivalului Național de Teatru 2011, Cehoviziuni, ba chiar un fel de spleen a cărui cauză nimeni nu o poate elucida, nici măcar personajele însele, oferă linia principală și în alte spectacole, cum ar fi „Mountainbikerii” de la Teatrul German de Stat Timișoara. Același rău de sfârșit de veac macină personajele, dar unul care, din secolul al XIX-lea până în secolul XXI, a suferit un inevitabil upgrade. Dictat de iureșul permanent și de goana nebună în care trăim. Sau, mai bine zis, de faptul că existenţa noastră se încheagă strict din vârtejuri. Vorbim despre cei al căror tonus afectiv, pasibil de stres și căderi energetice, se zdrobește în tot momentul din te miri ce. Cu fiecare nouă zi, slalomul printre treburi îl face pe omul de acum să se simtă ca acrobatul pe sârmă. O clipă să se uite în jos, că frânghia îi alunecă de sub picioare; o clipă să se uite mai adânc în sine, că hăul emoțional dinăuntrul lui e gata să se caște. Este omul care are o infinitate de lucruri, profesionale și materiale, față de anii precedenți. Și totuși senzația de neîmplinire picură continuu în propriile caverne interioare iar stropii săi acizi necrozează încet-încet zone afective întinse.
Faptele sunt cunoscute și îndelung analizate de sociologii și psihologii vremii. Mai interesant e cum face regizorul să se plieze artistic pe o epocă ultrarapidă, care provoacă un terci de senzații, fără să recurgă la multimedia, cu alte cuvinte să redea lucrurile mai sus menționate în teatru, artă în care convențiile au fost bine înfipte în conștiința publicului cu vreo 2500 de ani în urmă. Un răspuns extrem de viabil îl dă Radu Alexandru Nica, regizorul spectacolului „Mountainbikerii” de Volker Schmidt, dramaturg german contemporan. Montarea sa nu trenează nici o secundă, iar ritmul e cu adevărat amețitor. Iureșul de pe scenă halucinează spectatorii, absorbindu-i înăuntru printr-o veritabilă forță centripetă. Scenele se încrucișează rapid, discuțiile între personajele actuale, pline de autocontrol și de răceală, cultivă un aer glacial. O derapare (de fapt nu una, ci zeci!) pe pante de bikeri sau căderea litteralmente din picioare a actorilor, ca loviți de trăsnet, în vertijuri energetice specifice epocii, delimitează scenele și planurile. Acțiunea pare să se deruleze pe repede înainte. O întreagă poveste se contrage la douăzeci de secunde de coregrafie imaginată ingenios și temperamental de Florin Fieroiu pe muzica lui Vlaicu Golcea. Întâlnirile de dragoste se petrec într-o suită de șase-șapte poziții ale corpului, ca între Franziska și Albert. Sau într-o alunecare vertiginoasă pe bicicletă, ca între cei doi adolescenți, Lina și Thomas. Accelerările produse de extratext injectează adrenalină în ritmul spectacolului. Ca și trecerile de la o scenă la alta care se fac cu o bruschețe stupefiantă, într-un spaţiu altfel infim pentru câte povești are de găzduit.
Este un spaţiu-instalație gândit de Dragoș Buhagiar în pante abrupte pe care actorii le coboară în fugă, ca acelea pe care își arată skaterii îndemânarea prin parcuri. Un spaţiu dispus la derapaje vertiginoase care toarnă în forme concrete prăbușirea personajelor în propriile abisuri interioare. Într-un asemenea loc strâmt, trupurile cad pe podea grele, cu bufnituri zdravene, pentru a rămâne inerte în fața (la nici un metru) și spre stupoarea spectatorilor. Efectul e din cale afară de percutant iar pregătirea fizică a actorilor de la TGST merită toate elogiile. Scurgerile de energie, scurtcircuitarea creierului și a emoțiilor par să trăsnească personajele direct în moalele capului în plină activitate cotidiană. În cei câțiva metri ai scenei, cu spectatorii așezați pe două laturi, Dragoș Buhagiar reușește să deseneze cel puțin cinci spaţii diferite: casele celor două familii, cabinetul medical, parcarea, grădina și pădurea. Cu obiecte hibride ca manechinul așezat pe o sferă, cu biciclete suspendate, cu o masă de ginecologie devenită baie pe nesimțite și cu un perete prin care scena se termină ca într-o presimțire de interior, spaţiul e mai degrabă unul conceptual sau progresiv, căci fiecare scenă se petrece în alt loc înghesuit, circumscris de fiecare dintre elementele amintite.
Spaţiul se transformă de la un centimetru la altul, conturat de actori ce aleargă înnebuniți pe margine, în ritmul tipic epocii care despoaie subiecții de ultimele fărâmițe de confort psihic. Și care, în loc de stabilitate și sens, le oferă o porție zdravănă de degringoladă. În primul rând afectivă, dată de legăturile conjugal/erotice laxe. Un tată de familie (Rareș Hontzu, actor care știe să capteze inteligent atenția), medic ginecolog, cultivă de cinci ani o legătură cu o scenografă divorțată (Daniela Török, într-un personaj vital, spectaculos diferită de la ipostaza de femeie stăpână pe capacitatea sa de seducție la cea a mamei îngrijorate). Mama, care se ocupă cu designul interior, refuză deja al treilea proiect, plictisită de stupiditatea clienților. Bizară (Etelka Magyari cu adâncimi și sufocări interioare), stoarsă afectiv de un întreg univers al alienării și de acuta pierdere a sensului vieții - altfel curat cehoviană -, femeia e dispusă să facă orice numai să simtă ceva. Chiar să-și doneze mașina amantei soțului. Derutată de moartea fiului său, oferă - cu o posibilă investiție romantică din partea ei -, primii pași în inițierea sexuală a băiatului rivalei. Investiție respinsă pe loc de generația tânără de acum! Căci, oricât de inhibată și de stranie - dacă luăm în considerație hobby-ul băiatului de a fotografia morți -, aceasta nu-și pierde pragmatismul. Mamă și fiică (Olga Török, proaspătă, puberală, cu inocența ușor perimată a tinerilor de acum) sunt atrase de același băiat de șaptesprezece ani stingher, dar hotărât, în interpretarea lui Horia Săvescu.
Exact ca azi, în etica noastră permisivă și înțelegătoare, lucrurile se complică într-o rețea tulbure, în care fiecare se cuplează cu fiecare, cu dulceață și perversiune, în mica vecinătate. Ca în conglomeratele afective ale prezentului, aberația comportamentală și sexuală îmbracă aerul banalității. Doar că în plasa aceasta dramatică de vodevil sau telenovelă, regizorul Radu Alexandru Nica găsește nuanța justă ca să facă relațiile credibile. Contează ce se întâmplă între doi oameni, mai cu seamă că problemele personajelor nu sunt rezolvabile. Curat cehovian! Însă în acest curat cehovian epoca noastră se insinuează prin morala alambicată cu boli sexuale care îi descoperă pe cei doi buni prieteni, tatăl și actorul, macho de o virilitate fără ocolișuri (căruia Radu Vulpe îi împrumută o boare caricaturală) atașați de aceeași femeie. Încrucișare de corpuri fără noimă într-o viermuială de vieți care, ați ghicit, oferă exact tabloul existenței noastre de azi, într-un spectacol care merită văzut. Măcar și pentru faptul că nu pierde nici o clipă atenția spectatorilor.Preluat din revista Cultura, noiembrie 2011
Comentarii