Ciuma bufă

Nici o îndoială: Felix Alexa știe să monteze teatru. Spectacolele sale curg impecabil, articulațiile scenelor sunt fără pată, echipele cu care lucrează - profesioniști unul și unul. Chiar în situațiile mai puțin numeroase când regizorul optează pentru tineri, îi invită pe cei mai talentați. Exemplul elocvent e Marius Manole, o alegere de zile mari, aproape omniprezent în producțiile bucureștene ale lui Felix Alexa. E și cazul ultimei premiere, „Sinucigașul”, de Nikolai Erdman, de la Teatrul Național.

În plus, regizorul are știința infailibilă de a-și selecta textele în funcție de spectatorii cărora li se adresează. Căci fiecare teatru își dezvoltă publicul și genul său! Un teatru de proiecte, viu și dinamic, ca Metropolis, are cu totul alt public decât unul încremenit în cutume teatrale vechi, un fel de flamură a manierei de patrimoniu, cum e TNB. Când nu e vorba de nemuritorul Shakespeare, pe care îl împrospătează cu bun gust, Felix Alexa montează texte contemporane incitante, „Chip de foc”, de la Teatrul Odeon, savurosul „În rolul victimei” de la Teatrul Metropolis sau măcar texte celebre ale secolului trecut, care nu și-au istovit încă impactul. În toate distribuie mari talente ale scenei românești. Soluție confortabilă și, desigur, pe placul publicului, după cum se vede în „Moartea unui comis voiajor”, de la Teatrul „Bulandra” (cu Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț în rolurile principale), „Neînțelegerea” sau mai vechile „Vrăjitoare din Salem” de la TNB.

Iar acum, acest „Sinucigașul”, în traducerea Mașei Dinescu, text dizident la vremea lui (pentru replici ca „Vom ajunge ca în Rusia să trăim doar în șoaptă”), nejucat în perioada marii puteri sovietice populare și „culte” din marea U.R.S.S. Care putere populară l-a deportat pe Erdman în Siberia un timp iar apoi i-a ciopârțit talentul reducându-l la scenarii pentru copii.

Azi, în montarea de la Național, textul ar fi avut șansa să păstreze mult din puterea provocării de atunci dacă regizorul nu l-ar fi distribuit în rolul principal pe Dan Puric. O vedetă – cum știm cu toții -, ultrapopulară, ultraapreciată pentru expresivitatea corporală și pentru spectacolele sale nonverbale. Cum actorul rămâne în scenă un procent însemnat din timp, spectacolul virează volens-nolens într-o comedie de mai mult sau mai puțin bun gust. Uneori, chiar puțin de tot, când Dan Puric se pretează pe scena Naționalului bucureștean la scos limba și scuipat, la scălămbăieli și un arsenal întreg de poante „de mare calitate”. În rest, un firicel de voce pe tonuri joase – slavă domnului, nu declamatorie, cum se mai poartă uneori pe la Național -, ale cărei nuanțe sunt departe de expresivitatea corporală a artistului. Dar publicul îl înconjoară apriori cu simpatie, se distrează și aplaudă la sfârșit înfiorat de plăcere.

Dacă spectacolul de la TNB marchează puncte e mai ales datorită fluenței scenelor, a momentului de grup când cei prezenți fac galerie sinuciderii și a scenografiei inspirate – ca totdeauna când e semnată de Diana Ruxandra Ion -, a pitorescului din compoziția multor personaje secundare bine conturate și interpretate (de exemplu, Costel Constantin, cu impecabilă energie și vigoare, Adela Mărculescu, cu fericita îmbinare de tehnică și naturalețe sau Marius Manole, delicios în tânărul ideolog voluntar, un actor care captează în orice moment atenția publicului).

Pe scurt, „Sinucigașul” e un spectacol făcut cu măiestrie. Aceasta nu exclude, însă, soluțiile comode, lipsite de nebunia marilor încercări pasibile fie de rateuri, fie de lucirea unei viziuni care să întoarcă secolul pe dos. E motivul pentru care știința regizorală a lui Felix Alexa câștigă mult dacă e aplicată textelor scrise în zilele noastre. Dar publicul Naționalului se bucură și până la urmă asta e tot ce contează.


Preluat din revista Cultura