Pentru mitocani paradisul, pentru ne-mitocani încă o gură de infern

Veșnica problemă: ce faci în weekend dacă 1. nu pleci din București și 2. nu ești un maniac al televizorului? Dar ai vrea să mai păcălești sastiseala și gândurile negre. Eu m-am gândit să merg la film. Așa că sâmbătă seara mă înființez (în doi) la „Schimbul” cu Angelina Jolie, proaspăt nominalizată la Oscar. Cityplex, 21.45.

La mall la Eroii Revoluției, în holul de la parter, din pupitrul prevăzut cu DJ, năpădesc zeci de decibeli. Fete cu fustițe scurte trec pe acolo ca din întâmplare și-și iau un răgaz să se pozeze. Vrei să întrebi ceva pe orice vânzătoare de la magazinele din jur, trebuie să-i zbieri în ureche apropiindu-te de ea la limite indigeste. Nu că în ziua aceea ar fi fost vreun eveniment național. Dimpotrivă, o sâmbătă obișnuită de shopping. Dar în toate magazinele zici că ești la discotecă. Nicăieri nu scapi de zgomot. Îți explodează porii de gălăgie. Poate că la discotecă decibelii stimulează. La Mall... mai mult agresează. Cel puțin pe noi doi. Ne refugiem la etajul cel mai de sus, cât mai departe de quasi-efervescentul stand cu DJ, unde sunt cinematografele. „Două bilete, vă rog”. „28 RON”. Dăm 30, nici vorbă de rest. Nu-l revendicăm, nu contează. Am venit să ne relaxăm, nu să ne enervăm. N-am habar de la ce vârstă prevede Codul Muncii că se pot face angajări. Vânzătorii de bilete, plasatorii puberi, cu coafuri haioase cu creste, supraveghetorii, toți arată sub orice vârstă prevăzută de lege. La coadă, în fața noastră, un băiat blindat cu o tonă de carnete de student cumpără bilete pentru o gașcă întreagă. Curând, va deveni personaj principal al poveștii.

Sala - destul de goală. Începe filmul. Domnul din spate vorbește răsunător cu prietena de lângă el deși n-ai zice că fata e tare de urechi. Trece ceva timp. Mămica Angelina Jolie se luptă în 1928 cu poliția incompetentă. Suferă. În sală intră o întârziată. Gașca veselă o întâmpină cu ovații. Data trecută, la un alt mall, la Vitan, văzusem ultimul film al lui Robert Altman însoțit de cele mai stupide comentarii. Aici, băiatului care cumpărase bilete pentru toți îi sună mobilul. Evident, vorbește tare. După câteva minute iese tacticos. Revine. Își aprinde o țigară. E deja prea mult. Prietenului meu îi sare țandăra. Se răstește: „După ce că faci zgomot în timpul filmului și te fâțâi de colo-colo, mai și fumezi în sală. Stinge țigara aia!”. Băiatul pare însă să nu aibă nici un pic de înțelegere pentru răsuflații ăștia care s-au deranjat până la Cityplex doar ca să se uite la film. „Ce, nu pot să vin și eu la cinema să mă droghez în liniște?”. Încerc exerciții interioare de toleranță. Așa e. Fumezi în scara blocului, te prinde vreo babă nebună. Fumezi în gang, te mușcă vreun câine vagabond. Te duci și tu la film să fumezi fără bătăi de cap în nasul spectatorilor civilizați. Acolo măcar ai liniște. Dar prietenul meu și-a pus în gând să-i strice și bruma aia de tihnă și începe să-l amenințe cu Poliția. Fetele din fața noastră se oferă ca martore. Fumătorul face automat corelația între această nouă calitate asumată a lor și propriul organ genital. Oricum, a rămas singurul semn firav de atitudine într-o sală cu spectatori care veniseră să se uite la un film despre apărarea drepturilor. Prietenul meu cere să vorbească cu cineva din management despre coexistența, în același spaţiu, cu cei care beau bere în sală și fumează/se droghează. Șefa îl ascultă cu răbdare. Nu cheamă paza. Îi întreabă doar pe supraveghetorii puberi: „Ăștia au bilete?” Adică om fi fost noi singurii fraieri care-și puseseră în cap să meargă la film și să dea și bani pentru asta? Apoi, femeia intră în sală, încercând să-i indentifice în întuneric pe fumătorii care se distraseră din nou schimbându-și locurile. „Aveți bilet?” „Da, dar l-am aruncat.” Ieșim, evident, tremurând de furie că trăim în țara asta, paradis al mitocanilor și infern al tuturor celorlalți. Drept pedeapsă, ne recuperăm banii cu tot cu bacșiș.

Afară, foarte aproape, staționează o mașină de poliție pe care se citește (ați ghicit!) „Siguranță și încredere”. Înăuntru, doi băieți foarte tineri. Salutăm și cerem politicos scuze de deranj. Le povestim tărășenia din Cityplex, sala 3. Niște băieți fumează și fac scandal în cinematograf. Există și alți martori care s-au oferit să depună plângere. Răspunsul cade implacabil: „Cityplex are propria pază plătită. Dacă bodyguarzii nu pot face nimic, noi, polițiștii, cu atât mai puțin.” O clipă ne iluzionaserăm cu ideea că în România nu paza privată asigură plătitorului de impozite „siguranța și încrederea”, ci Poliția, după cum stătea scris chiar pe mașină. Apoi, puțin distrați, puțin mirați de insistența noastră, polițiștii răspund cu o jumătate de gură: „Da, o să trecem”. Nu știu dacă echipajul din MAI 25132 și-a părăsit mașinuța probabil bine încălzită ca să facă o verificare de rutină în sala 3 din Cityplex. Mizele lor sunt probabil mult mai mari. Nu-i opresc din drum/stat mizilicuri de-astea.

Totuși, am o perioadă grea și un film ar fi binevenit. A doua zi, duminică seara, mergem la „Crime justificate” cu De Niro și Pacino la Scala. „Au jucat în aceeași capodoperă, în Nașul, dar nu s-au întâlnit în nici o secvență. Apoi timp de zece minute au apărut împreună în Heat. Acum puteți să-i vedeți alături o întreagă sută de minute...” Bla-bla-bla-bla... La casa de bilete, o doamnă înfofolită până în dinți ne atenționează: „În sală e foarte frig. Dacă luați bilete, să le luați în cunoștință de cauză. „Cam cât de frig poate să fie? Tremură De Niro și Pacino pe pânză?” „Au ieșit oamenii. E mai frig ca afară. Sala nu a fost încălzită toată iarna”. Mă gândesc că poate România o avea emigranți eschimoși și Scala s-o fi îndreptat spre nișa asta de piață. Dar noi?Nu ne-am plictisit atât de tare peste săptămână ca să plătim să dea unii în weekend cu niște frig pe noi. Oare Oficiul pentru protecția consumatorilor o fi aflat că la Scala nu s-a dat căldură toată iarna? Ieșim. O doamnă îmbrobodită și cu multe sarsanale, cum vezi pe toate bulevardele din București, într-unul din nestăvilitele momente de elocință, provoacă cele două staruri de pe afiș să-i fure plasele. Apoi se face că îi împușcă.

Mai avem timp să prindem filmul de la Studio: „Întâlniri încrucișate”, în regia Ancăi Damian. „Aoleu, e românesc!”, recunosc cu rușine că a fost prima reacție. Surpriză! A rămas principala bucurie a weekendului. Să auzi un film în limba ta, chiar și inegal pe alocuri, vorbit de actori tineri, adică nu de monștri sacri în fața cărora simți impulsul să iei poziția de drepți, și să sune atât de bine! Nu violent, ci natural. Să vezi scene - ai zice live, atât de izbutite sunt, ca acelea din emisia de radio cu Mimi Brănescu, incredibil de bun, de parcă nu s-ar fi clintit vreodată nici cu un milimetru din atmosfera și de lângă pupitrul de unde se face transmisia. Și cu Tudor Smoleanu jucând fabulos un imbecil comun al zilelor noastre! Și, renunțând la snobăreala criticului de teatru, care privește spre arta filmului așa... mai din vârful nasului și spre performanțele actorului de film, așa... ca și când nici nu se compară cu rolurile din Shakespeare, recunosc că și Oxana Moravec, și Andi Vasluianu, și Doru Boguta, și Gabriel Spahiu, și Diana Cavaliotti, și Ana Maria Moldovan și Marius Chivu sunt bestiali.

Și știți care a fost cea mai tare replică:
„ - Ce părere aveți de faptul că piloții din avioanele care aterizează, în loc să audă turnul de control, interceptează posturile pirat de manele?
E bine, mai ascultă și ei muzică.”
Pentru că trăim în România, în paradisul mitocanilor și toți cei care nu sunt ca ei n-au decât să se sufoce.

Preluat din revista Cultura