Privighetoarea și trandafirul - Teatrul Național București

Laserul și inocența

Haideți să uităm șirul nesfârșit de mediocrități cu care Teatrul Național din București ne cadorisește de optsprezece ani încoace, indiferent de perioadă sau directorat, și să salutăm un spectacol cu totul atipic pentru profund îmbâcsita instituție: „Privighetoarea și trandafirul” de Oscar Wilde, în regia lui Carmen Lidia Vidu și interpretarea lui Marius Manole, Carmen Ungureanu și Eduard Adam.

Vă propun să punem cu totul între paranteze teoria literară pentru care subiectul acestui articol s-a fumat de decenii bune. Să facem tabula rasa cu tot ce știm, ceea ce, în unele cazuri, s-ar putea să nu fie tocmai departe de condiția publicului.
Uităm tot și ne referim doar la cititorul ce habar n-are ce e aia orizont de așteptare, cum se frustrează el sau cum se ambiguizează și potențează substanța operei de artă etc. Vă propun, ca exemplu, un îndrumător obișnuit din Științele Comunicării, „Făcute să se lipească. De ce unele idei supraviețuiesc iar altele mor”/„Made to Stick. Why Some Ideas Survive and Others Die” (Ed. Random, New York, 2007), cu adresabilitate câtă frunză câtă iarbă, de la CEO care implementează ultimele strategii și până la mămicile care vor cu disperare să le insufle odraslelor valorile corecte. Care este rețeta de succes descoperită de autorii Chip & Dan Heath? Nici mai mult nici mai puțin decât acronimul SUCCES(s), unde, evident, fiecare dintre litere e aerul tras în piept de dinaintea ideii percutante. Ecuația câștigătoare din câmpiile persuasiunii. Există șase principii care fac ca o idee să se lipească de creierul auditoriului. Facem prinsoare că spectacolul „Privighetoarea și trandafirul”, atât de atipic pentru TNB, întrunește toate principiile care garantează percutanță sută la sută? Pe pariu că omul lui 2008, dedulcit cu orice serbare populară la sarabanda laserelor, la explozia de stimuli cu care orice club îl întâmpină de la intrare sau pur și simplu atașat de televizor și de multimedia rezonează mai mult la genul acesta de spectacol decât la capodopere ratate, înzorzonate stilistic până la ultima treaptă a redundanței, unde artistul nu prea are, de fapt, ce spune, dar prestează pentru onorariu, prestigiu și premii?

Să luăm pe rând principiile comunicării la frații Heath:
Simplitatea. Când se vorbește de zece lucruri diferite, chiar dacă fiecare e valid și bine argumentat, auditoriul nu va ține minte nimic. Să stabilim fără încetare priorități și să ne transformăm în „campioni ai excluderii”, ne sfătuiesc îndrumătorii percutanței la idei, nu prea diferit de înaintașii clasici. Dar idealul nu e să spui ceva scurt, ci simplu și profund. „Privighetoarea și trandafirul” face parte dintr-un ciclu de povești pentru copii de Oscar Wilde. Nici un balast nu se interpune din punctul inițial până la momentul ultim, când se consumă sacrificiul. Oare o exista noțiune unde atributul „profund” să se lipească mai bine decât pe cea de sacrificiu? Paradoxal, Carmen Vidu, deși tânără, își reduce limbajul multimedia la esențial. Cu scenografie multimedia, pe suportul inspirat, plin de ritm și de volume, al scenografului Dan Tița, regizoarea compune spațiul fără recuzită bogată, fără personaje multe, fără decoruri care să se miște. Cumpătat, fără a bombarda cu stimuli în neștire. Inițial, înaintea fluxului de proiecții, fantezie și simțuri, spațiul e gri. Odată povestea începută, se umple de imagine, sunete, culoare. Dar, cu acceptul regizoarei noastre multimedia, povestea surclasează tehnicile. Simbolurile video ale lui Ioan Cocan sunt simple, dar rămân de fiecare dată în centrul atenției: privighetoarea și trandafirul, spinul, inimi care se suprapun. De prisos să insistăm cât de mult atârnă actualitatea mijloacelor lui Carmen Vidu în impactul asupra spectatorilor.

Al doilea precept al fraților Heath e capacitatea de a surprinde. Cum menținem interesul publicului? Violându-i orizontul de așteptare: prin surpriză – o emoție care mărește starea de alertă și focalizează atenția. Dar care nu durează. Și atunci prin ce soluție creatorul poate genera interes? Stârnește curiozitatea pe perioade lungi, căscând prăpăstii în lucrurile cunoscute, pentru ca încet-încet să astupe abisurile. Împrejmuiți în decorul multimedia, eroii poveștii apar în carne și oase. Sunt forme-păpuși care se mișcă exact ca personajele din desene animate repetând istorii scrise de când lumea. Contrastante față de fantezia de imagine și sunete, de armonii multimedia, frustrează cu program orice așteptare. Expresivă ca o trestie cu adaos de ironie, Carmen Ungureanu și partenerul său, Eduard Adam, fac mișcări și gesturi simple: el se învârte în jurul ei, ea se împăunează. Amândoi arată spre inimă când e vorba de inimă. Parodia se subînțelege la marionetele care se mișcă într-un spațiu fără profunzime. Tragedia dragostei care moare atât de repede trece pe lângă ei ca fapt divers. Abilă în a căsca abisurile curiozității, dar și ale tristeței, Carmen Vidu uzează de tertipul poveștii în poveste, prin cântecul copilului singur, având ca interlocutor doar pasărea căreia îi va spune că se aruncă de pe pod.

Următorul punct din îndrumarul fraților Heath e concretețea. Ne facem clari și memorabili explicând ideile în termenii acțiunii umane și ai informației senzoriale. În fond, chestia ține de însăși definiția teatrului. Doar că la alte producții, statement-uri, sinergii, strategii și viziuni sunt ambigue până la pierderea completă de sens. Or, creierul nostru e formatat să rețină date concrete.
Ca într-un mecanism primordial, cineva spune povestea și ascultătorul plăsmuiește fel de fel de imagini, personaje, decor. Închipuirea se materializează. Prin fluiditatea multimedia, departe de palpabil sau de butaforie, himera se prezervă. Povestitorul plutește în ea. Recitalul său, coloana sonoră și proiecția, care învăluie prin toate simțurile, pare recrutat din supa concertelor rock. Prin cum invadează și se insinuează, mijloacele multimedia lipsesc spectatorul de dreptul la pasivitate. Dincolo de ele, curge povestea eternă, plasând publicul în straturi profunde, fundamentale și primitive de umanitate.

Următoarea literă de lege din corpusul Heath e credibilitatea. Cum îi facem pe oameni să creadă? Nu statisticile, nu abstracțiunile accesează, ci încercarea de a testa ideea pe sine. Aici e simplu. Nu mai e nevoie de nici o investigație. Femeia e cucerită de lucruri strălucitoare: bani, popularitate, putere. La polul opus superficialității, vanității și efemerului, profunzimea, cunoașterea, filosofia, setea de adevăr din student se dovedesc, culmea, la fel de iluzorii, trecătoare și limitate. Povestea e poveste, adevărurile sunt general umane.

Ce se poate face ca oamenilor să le pese de idei? Trebuie să simtă ceva, propovăduiește îndrumarul. Intră în joc emoția. Adică Marius Manole. Cu voce groasă, gravă, care străpunge toate șanțurile de protecție și indiferență ale spectatorului proaspăt venit de afară, cu obiceiuri diurne, Marius Manole e șamanul ce taie repede legăturile cu lumea. Corpul său frumos, pe jumătate gol, se ridică, se apleacă, se cocârjează, se ascunde în întuneric. Charismatic cum e, ar fi în stare să sleiască de puteri și să deturneze orice multimedia. La început, rostește câteva idei din povestea care va urma: „de ce nimicuri are nevoie fericirea...” Atârnat de microfon, cu umerii plecați, privirea strălucitoare, îngreunat, relativ căzut, vechi de când lumea, Marius Manole focalizează pe loc atenția. Gravitate în voce și frumusețe în corp. Alunecă în poveste cu o abia presimțită vibrație patetică. Timbrul său pătrunzător, dublat de coloana sonoră ritmată, contemporană și de proiecția textului pe decor sorb publicul instantaneu, ca ritmurile în discotecă.

În presa scrisă și vizuală, cuvântul story e piatra de temelie. Nici frații Heath, în „Made to Stick”, nu-l ratează: „poveștile funcționează ca un simulator de zbor mental”. Să adaug că „Privighetoarea și trandafirul” e explicit o poveste pentru copii despre sacrificiu, frumusețe și iubire, care se folosește de puterea universală a simbolului?

Nu de preceptele dintr-o carte din 2007 despre știința comunicării era nevoie ca să demonstrăm că spectacolul lui Carmen Vidu merită văzut. Dar ce credeți: „Privighetoarea și trandafirul” spune o poveste veche și fumoasă de când lumea pre limba de azi, fără a-i distruge inocența?

Preluat din revista Cultura, martie 2008
foto Bogdan Stângă