And Bjork, of Course… - Teatrul "Toma Caragiu" din Ploiesti

Am mai spus-o: Radu Afrim e tot timpul pe valul sensibilității. Și nu pe val, ci chiar pe creasta lui. Nou la fiecare două-trei montări, doar răuvoitor/cu totul îngust la minte să fii să nu te captiveze. De canoane, chiar personale, fuge ca de dracu. Spectacolele dintr-o gamă îi apar în serie mică. Mă abțin să fac a suta oară comparația cu marii noștri maeștri care și-au găsit în vremuri imemoriale maniera și așa o țin, langa, de un deceniu sau două.

„And BjÖrk, of Course…” de islandezul Thorvaldur Thorsteinsson, artist vizual, dramaturg, fotograf, autor de instalații ș.a., montat la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești, diferă de Afrim de până acum. Mai ales prin teme. Unde în spectacolele din România se mai vorbește despre cursuri de terapie de grup, despre fixul bucuriei și al gândirii pozitive, despre oameni care călătoresc mult, trăiesc după standardele civilizației și au toate libertățile sexuale soldate și cu plăcere, și cu nesiguranță? Dar nimic suficient de traumatic încât să le pună în existență puțină gravitate? Adică despre noi de acum. Unde s-a mai văzut un asemenea teatru aici?
Apoi, stilistic, regizorul dă jos zorzoanele retardului și bizareriile cu care lua ochii în perioada de copil teribil al regiei. Acum e mai înțelept, adânc și interesat de relații. Ei, da, complet nou în finețea cu care construiește aceste relații: nuanțate, nu comic schematice, ca în vechile sale comedii de succes. Nu vă speriați: celebra traiectorie retard-candoare-vulnerabilitate-apetit insațiabil pentru joc se păstrează. N-ar trebui amintit decât personajul lui Alin Teglaș, alter ego al fiecăruia și al grupului, prin care regizorul își respectă vesela stranietate: giumbușluc 100% + parodie originală la tot ce se întâmplă în jur. Personajul lui Alin Teglaș, DJ-ul spectacolului, anamorfotic, iradiază, ca în oglinzi interioare deformante, lumea întoarsă pe dos și nenumăratele ei fețe predefinite. Iar în ceea ce privește actorul: un chef de joacă fără margini.

Și încă ceva nou în „And BjÖrk, of Course…”: marota lui real time în teatru care, iată, acum îl fascinează și pe Afrim: fără tramă, fără evoluție, fără dramatism, spectacolul pare pe alocuri un „Big Brother”, cu aceleași specimene care fac... nimic. Și unde nu se întâmplă nimic. Mărturisesc că îmi trebuie exerciții zdravene să mă acomodez cu tehnica aceasta. Timpul e diluat, teatrul își reprimă pastilele esențializate. Dimpotrivă, îndeasă pe gâtul publicului cantități industriale de banalități. Parcă nu ajungea dezlânarea din text, cu câte o pagină întreagă de replici, altfel destul de scurt întretăiate, dar cu referent complet neclar.
Cu atât mai mare libertatea pentru regizor și scenografa Alina Herescu: obiecte albe, imaculate, simple, lămpi ultramoderne de la Ikea, scaune sau fotolii bilă, funcționale și de bun gust și look-ul modern al personajelor (ca intelectuala cu ochelari și scriitoarea sinucigașă cu megalibido) fac imaginea din „And BjÖrk, of Course…”.

Îmi închipui că nostalgia retardului lipsit de responsabilitate a fost, o bună bucată de vreme, tema preferată a lui Radu Afrim. Piesa începe așa: „Hans: Uneori mi-aş dori să fiu retardat. (…) Sunt înconjurat de oameni într-o situaţie asemănătoare şi sunt lipsit de griji şi plin de energie nestăpânită. “Ha, ha, ha”, strig de bucurie, când mergem la zoo. “Ha, ha, ha! Priviţi cum şi-o trag animalele!”. Nimeni nu mă trage la răspundere pentru asta, nimeni nu-şi imaginează că eu n-am absolut nici o concepţie despre ce e bine sau rău, despre cum să mă comport potrivit în astfel de situaţii. “Mai vreau. Vreau toată prăj’tura! Şi Cola!” Ca retardat, pot să spun ceea ce gândesc, pot să fiu cât de mitocan şi de guraliv poftesc, pot să pipăi tot ce mă excită…”. În spectacolul de la Ploiești, personajele se prezintă ultraclasic, fiecare cu un monolog de început, ca la părinții realismului. Își expun statusul, convingerile, dominantele psihologice, astfel încât realitatea globală - islandeză/română/occidentală - se combină din etalarea diverselor portrete izolate. Relațiile par marele câștig. Fiecare personaj își duce mai departe scurtele monologuri și interacționează cu ceilalți doar cât să-l pună în lumină. Gesturi mici, detalii care livrează porții mari de adevăr apar din belșug în trupa cu care Radu Afrim a lucrat două dintre cele mai bune spectacole ale carierei: „Nevrozele sexuale ale părinților noștri” și „Plastilina”.

Spre deosebire de „Plastilina”, lumea de mijloc din „And BjÖrk, of Course…” nu mai aleargă hulpavă; oamenii nu-și mai dau unul altuia în cap pentru bucățica de pâine. Au ales starea de bine și confortul psihic, frecventând terapia de grup: „Eu trăiesc după motto-ul: Să trăieşti şi să-i laşi şi pe alţii să trăiască. Nu simt nevoia nici să mă amestec, nici să-i judec pe alţii”. (...) „nu vreau decât să fiu fericită”. (...) „Consideraţia asta nenorocită pe care trebuie s-o arăţi faţă de celălalt distruge toate relaţiile umane”. Ada Simionică, în pesemne cel mai expesiv rol al carierei de până acum, de ceramistă și soție înțelegătoare și resemnată, renunță la tot ce era exterior în mijloace pentru a construi un personaj halucinant de adevărat și uman. „And BjÖrk, of Course…” defilează cu o sumă de indivizi care au atins sațietatea și toleranța generalizată de azi, cu mozaicuri spirituale și detalii luate dintr-o religie și mixate desperecheat cu altele. Islandezii/europenii au nevoie să-și ancoreze psihismul în derivă pe câte o credință aptă să le insufle energie. În lipsa problemelor, totul se reduce la gogoși umflate de gravitate medie. Viața le e făcută din cioburi, fragmentată și risipită. Soluția stă în alegerea arbitrară a tot felul de pastori și cursuri unde se predau nimicuri. Repetă împreună cuvinte ca să simuleze vocația comuniunii, aplaudă ca să simuleze încurajarea, ajutorul și solidaritatea: „Ásta: Ei sunt nepreţuiţi. Miracolul. Repetaţi după mine: Nepreţuiţi!” sau „Repetaţi după mine: Suflete contopindu-se, răni vindecându-se, spririte găsindu-şi armonia!” sau „Eu am un scop. Eu sunt o parte dintr-un lanţ care-i uneşte pe oameni. Dumnezeu nu m-a creat în zadar. De aceea mă încredinţez Lui. Orice sunt şi oriunde mă îndrept, n-o să cad. Căci Domnul nu creează nimic în zadar”. Replicile îi aparțin temperamentalei Clara Flores, în personajul său afrimian tipic: femeiușca voluntară, supercarnală, stupidă și ca guru, și ca discipolă a unui model spiritual de mucava, dar dispusă oricând să-l violeze pe cel mai tânăr băiat la joculețele erotice de grup.

Regizorul vehiculează cu o lume variată, dar totuși aplatizată de numitorul comun al prosperității. Nu se întâmplă nimic. Nimeni nu-și dorește nimic cu adevărat. Personajele au cam tot ce se obișnuiește. Singurele rețete care-i mai dezmorțesc sunt simulările de diferite roluri și ludicul erotic. În continuă agitație, cu atracții sexuale care se fac și se desfac ad-hoc, oamenii pulsează ca printr-o anestezie generală. Emblematic e profesorul Ingolf, jucat de Ioan Coman, actor de factură specială, fin, cu un registru rar și original în teatrul românesc. Personajul său, nobil prin idealuri și dorința de a ajuta, e conștient atât de vocație cât și datorii. Pe deasupra, nu-i lipsesc nici răbdarea, nici calitățile necesare să le ducă la îndeplinire. Doar două slăbiciuni mititele îi întregesc portretul: bisexualitatea asezonată cu pedofilia (uman altfel, îi plătește pe băieți, nu-i trage în piept). Ioan Coman strălucește în balansul dintre căutătura vinovată a celui devoalat și relaxarea omului modern, cu toate standardele de confort. Contrapunctul său tipologic e șoferul de taxi excelent jucat de Tudor Smoleanu, mustos, comic, vital, 100% credibil, mai ales în ipocriziile cu soția intelectuală (Lorena Ciubotaru întru totul convingătoare).
Dintre rolurile feminine, cel mai ofertant pare scriitoarea nevropată, negativă până în măduva oaselor, sado-maso, cu libido nestăpânit, deviată, dar cu candori neașteptate. Vulnerabilă, derutată, confuză și foarte frumoasă, Nicoletei Lefter îi iese un personaj cu feminitate și consistență, plin, veritabilă realizare după cea din „Inimi cicatrizate”. Scena în care se joacă cu Hans (Cristian Popa, amestec de forță brută, farmec și finețe) de-a celebritățile, cu controlul autorităților la aeroport, atent, anal, ca și sfârșitul în care delicatețea crește în cuplu se numără printre cele mai plastice ale spectacolului.

Personajele lui Radu Afrim, fantoșe caricaturale realizate prin jocul exteriorității până acum, s-au transformat în oameni cu fațete multiple. În „And BjÖrk, of Course...” regizorul pare să spună rămas bun grotescului și bun venit adevărurilor nuanțate (inclusiv psihologice, y compris!). Aferim!

Preluat din revista Cultura, martie 2008

foto Radu Afrim