marți, 11 martie 2008

OuiBaDa - Teatrul de Comedie


Scurt îndrumător în apologia frumuseții

Recunosc cinstit: partea care îmi place cel mai mult de la orice spectacol sunt aplauzele. Eliberat, manifești recunoștință față de artiști și te droghezi lacom cu binefacerile comuniunii. Nimic nu e mai frustrant decât reprezentațiile la care regizorul dă cu dușul rece peste emoțiile tale: te obligă să-ți refulezi aplauzele. Înțeleg ori de câte ori interdicția ține de manifest: un NU hotărât descărcării. Publicul trebuie să plece cu supapele aburinde. Înțeleg, dar insatisfacția de a nu te bucura de avalanșa de aplauze nu se diminuează nici cât negru sub unghie.

Ei, bine, dintre toți creatorii din cariera mea de spectator, nici unul nu știe să creeze mai bine senzația de comuniune, de bucurie împărtășită universal, de toată planeta, ca Gigi Căciuleanu. Mișcările artiștilor de la final, când onorează publicul, picură, invariabil, poezie întinzând mâna către toată omenirea. Nici o încercare de a rămâne cool, a stăpâni exaltări de domnișoară și a pondera patetisme nu mai ține la finalurile lui Gigi Căciuleanu. Ceva suprasenzorial, mult și peste ce dorește artistul să comunice, și peste execuția tehnică a dansatorilor se instaurează în public. Ecuația e cu atât mai simplă cu cât străvechi renascentistă: frumusețe, armonie, iubire și grație. Cine nu crede nu are decât să încerce la spectacolul „Ouibada” de la Teatrul de Comedie. Câtă tinerețe și frumusețe la sfârșit! Cât de ușor se combină lucrurile în athanorul lui Gigi Căciuleanu: muzică populară cu Maria Tănase și sonoritățile Paraziților de după blocuri, romanțe acum desuete („La fereastra casei tale doarme o pisică” etc.) cu Ioana Radu și Jean Moscopol, care pentru bunicii noștri echivalau cu maximum de enjoyment, cu hip hop.
Dacă „Ouibada” ar funcționa în artele vizuale și ar avea nevoie de un statement, precis printre punctele susținute ar fi lupta împotriva manelelor și demonstrația pe viu că muzica tradițională românească e infinit mai nuanțată decât cele două-trei acorduri lacrimogene care fac înnebunitoarea lipsă de substanță din manea. Dar lucrurile se comunică percutant în spectacolul lui Gigi Căciuleanu iar impactul e prea puternic ca să mai fie nevoie de explicații.

În ritm îndrăcit, superenergetic, care nu te lasă să respiri, Gigi Căciuleanu concepe construcții din corpuri umane pe verticală sau simetrii care iau ochii. Evident, asta după nenumărate explozii de afecte (dragoste, ceartă etc., etc.) și mininarațiuni coregrafice: un băiat se sugrumă cu o sfoară, alți băieți fac exerciții de seducție cu fetele, alții mimează o bătaie de cartier.
Există în acest caleidoscop-dans relaxat, light, vreo linie de demarcație care să coaguleze momente și povești atât de diferite? M-aș hazarda să răspund afirmativ: debordarea de vitalitate, de bucurie, ca și irezistibila dedicație a dansatorilor care nu se menajează și nu se zgârcesc deloc cu efortul, topindu-se incandescent, în mișcare.
Există ceva care diferențiază acest spectacol de toate dansurile de echipă văzute pe la noi? Da, sincronizarea și dovada odihnitoare că artiștii, indivizi orgolioși, de regulă, pot forma și aici echipe. La așa o minune, se vede că e vrăjită mâna lui Gigi Căciuleanu.
Există ceva care face genul proxim al tuturor producțiilor semnate de acest coregraf? Da, recunoștința și comuniunea în aplauze la sfârșitul fiecărui spectacol al lui Gigi Căciuleanu, apologet al frumuseții în mișcare.

Preluat din revista Cultura, februarie 2008

Niciun comentariu: