sâmbătă, 30 octombrie 2010

Nu pierdeți tramvaiul!

Pentru a cincea ediție consecutivă Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu a inclus în programul multiaglomerat „Un tramvai numit Popescu”, spectacol cu adevărat singular, care nu a lansat până acum nici o serie. Deși într-o variantă sau alta producția circulă în București și Sibiu de vreo zece ani, „Tramvaiul...” a rămas, prin unicitate, fără concurență. Dar, ca să fim mai exacți, câte spectacole itinerante se găsesc în România?

Îmbarcarea și debarcarea se face în stația „Cimitir”. Pe scurt, publicul asistă la un recital de poezie în tramvai, dramatizare după texte antume și postume ale poetului Cristian Popescu. Nu e vorba despre orice tramvai, ci despre unul care circulă pe traseul - superb pentru cei ce se uită (și) pe geam -, dintre Sibiu și Rășinari. Plus retur! Publicul are parte de un dublu spectacol: cel de interior, colorat și picant îl înglobează pe cel exterior, cu casele în mișcare, căruțele trase de cai, oamenii mirați și copiii care se zgâiesc uimiți. Deși se joacă de atâta amar de ani, spectacolul e așa de căutat încât puținele locuri ale vagonului sunt permanent suprasolicitate. Matematic, vreo două treimi din cei care vin să le pândească rămân pe dinafară.

Ceea ce face „Tramvaiul...” atât de plăcut pentru iubitorii de teatru și pentru degustătorii de poezie e, pe de o parte, spaţiul alternativ, pe de alta, ludicul popular, perfect adecvat ambientului. Fără a pierde nimic din calitatea poeticului, spectacolul crește intim și jucăuș din resortul și logica textelor lui Cristian Popescu: „Totdeauna mi-am dorit să-mi cumpăr ultimul model de tramvai 26 ca să-mi plimb familia cu el și să mă vadă toți vecinii.” Regizorul Gavril Pinte confecționează această poezie-teatru transpunând de fiecare dată conceptul în imagini. Expert în a exploata teatralitatea poeziei, a o reproduce în gesturi și înfățișări pitorești, regia accentuează simplitatea versurilor printr-o strașnică doză de cotidian. E prima cauză a calității extrem agreabile a spectacolului.

Amestecul de poezie-circ-teatru-comedie-jucărie în proporția de aur găsită de Gavril Pinte, unde prin substratul de adâncime trec razant Fellini sau Lorca și unde interpretul rolului principal ia în răspăr convenția („Nu vă înghesuiți. E doar un spectacol de teatru alternativ”, spune el la început), garantează reușita „călătoriei de nuntă” a mirilor ce-și petrec luna de miere în tramvai.
În spaţiul conceput de Roxana Ionescu, pe dinafară, tramvaiul anunță evenimentul împodobit cu mire și mireasă în chip de manechine uriașe. Pe dinăuntru, personajele iau parte la distracție în costume de nuntă. Fetele fură ochiul cu rochiile albe, băieții cu floricele în piept trec cu „o cupă de șampanie în mână și cu lăutarii alături”. Cu excepția personajului principal, fețele le sunt vopsite în alb. În atmosfera de petrecere („Toată familia mea benchetuiește la local familial” sau „Berea scârțâie în halbe”) actorii se mișcă pe ritmurile lăutărești cântate live la vioară de Vlad Robaș.

De fapt, cine se însoară cu cine? Poetul cu Arta Popescu. Mirele i se dedică miresei până la ultimul strop de vlagă. Metafora e transparentă și datează de la începuturile poeziei. Nou e elementul burlesc asumat de poet și amplificat de regizor. Din replicile auzite prin zgomotul tramvaiului iese la iveală o familie picantă, în spiritul poeziei lui Cristian Popescu. Meritul regiei constă în infuzia de teatralitate ca la carte, în alchimia care transpune poeticul în limbaj scenic: gesturi, intonație, obiecte ludic-revelatorii. Printre acestea din urmă deliciul revine manechinelor care dublează fiecare personaj în parte. Membrii familiei Popescu se confecționează din două-trei trăsături definitorii translatate plastic în marionetele atârnate de bara de sus a tramvaiului. Savuros dubletul actor în carne și oase, cu privire și gesturi expresive - marionetă esențializată. De fiecare dată când un personaj iese la rampă, tramvaiul se oprește. Sora (Ema Vețean) se reduce la zurgălăi și păpușele; bunicul de 83 de ani e făcut din pantofi. Înjurul lui, actorul Cătălin Neghină intră pe interval dansând. Bunica (Dana Taloș cu grație pișicheră) se compune din tacâmuri. Savuroasă e mătușa de 52 de ani, zburdalnică, fără copii, căsătorită de patru ori, care își iubește nepotul, deși îl dă în judecată pentru că i-a deformat imaginea în poezii. Marioneta ei se compune din fluturași. Manechinul dă farmec, actrița aduce valoarea. Maria Anușca, ai cărei ochi și corp traversează toate stările, de la tandrețe la furie, apoi de la năstrușnicie la groaza din momentul morții tânărului poet, are magnetismul actorilor de la care nu-ți poți lua privirea. Tatăl Colonel (Bogdan Sărătean), care îi vrea pe toți în poziție de drepți, e dublat de un manechin cu crengile lipite de corp. Mamei, ca fostă muziciană, îi curg din cap o vioară, o trompetă, un arcuș și o râșniță de cafea. Curat obiecte recrutate din inima suprarealismului ludic! Soția, Arta Popescu, e manechin acrobat, care „s-a tras definitiv din maimuță de circ”.

De unde și ideea spectacolului și mixajul între poezie și circ de bună calitate. Tehnica transplantării cuvântului în obiect este recurentă. În partea a doua, la întoarcerea în celălalt vagon, publicul va fi vegheat de sus de îngerași de plastic. În fapt, în viziunea lui Gavril Pinte, totul se metamorfozează în obiect. Chiar și poemul se va concretiza ghiduș într-un copilaș de lemn agățat de gâtul poetului. Care, evident, e magister ludi al întregului iarmaroc poetic. Din centrul fiecărei acțiuni, poetul intră în dialog și relații cu toate personajele. Actorul Florin Coșuleț reușește un rol adorabil. Cu voce bună și clară, găsește balansul între aparența de relaxare și exuberanța mocnită. În rolul poetului, Florin Coșuleț e pișicher, nuanțat, haios, picant și pitoresc în același timp, fără ca toate acestea să-i diminueze din adâncime.

Moneda stilistică forte a spectacolului rezidă tocmai în proporția cu care poezia e tot timpul atenuată prin comic. Între tur și retur, la Rășinari, afară, se derulează o parodie după Caragiale, cu gelozii de „republicană din Ploiești”, între soția-artă și poet. Veronica Popescu, când temperamentală, când serafică, se menține aici la limita jucăușă dintre relațiile erotic-domestice și cele demiurgice creator-operă. Până și tratarea morții virează în ludic: „Apocalipso, hai pe la mine-ntr-o seară! Bem o vodcă” sau „Mă odihnesc și eu gândindu-mă cât mai mult la moarte”. Singurul moment care se sustrage dimensiunii comice, cu actorul aplecat temporar spre tristețe, e perioada de nebunie din spital. Dar balansul între poetic și pitoresc teatral revine repede. Tonul e din nou optimist, iar spectacolul din cale afară de agreabil.

Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu a programat „Un tramvai numit Popescu” și pe timpul verii. O bună ocazie să vă întâlniți cu poezia și teatrul de calitate în ambientul unic Sibiu-Rășinari. Nu pierdeți... tramvaiul!

Preluat din revista Cultura
Foto Scott Eastman

Niciun comentariu: