Sare și piper

Tragic și comic, aceasta e marja în care balansează spectacolele de valoare de când lumea, fără a se mula cert pe unul dintre genuri. „Elling” de la Teatrul de Comedie e o comedie excelentă? Un desen realist al relațiilor interumane din zilele noastre? O dramă care-ți face stomacul ghem de compasiune? Mergeți și vedeți această montare, căci nu trebuie ratată.

Recenta premieră în regia lui Vlad Massaci pleacă de la romanul „Frați de sânge” de Ingvar Amborsen, dramatizat de Axel Hellstenius și Petter Naess. Piesa a avut premiera mondială în 1999 la Oslo iar succesul repurtat a determinat producerea în 2001 a filmului omonim, nominalizat la Oscar pentru cea mai bună producție străină. Filmul a câștigat alte treisprezece premii, plus trei nominalizări la festivaluri internaționale.

Ceea ce-l face ușor de prizat e aspectul de poveste, cu toate ingredientele reușitei: inițierea, formarea și adaptarea la cotidian. Doar că personajele nu sunt copii, ci oameni adulți iar întâmplările sunt din viața de zi cu zi. Cei doi protagoniști, Elling și Kjell Bjarne, încearcă să-și depășească lent limitele, deschizându-se încetișor către prietenie, ajutor mutual, respect pentru viață. De aici căldura implicită a spectacolului.

Povestea e ingenios creată: celor doi prieteni sedimentați de sejurul comun la un azil psihiatric, societatea le oferă șansa integrării acordându-le o locuință modestă (amuzant identică cu cea de la ospiciu, cum se vede în primul flashback video), bani, plus asistent social care să-i îndrume. Bărbații se află la limita de jos a evoluției sociale și afective. Autiști și introvertiți în grade diferite, mustesc de groază în fața lumii exterioare și interioare. Ambii au un anumit soi de retard care le amplifică trăirile fundamentale, spaima de necunoscut, de a nu fi răniți, și, în cazul lui Elling, nevoia de a-și ticlui o imagine încurajatoare despre sine. Solidaritatea lor crește din două frici înnodate și tacit recunoscute. Fiecare simte instinctiv efectele demolatoare ale turbulențelor celuilalt. Fiecare vrea să-și protejeze prietenul de accese de groază.


Să recunoaștem că inofensivii autiști sunt caligrafiați după imaginea relațiilor din lumea noastră. Terifiați de invaziunile care le pot dărâma fragila balanță interioară, de agresivitatea reală sau presupusă a semenilor (și încă nu trăiesc în România!), celor doi le e teamă să iasă din carapacea securizantă a casei. Interacțiunea, cât de firavă, cu Celălalt, ascunde riscuri grave. Singurul care garantează căldura și siguranța e partenerul de apartament. Fiecare Celălalt, prezență fizică de aproape sau departe (de la telefon, de exemplu), se constituie într-o permanentă sursă de distrugere a intimității și echilibrului greu câștigat și extrem de casant. Atingerea, chiar și de umbrele celorlalți, se dovedește destabilizatoare (cum subtil sugerează proiecțiile video ale lui Andu Dumitrescu). Vocile, zgomotele altora, atacul olfactiv, totul e pasibil să amenințe fortărețele îndelung muncite cu care Elling (sau oricare dintre noi, lăsat fără acoperire în lume) se baricadează pe interior. Sunetele străine îl bulversează, țârâitul telefonului țâșnește în creierul lui ca o trâmbiță apocaliptică.

Dar nu va speriați, nota spectacolului nu e deloc gravă. Nimic exagerat în mișcarea celor doi autiști. Lucrurile virează adesea înspre comic, tratate ironic și autoironic. Rezultatul? Sută la sută umor de calitate. S-ar putea spune că regizorul Vlad Massaci și-a găsit un text pe măsura subtilității și a fineței cu care știe să construiască, atât de delicat și natural, personaje și relații. Mesajele regiei stau sub semnul sugestiei și al detaliilor discrete. Un exemplu: bagajul lăsat de Elling pe pat, la intrarea în casă, rămâne până la sfârșit în aceeași poziție - probă a inadaptării unui musafir-interpret al realității ce nu reușește să se mixeze cu ea.

În rest, Vlad Massaci construiește o rețea continuă a umorului susținut prin situații și reacțiile exagerate ale celor doi care, deși adulți, n-au brumă de uzanță socială. Când Kjell se îndrăgostește de vecina de sus, gravidă avansată, nu se pricepe s-o invite la masă; când în sfârșit reușește și aceasta apare, nu face altceva decât să se holbeze. Când ea încearcă o conversație banală pe teme politice acuzându-i pe socialiști, Elling are un adevărat acces de furie. Ieșitul din casă pentru un șnițel cu cartofi prăjiți devine o întreagă odisee. Groaza de a răspunde la telefonul de control al asistentului social, împărțirea responsabilităților casnice se transformă pe loc în momente comice. Strașnic de amuzante sunt și primele încercări de apariție în public ale lui Elling, care își ascunde poeziile în produsele din supermarket. Autorul va debuta în presă când un cumpărător intrigat de biscuiții cu... poezie, îi trimite la ziar. Momentul e în aceeași măsură amuzant și emoționant, mai cu seamă că Elling va prefera să rămână incognito: poetul misterios.

Umorul vine și din mixajul bizar dintre două firi atât de diferite, tipuri umane esențiale: poet și meșteșugar. Punând fortărețe de panică între sine și lumea înconjurătoare, Elling trăiește în coconul lui de proiecții. Are oroare de conflicte, e diplomat, se ferește de ostilități deschise. Asistentul social îl terifiază. Singura legătură fără pericole, plină de căldură și siguranță, fusese cea cu mama care cultivase respect protector față de „ideologul” familiei compuse din ei doi. Îi înțelesese nevoia de izolare și încordarea în fața lumii. Dar ea moare și lui Elling îi e frică să sune după ajutor până când o descoperă vecinii. Nevoia băiatului de a-și seduce aproapele nu se oprește însă. În sanatoriu, moneda de schimb pentru a-și gestiona relația cu lumea, recte cu prietenul său, e ficțiunea inofensivă: nu ca să-l înșele, ci o dată ca să-și câștige statutul, apoi ca să-i facă plăcere, fabulând pe marginea propriei experienţe cu femeile. El se decompensează, prietenul devine dependent de poveste.

Elling e tipul intelectual, rațional, analitic, sensibil și vulnerabil în aceeași măsură. Kjell, de condiție intelectuală modestă, dar îndemânatic, e un retardat emoțional, crescut de o mamă veșnic beată. Va rămâne copilul care se exprimă din senin, fără legătură cu subiectul, sincer și necenzurat. Îi plac poveștile și se îndrăgostește pe dată. Puțin mai curajos decât Elling, va accepta mai ușor să iasă la cumpărături. Complementaritatea evidentă a celor doi marchează adesea începutul situațiilor comice: de exemplu, momentul în care pun nume celor doi peștișori (Sare și Piper). Pe când Kjell, spontan, alege imediat, în cazul lui Elling (cu dese aparteuri explicative, ca niște bule de benzi desenate), e nevoie de un întreg proces până să exteriorizeze o reacție. Dar când Kjell se îndrăgostește de vecina de sus, obișnuința poetului de a-și astupa reacțiile și posesivitatea se va dovedi de folos.

Să joci pe firul subțire dintre anxietate, tulburare mentală, și comic fără a cădea în păcatul derizoriului e extrem de greu. Pentru cine l-a urmărit pe Marius Florea Vizante de-a lungul carierei scenice, fermecătoarea sa evoluție din „Elling” nu va fi o surpriză. Actorul se menține la nivelul performanțelor din „Gândirea” (spectacol din studenție) sau „American Buffalo”. Extraordinara sa capacitate de a stabili complicitatea discretă, perfect neostentativă cu publicul, îl captează pe acesta, pe nesimțite, în autoironia personajului. Spectatorii îl adoptă pe actorul cu statură pirpirie, ochelari și aer solemn de savant introvertit, într-o clipită, căci Vizante e unul dintre puținii care reușesc să stârnească empatia dintr-o suflare.

Pe Sandu Pop îl veți vedea în probabil cel mai reușit rol al carierei sale scenice de până acum, la ani-distanță față de evoluțiile anterioare. Personajului său cu minte simplă actorul îi conferă o doză de tragic împrumutată parcă de la retardatul faulknerian din „Zgomotul și furia”. Libidoul îi încețoșează perspectiva și așa neclară asupra realității. Marea performanță a actorului constă în a infuza naturalețe în greutatea personajului de a depăși nivelul concret al existenţei și în încetineala cu care Kjell procesează fiecare informație venită din exterior. În asistentul social, Șerban Georgevici are o apariție echilibrată, la granița dintre protecție și autoritate față de cei doi lunatici iar Mihaela Măcelaru construiește o femeie slăbuță de minte, dar cu bun-simț.

Scenografia lui Andu Dumitrescu e, ca totdeauna, simplă și funcțională. Camera celor doi se rotește pentru a deveni fundal (ca și în „Shape of Things”) al proiecțiilor din lumea exterioară mustind de fast food. Aburul care iese video din tigaie are o tușă ironică, însă senzațiile proiectate pot deveni pregnante ori de câte ori atmosfera o cere, ca în umbrele de pe scări menite să întărească disconfortul celor doi autiști.

„Elling” se numără printre cele mai bune spectacole ale scenei bucureștene de la ora actuală. Merită văzut și revăzut.

Preluat din revista Cultura