vineri, 19 februarie 2010

O tură de shopping

Muzicalul e un spectacol fastuos, cu povești de dragoste sau picante (sau și mai bine un amestec din cele două), pene, paiete, costume luxoase și unduiri lascive de balerine. Mult glamour și neapărat... happyend. Genul revendică spaţii generoase, eventual cu trepte care să ajute coregrafia. Din capul locului, e incompatibil cu o miniproducție jucată în haine de adolescenți, culori nelucioase, dar vesele și acțiune terminată în coadă de pește. Așa sună împărțirea clasică, nu?

Ei, bine, spectacolul „Supermarket” bulversează definițiile de gen. Muzicalul lui Theo Herghelegiu, maestră a mixajului de convenții (amintiți-vă numai de „Top Dogs” din același spaţiu, podul din La Scena), abundă în libertate, distracție, plus o bună bucată de meditație asupra modului nostru de a fi în lume azi. Dacă teatrele de stat se târăsc în încercări făcute după rețetă, cu succes facil, iată că independenții („Supermarket” e coproducție Teatrul Inexistent și Teatrul Arca) le dau din nou peste nas, culmea, chiar într-un gen care, de regulă, presupune costuri, nu glumă. S-ar putea ca într-un top al muzicalurilor noastre de acum, „Supermarket” să fie îndreptățit la primul loc. De menționat că Theo Herghelegiu nu e la prima tenativă de acest fel și că de fiecare dată când a ales formula respectivă a făcut-o cu rezultate surprinzătoare. Ce păstrează dintr-un muzical „Supermarketul” său, care bulucește complet accepția tradițională? Detonatorul de energie și, în aparență, lipsa de complicații. Doar în aparență. Căci, de fapt, textul gândit milimetric de Theo Herghelegiu lipește pe supermarket - decorul reprezentativ al lumii noastre -, eticheta junglei de zi cu zi. Orice poate fi considerată această producție-entertainment, numai improvizație ușurică, nu. Dimpotrivă, profesionalism cu carul. Genul light adăpostește problemele acute ale zilei: reclama care generează dependenți de produse, tăind unul câte unul gradele de profunzime ale vieții interioare, tipurile de manipulare specifice consumismului, obsesia achiziției, devenite forma curentă de terapie pentru neîmplinire, oboseală, depresie. Nimic explicit, însă. Problema societății ahtiate după mărfuri și shopping e tratată discret, cu ironie, fără obișnuita ploaie de incriminări sau arătarea tezistă cu degetul. Cum? Etalând mai ales tipurile specifice de consumator, lucrurile, culorile și formele obișnuite de manipulare în lumea în care totul e colorat și de vânzare. Reclamele, muzica, anunțul „Să vină cineva de la raionul... la casa 525” fac corpul sonor al spectacolului, alături de muzica live a lui Tiberiu Chirănuș.


Spaţiul e mic, dar desfășurarea de personaje e mare. Muzicalul lui Theo Herghelegiu (autoarea textului și a regiei) defilează, curat brechtian, cu toate convențiile dramatice la vedere, punând într-un display amuzant o întreagă panoplie de genuri, scheme narative și rețete dramatice din epocile teatrului. Cum altfel s-ar putea explica prologul, apoi, atenție, medilogul și epilogul? Sau infiltrarea, într-un muzical, a personajului „Mașa din Cehov”? Autoarea textului se și ne distrează cu pauze brechtiene de dez-identificare între actant-personaj sau de spulberare voită a iluziei scenice. Toate rețetele pare să le știe Theo Herghelegiu și mai ales pe aceea de a nu duce publicul de nas cu ficțiunea. Realitatea de joc se confecționează declarat, spectatorilor li se vântură prin față convențiile, iar ei intră repede în distracția generală. Să nu uităm interactivitatea, nu? Actorii ba mai recrutează câte un privitor la dans, ba mai dialoghează cu altul. Imposibil ca dintr-un asemenea cocktail ficțional să lipsească tocmai Corul, cu toate atributele specifice: comentator, piesă importantă în înaintarea acțiunii, instrument de dans-antren. Un Cor nu tocmai clasic, însă, de vreme ce fiecare dintre cei patru coreuți (Cristina Moldoveanu, Oleg Apostol, Ioana Ciorâţă, Nicolae Predica) devin tipuri distincte: office-lady, tânărul nonșalant al zilelor noastre, adolescenta plină de fundițe și ciorapi colorați, bărbatul de vârstă-medie. Paradoxal, fiecare își face partitura foarte bine iar împreună reușesc un Cor de nota zece.

Cunoscătorii – cărora rețetele le sună familiar, ca și jocul cu ele -, se bucură iar publicul se distrează. Așa încât, cu un mix inspirat de teme, fără drame grave sau construcții stufoase, Theo Herghelegiu reușește o compoziție destul de sofisticată chiar și în specia light a muzicalului. Problemele din sfera contemporanului se insinuează ușor iar personajele au - culmea! -, substanță, ca individul izolat în societatea de consum, căruia îi e imposibil să se regăsescă într-o lume asediată de stimuli. Între doi marginali ai supermarketului se naște rapid o poveste de dragoste. Nicidecum una romantică, de vreme ce protagoniștii sunt recrutați din rândul excepțiilor de la sfântul consumism. El e un hamal cu dileme existenţiale și scintilații de profunzime, în așteptarea unei transformări. Ea – fetița-fluturaș, fără vreo tangență cu normele și complicațiile lumii în care se învârte. Fata deprimată, însă deloc deprimantă, ține în spectacol discursul omenescului și al nevoii de comunicare și sens. Actrița e adorabilă: lipicioasă-foc, voce bună, corp din cale afară de expresiv, registru divers și treceri ușoare, Mihaela Popa absoarbe atenția spectatorilor în orice secundă. Ionuț Burlan e delicios în hamalul onest, cu autoironie implicită și voce excepțională, pe care și-ar dori-o oricare dintre starurile noastre pop. Prizele de profunzime, recognoscibile, etern-umane sunt bine camuflate în tonul glumeț, nedogmatic al celor doi protagoniști. Nici vorbă ca povestea clasică de dragoste, cu happyend, să facă parte dintre preferințele unei autoare pline de șmecherii ludice ca Theo Herghelegiu. Cu scopul explicit de a împiedica manipularea afectivă a finalurilor fericite, îl transformă pe Tutu în salam. Adaptându-se continuu la mediu, oamenii ajung, inevitabil, mărfuri. Fiecare își ocupă locul ca produs pe raft. În cazul lui Tutu, ca salam care „va hrăni tot neamul”.

Să recunoaștem, construcția celor trei personaje principale, care adaugă spectacolului sare și piper cu duiumul, sunt inedite în peisajul românesc. Lor li se adaugă bufonii și bufoanele grupate în perechi comice. Țoapele superegoiste (Andreea Duță, cu joc fin și apariție magnetică, Adriana Drăguț, în tușe prea explicite), cu bani, și-au făcut un modus vivendi din cumpărături. Mall-ul e centrul vieții, măsura de a-și etala vanitățile și puterea, de a toca timpul și banii. Oricum, leitmotivul corului le însoțește permanent: „Cumpărați, cumpărați, cumpărați”. De partea cealaltă, se află cuplul de metrosexuali, băieți sensibili, fini, fragili, fricoși și abulici. Sunt savuroși Eduard Jighirgiu (autorul și al muzicii) și Karl Baker. Ambii aruncă în joc doze și nuanțe personale de ironie completându-se excelent.

Ca un făcut, în lumea dependentă de shopping, aterizează intertextual „Mașa din Cehov”: Dana Voicu, eterată și vulnerabilă, actriță de forță emoțională și sigură pe mijloacele cehoviene. Coliziunea dintre cele două lumi, una a consumismului și cealaltă a reperelor culturale clasice, va pune lupa comică pe lipsa de sens, înstrăinare, goliciune interioară, dezumanizare, superficialitate, egoism și perpetuul nostru trafic de imagine. Fără timp și compasiune, oamenii văzuți de Mașa nu mai discută nici măcar pentru plăcerea de a comunica, nicidecum în vederea unei concluzii sau idei. Monologul despre cercul vicios între nostalgia rusă care atrage vodca care, la rândul ei, atrage nostalgia e demențial. Paradoxal, un asemenea breviar al temelor grave, dar cu permanentă doză de ironie, va face contrapunctul bine dozat într-un spectacol menit să împrăștie energie și bună dispoziție.

Greu de imaginat tot acest colaj de personaje, idei și chei din cabaret, operetă, telenovelă, plus poveste de dragoste, într-un singur spectacol, care nu stagnează nici o clipă. Mai mult, într-un muzical care împachetează o doză considerabilă de substanță în folia divertismentului jucat cu chef. Căci actorii nu se cruță, cântă și dansează tot timpul (coregrafa Silvia Călin face minuni într-un spaţiu atât de mic). Plăcerea e de partea spectatorului!

Preluat din revista Cultura

Niciun comentariu: