duminică, 10 ianuarie 2010

Aventuri în creștere

Sunt delicioși, cum stau așa pașnici și molcomi, depănându-și poveștile de maturizare. Deloc aroganți, deloc violenți, privind în urmă, cu zâmbetul din când în când consternat, la propriile fapte. Cel mic, inocent și hieratic; cel mare, simplu și aerian, capabil de jaf din... bunătate; al treilea, ros pe dinăuntru de oboseala de a contempla viața și de huzurul de universitar. Stau pe scaun aproape fără să se miște. Fiecare își deapănă isprava cu sensuri universale, ușor de înțeles și apropriat. Trei monoloage se intersectează trecând unul într-altul pentru a-și transmite inserții și lămuriri. Istoriile se întâlnesc pe câte o bucățică de drum, cât timp protagoniștii au fost părtași la acțiune. Din când în când, unul dintre ei prinde din zbor povestea de la celălalt și o duce înainte cu propriile amintiri. Fluidele rememorării și ale complicității circulă fără sincope. Fiecare preia energiile antevorbitorului și le adăugă pe ale sale. Forța lor prietenoasă și tonusul bun se răspândesc peste tot în jur.

Tot ce trebuie să facă un actor e să urmărească povestea spusă de dramaturg, să transmită textul și sensurile în modul cel mai ușor de înțeles. Orice „interpretare” care iese din perimetrul acestui obiectiv e inadecvată, scrie David Mamet în „True and False”: „Descoperirea mea filosofică și experiența de treizeci de ani îmi spun că nimic de pe lume nu e mai puțin interesant decât un actor care se lasă pe scenă stăpânit de propriile sale emoții.” (David Mamet, True and False”, Vintage Books Edition, NewYork, 1999, pag 10-11). Și Mamet explică: „Treaba actorului e să se prezinte în fața publicului și să se folosească de replicile, voința și bunul său simț pentru a încerca să atingă un scop similar cu cel al protagonistului. După aceea meseria actorului se încheie” (pag. 12).

Ce legătură poate avea autorul american deja legendar, David Mamet, cu tânărul irlandez născut în 1971, Conor McPherson, autorul piesei „Hoții”, prezentate în microstagiunea Teatrului 74 din Tg. Mureș la București? Nici una, aparent. Dar McPherson, absolvent de Filosofie și Engleză rememorează, într-un interviu, degringolada pe care o traversa ori de câte ori se gândea la ce va face după facultate. Până în momentul în care l-a descoperit pe David Mamet. „Ziua în care am citit Glengarry Glen Ross... asta a fost. Atunci am știut exact ce urma să fac.”
L-am citat din nou pe Mamet pentru că spectacolul Teatrului 74 din Tg. Mureș, „Hoții” ( în original „This Lime Tree Bower”, după titlul unui poem de Coleridge), în regia lui Cristi Juncu, ilustrează perfect teza actorului, dramaturgului și regizorului american: „Adevărul momentului este alt nume pentru ce se petrece de fapt între doi oameni pe scenă. Schimbul dintre ei nu e niciodată previzibil, totdeauna se întâmplă și totdeauna e fascinant” (pag.20). Exact așa se pune problema și în producția Teatrului 74. Actorii Theo Marton, Cătălin Mîndru și Marius Turdeanu dau un exemplu de actorie mametiană, sunt prezenți chiar și când nu vorbesc, prin reacție, atenție, gesturi. Evoluția celor trei interpreți e fabuloasă, spectacolul e unul dintre exemplele noastre cele mai împlinite actoricește. Și nu e deloc întâmplător că Mamet a fost prima dată prezentat în România de același regizor, Cristi Juncu.

Montarea de la Teatrul 74 e o capodoperă în genul său: curată, simplă, mizând doar pe adevăr. Istoriile personale și emoțiile se leagă inextricabil bazându-se pe forța de comunicare a actorilor, pe magicul complicității, mai întâi între ei, apoi, treptat, între ei și public. Povestea irlandeză merge strună. Publicul devine repede ochi și urechi, curios să prindă în fiecare secundă orice gest sau inflexiune ale celor trei. Și, har domnului, nu așteaptă în zadar. Cei trei își onorează spectatorii cu un adevărat regal al actoriei de azi (subliniera e importantă).

Comedia lui Conor McPherson creionează din povești, gesturi și descrieri făcute cu ochi perfect pentru detaliu, o comunitate mică, cu relații tipice. În povestirile celor trei prinde carne vedeta liceului, idolul celui mai mic dintre frați. Apoi, un tip așezat, cu firmă prosperă, la care se îndatorează tatăl văduv care a tras o viață ca să crească trei copii. Mai târziu, fetele care incită curiozitatea adolescentului. Personajele sunt fratele mai mare – bun, simpatic și tolomac în prezentarea lui Marius Turdeanu -, și cel mic, adolescentul care descoperă lumea și își creează, complexat, idoli doar după suprafețele sclipicioase și aura cool. Detaliile câte unei fete îi detonează fantasmele. Cătălin Mîndru are o interpretare ruptă din soare: lumină, naivitate sui generis, nevinovăție și căldură. Imposibil de rezistat la blândețea și umorul acestui personaj. Al treilea e profesorul blazat, gagicar și bețiv, care nu reușește să găsească vreun ideal nici în jur, nici în lucrul de care se ocupă fără pasiune: filosofia. Aventura lui cognitivă și incisivitatea pregătită, dar neexprimată, pentru o dezbatere cu unul dintre bătrânii filosofi celebri ai vremii se concretizează într-o carte pe care nu o va citi nimeni niciodată, așa cum mărturisește cu zâmbetul pe buze. Personajul lui Theo Marton, amestec de siguranță de sine, jemanfișism și năuceală, e contrapunctul fraților, amoral, însă la fel de simpatic.

Fiecare are momentul său de sinceritate. Personajele povestesc ca la șezătoare, sunt autoironice și șăgalnice, ca într-un basm în care cei buni și simpatici înving. Dar nu prin discurs, sfâșiere sau analiză. Nici o teorie, nici o dramă explicită. Încărcătura umană, prezentă în doze considerabile, reiese din giumbușlucuri, umor și pasaje duioase, ca atunci când mezinul își aduce aminte de mama moartă sau de tatăl care le dăduse 50 de lire bani de buzunar pentru excursie, deși copiii tocmai umflaseră potul. Valoarile umane adânci se citesc doar prin gesturi și prin nota sensibilă și emoționantă. Montarea lui Cristi Juncu tratează problemele eterne în notă relaxată, fără violență și fără a face mare caz de ele. De aici decurge și starea de bine lăsată de unul dintre cele mai reușite spectacole ale anului trecut.

Preluat din revista Cultura

2 comentarii:

Kaos Moon spunea...

http://kaosmoon.blogspot.com

cătălin spunea...

subscriu. am fost la premieră, iar spectacolul e absolut delicios.