luni, 22 decembrie 2008

Despre Heidegger și soluția de bătături, pe scurt

Lucram la „Cotidianul”, la Departamentul de Cultură și un coleg a venit să-mi ceară lămuriri despre stupii lui Dorel Vișan. Tac. Nu înțelegeam ce vrea. „Nu-l știi pe actorul Dorel Vișan?”. „Ba da , cum să nu, i-am luat interviu pentru Pro TV de mai multe ori.” „Nu știai că e apicultor?”. Aceeași tăcere nedumerită. Surprins spre stupefiat, mă întreabă: „Dar tu nu ești de la Departamentul de CULTURĂ?”.


Cam asta însemna cultura la cotidian. Puțin important că lucrurile se petreceau la acel ziar. Scena s-ar fi putut întâmpla la oricare dintre ele. Zi de zi, șeful departamentului nostru, altfel om de finețe și bun-simț și un excelent coleg, respecta ordinele de mai sus și ne trimitea la cules de bârfe. Experimentul, creația artistică (în caz că nu performa vreo vedetă cu apariții săptămânale la televizor) contau cât bolile unui trib din Australia de acum două sute de ani față de solida instituție a can-canului. În fiecare zi, aceeași frenezie și salahorie a strânsului de „mondenități”. Pentru direcțiune era mult mai important că fiul nu știu cărei actrițe a suportat o operație gravă decât rolul actriței din ultima premieră. Cui i se adresa pagina de cultură concepută în felul acesta? Intelectualului subțire? În nici un caz. El ieșea din discuție din capul locului. Oricum, se informează din alte surse. Probabil publicului care, oricum, nu frecventa teatrul sau filmul românesc, nu citea vreo carte și singura formă de „cultură” pe care o priza erau orele petrecute cu nemiluita în fața televizorului. În aceeași redacție, senior editorul (parcă așa se chema), scriitor premiat în tot felul de conjuncturi, micuț, dar setos de bârfe, ne verifica materialele plimbându-se cu burta înainte, ca un vechil, printre șirurile de redactori din hala în care o sută de oameni respirau, râdeau, mâncau, scriau și răspundeau la câte trei telefoane de căciulă (care SUNAU).

Peste tot, în Departamentul de Cultură al cotidianelor, același pattern al tipului care se pricepe la toate și la nimic, dar cenzurează articole, stabilește liste de priorități, hăcuiește texte. (Bine că ancheta nu se referă și la redacțiile din televiziuni!) Natural, el va rejecta specialistul, adică insul cu opinii calificate într-un domeniu anume. El, care și-a făcut numele, statutul și prosperitatea financiară, în arealul pafarismului și al culturii după ureche, are o singură specializare - de clănțău cu gura spurcată -, și un singur tip de profesionalism - al datului la gioale după cum bate vântul. Această specie va fi secerată de o repulsie organică în fața celui ce a investit ani ca să se pregătească într-un domeniu.

Că tot veni vorba de profesionalism și prosperitate financiară. Aseară, aceeași veșnică discuție îmbufnată despre statutul nostru economic, cu un coleg de la Cluj, care îl cunoscuse pe criticul de teatru de la principalul cotidian din Edinborough: cinci sute de lire pe lună pentru o cronică săptămânală de șase mii de semne. Evident: profi și documentată, scrisă de un autor care are timp să citească, să selecteze, să se pregătească, timp de o săptămână, pentru articolul de cotidian. La secole distanță în politica editorială față de noi, cotidianul din Edinborough apelează la spe-cia-liști! Nici nu are sens să menționez cât luam eu pentru o cronică săptămânală. Când o aveam! Tot jurnalistul cultural care nu e printre unșii zilei știe. La noi, departamenul de Cultură al unui cotidian hingherește aceiași trei cai de bătaie pe la toate evenimentele punându-i să producă texte și despre seminariile de filosofie, și despre cum ar putea să scape scriitorul de bătături: soluții practice. Ba să mai facă și tura vreunui coleg de la Sport, când pleacă la mare. Fiecare opinează despre orice domeniu cât ai zice pește. Nu uit reacția dezlănțuită a lui Radu Afrim când o jurnalistă de cotidian, persoană simpatică, azi ziaristă de notorietate, pe vremea aceea studentă în anul I sau II, i-a facut harcea-parcea, cu un aer doct, spectacolul „De ce fierbe copilul în mămăligă”. Disprețul pentru informație și comentariu critic specializat care se manifestă la îmbogățiții presei și la directorii de ziare nu poate duce decât la gafe monumetale. De data aceasta, gafeusa va dovedi mai târziu autentice calități de critic și jurnalist cultural. Dar într-un alt caz, cu arie de răspândire mult mai mare, o ziaristă monden-culturală în vogă, de la un ziar cu tiraj campion, pare-mi-se economistă după studii, l-a întrebat, cu aer de mare descoperire teoretică, pe Andrei Șerban, la conferința de presă de la „Pescărușul”, dacă nu cumva teatrul trebuie să producă emoții în spectator. Plus alte înțelepciuni de clasa a treia. Ca și articolele pe care le scrie, de altfel. Ne mai plângem că nivelul de educație al populației scade?

Acestea sunt rezultatele directe ale strategiei directorilor de ziare care oferă posturi puține și salarii mizerabile la Cultură (doar nu de aici or să le iasă lor șpăgile și accesul la traficul de interese!). Redactorii aleargă la câte cinci evenimente pe zi, dar publică hălci din comunicatele de presă, sfârșind prin a se deprofesionaliza chiar și în domeniul pe care îl stăpâneau. Buba ține tot de mentalitatea gherțoistă a celor ce s-au văzut țac-pac afaceriști mass media (gură mare când libertatea de presă = să dai în adversar, ciocu’ mic când e vorba de poziția și punga personale), de zgârcenia și disprețul lor exemplar și pentru specialiști, și pentru cititori. Care ar avea, totuși, dreptul la informație de anumite standarde de valoare și prelucrată de oameni care înțeleg despre ce scriu. Ceea ce, deocamdată, pare utopie curată!

Preluat din revista Cultura

Niciun comentariu: