Artă și măcelărie

Ca ieri erau artiști-puști. Umblau în gașcă. Își puneau pe tavă corpurile elastice te miri când și unde. Totdeauna cu nonșalanță. Cultura corpului făcea legea în artele vizuale. Iar spațiul se închega în funcție de trupurile lor despuiate. Lumina prindea alte străluciri pe pielea tânără exhibată împreună în performance-uri. Artă. Sex, tras în venă și boemie. Doar că din gașcă una singură avea să fie cu noroc. Doar ea vinde bine, în galerii de lux. Ceilalți au rămas trupa care expune în grup, în mansardele din „cartierele boeme”. În restul timpului, își exersează umanismul lucrând cu bebelușii narcomanilor. La rândul lor, mai trag câte o doză. Acum au cam 35 de ani. Corpurile, instrumentul lor principal de lucru, și-au pierdut frumusețea dinainte. Nu și-l mai exhibă cu aceeași nonșalanță. Singura cu șanse îi invită la ea. Se aruncă prima în piscina fără apă. Colaps. Măcelărit, trupul său devine material de studiu și de artă pentru prieteni. Care îi vor fi vindecători și șacali în același timp.

În mai multe interviuri Mark Ravenhill declara că „Pool (No Water)” e o piesă despre invidie. Dacă la 20 de ani toți suntem egali, ne simțim parte din aceeași gașcă, mai târziu existența se va dovedi mai blândă cu unii și mai pusă pe hinghereală cu alții. Cam așa se pune problema în piesa montată de Alexandru Mihăescu la Teatrul German de Stat din Timișoara. Tânărul actor și regizor ar trebui elogiat în primul rând pentru că aduce, cel mai probabil în premieră, un text de Mark Ravenhill la un teatru de stat din România (dacă nu luăm în considerare excelenta producție a Mirunei Dinu de la Casandra, „Fotografii explicite”, spectacolul său de absolvență din 2007). Despre acel Mark Ravenhill născut în 1966 e vorba, capul de afiş al noii dramaturgii britanice, fondator, alături de Sarah Kane, al curentului „Spermă și sânge”, celebrul autor al piesei „Shopping And Fucking”, tradusă imediat în zece limbi. A făcut înconjurul lumii după ce reuşise să prăbuşească în 1996 noul sistem de computere de la The Royal Court Theatre, programat să respingă mailurile obscene de după spectacol. Interesat de social, de un teatru cu tușe realiste, chiar dacă ultraactualizate, Mark Ravenhill declară că e prima dată când s-a lăsat convins de teatrul fizicalității. „Pool (No Water)” a fost un text comisionat de Frentic Assembly și conceput împreună cu trupa acestuia. O piesă scrisă AZI, în care nici metafizica artei, nici misterul ei, nici încriptarea (vă aduceți aminte de mai vechile ironii din „Artă” de Yasmina Reza, care numai acum câțiva ani trecea drept culmea contemporaneității?) nu mai fac parte dintre marotele vremii. Ecuația de azi e joc + inconștiență + umanism + corp digitalizat + exhibiționismul fără de care nimic nu există.
De aici și interesul pentru acest text al lui Alexandru Mihăescu, născut în 1880, actor și regizor cu studii și practică teatrală în Germania, cu un traiect demn de toată atenția, care își exprimă manifestul:

POATE PE O CULOARE DIFERITA?

„biografiile multor artişti vizuali, pop-art-ul şi neoexpresionismul au ridicat o sumedenie de întrebări. au trecut câteva decenii iar arta modernă se dovedeşte zilnic a fi funcţia unor condiţii de viaţă înăsprite & concurs. capital & piaţă. festivalizare & industrie culturală. dezvoltare tehnologică & urbană. influenţa curatorilor & polarizarea percepţiei prin noua generaţie de teoreticieni în cultură. interdisciplinaritate & mobilitate.
toate acestea duc la consecinţa că nu mai este suficient ca artistul să producă, ci trebuie să producă după toate regulile pieţei. desigur s-a întâmplat acelaşi lucru cu dalli şi picasso - despre picasso au apărut recent studii economice care îl proclamă, după o analiză managerială exagerat de scrupuloasă, "maestrul brandingului". există însă mari diferenţe faţă de contemporan iar cea mai mare dintre ele este cantitatea: nicicând nu au creat în paralel atâţia artişti şi autointitulaţi ca în prezent.
subcultura şi cultura alternativă, fluxul de informaţie via internet, multitudinea de facultăţi, capacitatea instinctivă a fiecăruia pentru patchwork, toate nasc singuratici şi grupări care bat tactul cu o-mie-de-declaraţii-pe-secundă. în acelaşi timp însă se naşte - cel puţin din perspectiva establishment-ului -, şi eternul câştigător şi perdant...”

„Pool (No Water)” e un text postdramatic, scris cu anticor, după expresia criticii britanice, cu personaje ce nu se disting prin nimic și replici distribuite arbitrar. Tot ce contează în legătură cu acestea din urmă e că se încrucișează cu iuțeala vântului, în ritmuri demente și că lasă loc pentru multă mișcare. Căci și în montarea lui Alexandru Mihăescu, ca și în cea a lui Radu Nica, un alt tânăr regizor format la școala germană, într-o altă producție din același teatru, „Chip de foc”, unde regizorul de azi era actorul din rolul principal, accentul cade pe fizicalitate (coregrafia îi aparține artistului german-chilian Javier Opazo). Prima mențiune care s-ar impune privește condiția fizică și expresivitatea de invidiat a actorilor Christine Cizmaș, Ioana Iacob, Ramona Olasz, Horia Săvescu și Radu Miodrag Vulpe. Povestea și textul văzându-se doar ca adjuvante ale formelor de corporalitate pe scenă, atmosfera în întreg spectacolul e una extrem energetică iar partitura consumă, nu glumă, interpreții trendy. Dintre care Radu Miodrag Vulpe are alură delicios metrosexuală. De altfel, tot aerul producției e ștanțat 2008. Victima din spectacol poartă chiar șalvarii ultimelor colecții. Spațiul creat de Bagoly Zsuzsanna în Bega Shopping Center, în lipsa scenei de la Teatrul German de Stat din Timișoara, aflat în reconstrucție, devoalând din timp în timp incizii în geometria unghiulară clasică, pare și el de ultimă generație.

Dacă ar fi doar atât, însă, unde se poate vedea mâna superactualizată a autorului dramatic salutat în toată lumea (liberă)? Oricât de desuet ar suna, în dinamică afectivă, în rapiditatea cu care artiștii-personaje trec onest, într-o clipă, de la ură și invidie la iubire și generozitate, în duplicitatea cu care din câini devin umaniști și viceversa fără să-și piardă sinceritatea în nici unul dintre momente. Ca dramaturg de valoare, Mark Ravenhill iese campion la observarea histrionismului emoțional, acolo unde se originează colcăiala tuturor pulsiunilor. Și dacă textul le surclasează pe altele care tratează veșnica problemă a animozității între artiști e datorită ambivalenței excelent conturate, dominante la acești oameni care își dedică viața corpului și afectelor. Iar la Alexandru Mihăescu e de apreciat cum înțelege să transfere ludicul și umorul în mișcare. Joculețele erotice, prosteala lubrică de la party-uri, chiar și trăsăturile distinctive ale personajelor cad cu totul în seama mișcării și fiecare dintre acțiunile de pe scenă pare îmbibată de ironie.

„Pool (No Water)”: problemele artei și ale artistului tratate inteligent, lejer, cu umor și rebrand-uite într-un spectacol care îndeplinește exigențele lui 2008.

Preluat din revista Cultura